"Luciditatea critică a omului care vede că nu se construieşte bine"

 Interviu cu Paul Everac, de prin 2003:

• Everac - potpourri
  

La 30 de ani de la Mascaradă n-ar fi loc de aluzii ori metafore, dar Everac a prins bine evenimentul, cândva

"Borşul de peşte", articol publicat de Paul Everac în varianta acum dispărută a Cronicii Române:

   Secretul borşului de peşte nu mai e de mult un secret: se bagă întâi chilca, peştele mic, obleţii şi albitura, se dă un clocot, apoi ei, întrucât şi-au făcut datoria, se svârlă şi se bagă în zeamă peştele mare.
   Mă bate gândul că şi unele fapte politice, chiar revoluţii, se săvârşesc după aceleaşi reţete. 
   Se aruncă întâi în foc chilca, omuleţii mai neînsemnaţi, tineretul năzdrăvan, masele de manevre, guralivii, veşnic nemulţumiţii, puşii pe zurbă şi pe schimbare. O bună parte din ei se lichidează, manu militari. O altă parte se trece mai apoi pe linie moartă, se inactivează de la sine.
   Apoi intră în arenă, mai exact în ciorbă, peştii mari, cărnoşi, de durată, care dau borşului oarecare consistenţă. Dar şi din aceştia pot fi unii aruncaţi peste bord când vin rechinii şi speciile foarte adaptate la acaparare, dinţoşii, necruţătorii. Însă cum în lume totul trece, alţi necruţători îi devoră pe cei dintâi în cadrul borşului politic.
   Comunismul a venit la noi cu mardeiaşi, golani şi capete mult înfierbântate care aveau misiunea să bage groaza în sedentari şi gospodăroşi. Dubele acelea de noapte, arestările, percheziţiile, bătăile, dispariţiile şi-au făcut repede efectul. Acea ciocănire perpetuă de către micii zelatori, unii complet de altă naţie, au băgat mare spaimă în români, mai ales când veneau subit şi fără un criteriu foarte cert. Vrei să îngrozeşti lumea, scoate criteriile de persecuţie.

Everac, potpourri (V)

 

partea I   partea a II-a   partea a III-a   partea a IV-a

 

Socoteala vânzătorului de ţară

   Nu toţi cei ce au vândut ţara (şi au fost mulţi!) au făcut-o cu rea intenţie. Ei nu au dorit să o distrugă, ei au dorit câteodată să o salveze. Să o salveze graţie intervenţiei lor de împuterniciţi. Graţie talentului lor de combinatori şi negociatori. Prin mintea lor cea deşteaptă, prin cuprinderea lor cea largă. Prin aşezarea lor în cârca celorlalţi la conducerea târtanilor. Prin domnie. Ei au dorit să domnească, adică să-i vadă pe ceilalţi sub-puşi. Ei au dorit să aibă frânele în mână, într-o mână plină de inele şi brăţări. Ei au dorit să li se vadă aurul din brăţări, mâinile poruncitoare, inelul cu pecetea puterii.
   Ei au preţuit la un moment dat mai mult pecetea puterii decât ţara cea bicisnică. Ţara era făcută doar ca ei s-o poată stăpâni şi crâmpoţi, să-i asigure o hălăduire, chiar mizerabilă. Ţara era la ananghie şi a fost aproape întotdeauna la ananghie. De ţară se îngrijea, în mare, bunul Dumnezeu, iar dregătorul avea datoria să o scoată la capăt, s-o mitocosească, s-o facă pierzător-răbdătoare. S-o ţie cât de cât, fie şi pe jumătate leşinată, numai să i se vadă lui inelul de aur pe degetul cel bont. Nu vrea să omoare ţara, doar era a sa. Dar s-o surchidească şi s-o flendure putea, sub pretext că o ţine în picioare, amorţită, cum o fi.

Socoteala vânzătorului de ţară

(articol de Paul Everac, 2009)

   Nu toţi cei ce au vândut ţara (şi au fost mulţi!) au făcut-o cu rea intenţie. Ei nu au dorit să o distrugă, ei au dorit câteodată să o salveze. Să o salveze graţie intervenţiei lor de împuterniciţi. Graţie talentului lor de combinatori şi negociatori. Prin mintea lor cea deşteaptă, prin cuprinderea lor cea largă. Prin aşezarea lor în cârca celorlalţi la conducerea târtanilor. Prin domnie. Ei au dorit să domnească, adică să-i vadă pe ceilalţi sub-puşi. Ei au dorit să aibă frânele în mână, într-o mână plină de inele şi brăţări. Ei au dorit să li se vadă aurul din brăţări, mâinile poruncitoare, inelul cu pecetea puterii.
   Ei au preţuit la un moment dat mai mult pecetea puterii decât ţara cea bicisnică. Ţara era făcută doar ca ei s-o poată stăpâni şi crâmpoţi, să-i asigure o hălăduire, chiar mizerabilă. Ţara era la ananghie şi a fost aproape întotdeauna la ananghie. De ţară se îngrijea, în mare, bunul Dumnezeu, iar dregătorul avea datoria să o scoată la capăt, s-o mitocosească, s-o facă pierzător-răbdătoare. S-o ţie cât de cât, fie şi pe jumătate leşinată, numai să i se vadă lui inelul de aur pe degetul cel bont. Nu vrea să omoare ţara, doar era a sa. Dar s-o surchidească şi s-o flendure putea, sub pretext că o ţine în picioare, amorţită, cum o fi.

“Boerul”

Articol de Paul Everac, din 2008 (Cronica Română). Aluzia este la majorarea salariilor din învăţământ, chiar înaintea campaniei electorale. Tăriceanu&PSD atunci, Ponta&Băsescu acum.

- Boerule, zise Ţâcă, dă şi mie nişte marafeţi, mânca-ţi-aş gura! Hai că sunt şi eu gigea, se cheamă că sunt profesor, şi dacă nu-mi dai îl las pe ăla-micu berc, şi ce-ai făcut? Hai, că i-ai încăputat pe ăia şi pe ăia, pe judecători i-ai făcut oameni, pe procurori chiaburi, i-ai încoţopenit frumuşel şi pe poliţişti, iar la mine îţi mănânci de sub unghie, cum dracu’?! Dă şi mie, căci şi dascălul e om, pe bune!
Cei doi înzorzonaţi, daţi cu odicolon şi căniţi la mustaţă, se plimbau prin centru strânşi de braţetă.
- Dă-le, bre, zise Mangositul către Cheraples, nu te mai ţine atâta de brăcinar, hai că şi mizerabilul ăsta de Ţâcă dimpreună cu ai lui trebuie să trăiască! Dă-le niţel, să simtă că vine bairamul, să aibă bucurie de noi când cu ştampila!...
- Le-aş da, colega, le-aş da mai cu moţ, dar nu prea am de unde...
- Ai, fi-ţi-ar mutra, hai că te cunosc eu! Mai sugrumă-te din altă parte şi dă-i şi belferului, căci altfel îţi face o tâmjă de nu poţi s-o duci!
- Hai zău!
- Ba e aşa cum îţi spun! Şi dacă nu-i dai de bună plăcere, o să te înţep cu sula în coastă, uite aici pe promenadă, de o să rămâi zevzec. Eu ţi-s naşul, eu te scot din rosturile tale, îţi dau cu cârmâz pe faţă, te damblagesc! Şi spunând aşa, Mangositul chiar puse mâna pe o sulă de cizmărie ce o purta în buzunar şi, de nimeni văzut, înţepă cu vârful pe Cheraples. Acesta se mai izmeni o vreme şi până la urmă slobozi nişte marafeţi bunişori lui Ţâcă, să-şi facă mendrele de obşte.

"Fără cultură subţire, subtilă, aticistă, venind de la humanişti de profesie, unde în paşte pe mă-sa vreţi să ajungem?"

Paul Everac, despre establişmentul cultural. Texte care revin în actualitate, de când cu decorarea "intelectualilor lui Băsescu".

Oamenii Măriei Sale

    O aschimodie lucind de importanţă a apărut de curând în două, trei rânduri pe micul ecran, proferând - cu dezinvoltura unui scrântit - stihuri abjecte şi aruncând priviri de nagâţ intoxicat, ca fascinat de propria sa turpitudine. Nu era, dacă am înţeles bine, un om prins cu arcanul pentru a fi dus legat la un adăpost sanatorial, ci era un emisar cultural român liber, care trăieşte şi ne ilustrează virtuţile la New York, în cadrul Casei noastre de Cultură. Era adică, printre altele, reprezentantul meu, bălos la gură, sifilizat la concepţie, şi care emitea profesional murdării urât-mirositoare în tigve americane, pentru a arăta cât de "înaintaţi" suntem.
   Cine dusese acolo această mostră de dizgraţie intelectuală altoită cu scârnă? Cine altul decât patronul său, care era dl. Patapievici şi care nu era la prima sa provocare, abia ieşit din manejul poney-ului pavoazat cu svastică. Acelaşi domn aruncase în nasul canadienilor un Eminescu mi se spune monstruos, după ce-l tăvălise pe poet şi prin bălăcăreala verbală, făcându-l de băcănie, ca pe unul ce astupă cultura, n-o mai îngăduie. Nici poporul care-l iscase pe Eminescu nu era tratat mai cu clemenţă, ci relegat în regn fecaloid de dl. Înaintestătător Cultural, şi el, într-un fel, reprezentantul meu, şi al Dumneavoastră.
   Dar pe dl. Patapievici cine îl pusese în pită? Dl. Preşedinte Băsescu, acest gentleman jucător care se joacă printre altele şi cu a noastră cultură românească la stilul smuls şi împins, încercând să-şi facă loc cu coatele pe unde n-a umblat niciodată. Acest dandy, acest arbiter elegantiarum, civilizat şi cultivat la vorbă şi gest, care a înţepenit manşa culturii pe dreapta, amorţind-o acolo, încât ne rotim cu vreo 4-5 sibariţi elitari în cerc şi de-acolo nu ne mai scoate nimeni, şi-a pus pecetea nobilă pe tot ce ne reprezintă şi a devenit volens-nolens patronul pionului care devarsă imondice la New York.

Propaganda şi substanţa

(articol de Paul Everac):

    Nu cred să greşesc spunând că lumea de astăzi e guvernată de propagandă. Propaganda, adică ceeace trebuie propagat, iese în faţă prin mijloace nemaipomenite, mai mari ca oricând, înfipte chiar în spaţiul în care trăim, fie el public sau privat, în aerul pe care îl respirăm, în undele ce ne traversează. Imagistica propagandei e copleşitoare, ca şi vacarmul ei. Nu mai scapi absolut nicăieri.

   Propaganda nu arată ceea ce numim realitate, în substanţialitatea ei. Propaganda arată ceea ce e avantajos, prielnic, seducător la cel care o face, şi desigur rău, strâmb, primejdios la adversarii săi. Propaganda adună calităţile, le dă o pondere, selecţionează priorităţile, creează dacă e nevoie o axiologie specială în avantajul celui ce o întreprinde. Cât se acoperă ea cu substanţă noi n-avem de unde să ştim. E vădit, e de la sine inţeles, că efectele secundare, novice, nu sunt propagate. Nici defectele propagatorului. Şi, adesea, nici adevăratele lui intenţii. Trecând otova peste acest mănunchi inestricabil de calităţi şi defecte, de oportunităţi şi primejdii, de câştiguri şi daune, propaganda e un trişaj, căci ascunde proporţiile substanţei.
   Cea mai mare parte a propagandei constă în proiect, flotează într-un viitor nedeterminat. Propagandistul spune: “voi face pentru tine cutare şi cutare, vom dezvolta pentru tine cutare împrejurare din care, dacă mă asculţi, vei avea numai beneficii”. “Dacă mă asculţi” înseamnă dacă mă plăteşti sau dacă mă votezi. Dacă îmi iei marfa mea sau dacă mă pui pe mine să te reprezint în lucrurile publice. În amândouă cazurile propagandistul se preface că lucrează neapărat pentru fericirea cetăţeanului-client  -  la binele şi sporul său propriu pare că nici nu se gândeşte. El e îmbibat de “fraternitate”. De aceea îşi permite să exagereze atât calităţile produsului sau proiectului său, cât şi calităţile sale personale. El face tot ce poate să trezească interesul pentru firma sau persoana sa, fără raport direct cu substanţa lor reală.

România optimistă

(articol de Paul Everac, Cronica Română, 2010)

   Partidul Social Democrat a dat de pământ cu România, luând patrimoniul ei public, al poporului, şi băgându-l în buzunare private de suporteri şi de străini, deschizând toate porţile de invadare economică, destructurând sisteme unitare în favoarea mafiilor, liberalizând fără noimă în profitul unei pături superpuse. Totuşi partidul aspiră la urmări fericite, dl Iliescu face planuri pentru 2025, dl Năstase elaborează şi el principii de perspectivă, fără nicio jenă, pentru o nouă recunoaştere pe termen lung!
   Partidul Liberal, asociat cu Partidul Naţional Ţărănesc, creştin şi democrat, a dat şi el cu România de pământ, continuând prelevarea şi înstrăinarea patrimoniului în ritm susţinut, în favoarea mafiei proprii, prăbuşind moneda naţională, destructurând ce a mai rămas. Dă şi el semne de înviorare, are şi el programe de largă perspectivă, deşi rămas singur la guvernare a aruncat în aer toate câştigurile şi ne-a băgat într-o lefterie generală. Liberalii au acum mari frământări teoretice, bineînţeles optimiste.

Complexul "dă şi mie!"

(articol de Paul Everac, 2009)

   Greu îmi este să suport, ca român, mototolirea simţului de demnitate la omul nostru, până la a face din el o specie cupidă, lingavă, hămesită, mereu cu mâna întinsă în gestul "dă şi mie!".
   Nu e omul cel mai nenorocit, nici cel mai lipsit de pe faţa pământului, dar s-a modelat pe această direcţie, şi prima grijă a unui rentabil conducător ar fi să-l reeduce, să-i restituie simţul integrităţii sale, nemozolite de milogeală. Cred, mi-e teamă că formăm cohorta cea mai vastă de cerşetori de pe faţa Europei, profesioniştii mâinilor întinse şi a bolfelor expuse pentru milostenie.
   Marele Papă polonez interzicea polonezilor din Italia să cerşească, - îi ajuta el. Dealtfel când am fost prima oară în Polonia, într-un an de sărăcie lucie, la Ambasada română unde s-a organizat o mică recepţie, oaspeţii polonezi, deşi nemâncaţi, abia s-au atins de bucate şi de băutură, opunându-le o mândră reţinere; în timp ce la Bucureşti, am văzut, nu o dată, la Ambasadele străine, concetăţeni arătoşi băgându-şi provizii în ţoaşcă.

Destinaţii pentru banii colectaţi prin tăierea salariilor şi a pensiilor

(articol de Paul Everac, 2010)

   Mă întâlnesc cu nea’ Taşcu Damian, profesor de ştiinţe naturale într-o localitate de lângă Bucureşti. Îl întreb cum i se pare conduita guvernului Boc-Băsescu, în general, şi mai ales măsura de a-i reduce leafa cu 25%. Se arată încântat.
   - Sunt cu totul de acord, zice. Ţara noastră e într-o situaţie grea, ea trebuie ajutată în toate chipurile, zice, şi numai un guvern puternic şi hotărât poate s-o facă! Se vor colecta mulţi bani din această măsură binevenită, bani folositori treburilor obşteşti. Chiar localitatea noastră va înflori, cu siguranţă!
   - În ce fel?
   - În felul în care înfloresc toate, începând cu Capitala. Primăria ne va face peste tot peluze de flori, va fi o încântare! Florile mângâie ochiul, dau avânturi spre o viaţă mai bună. Orice om normal, cu scaun la cap, iubeşte mult florile. Chiar şi la morţi ele fac bine, în ipoteza că ne ducem... de acord?
   - Dar aveţi acolo parcuri, aveti şosele bine întreţinute?
   - Nu, deocamdată suntem la început. O parte din drumuri sunt încă pline de gropi, inaccesibile. De aceea se vor face, în prima fază, borduri. Peste tot vor răsări însă peluze şi şanţuri de floricele multicolore, astfel că nimeni nu se va simţi rău la noi. Milioane, miliarde de flori!.. Un paradis, ce mai!
   - Veţi clădi ceva?

Celula românească

 

(articol de Paul Everac, 2007)

   Celula românească, o spun de la început, nu mi se pare învestită cu o solidaritate irecuzabilă de grup sau de etnie, cu o frăţietate la fel de activă şi încăpăţânată ca a multor altor popoare dimprejur. E greu de suportat ideea că răscoalele româneşti, puţine câte au fost, s-au cam bâlbâit. 
   Paşoptiştii valahi au sfârşit cu ceartă şi dihonie ţăţească. Cei moldoveneşti nici n-au încropit mare lucru, Tudor a mai schimbat calimera şi a pierdut din aderenţi, fiind ajutat să piară, iar Horia şi Cloşca au fost căutaţi, găsiţi şi livraţi autorităţilor străine, adică trădaţi, de o ceată de nemernici români. Trădările s-au ţinut dealtfel lanţ. În epoca modernă am avut anti-unionişti, o tagmă de închinători la ruşi, dizidenţi filo-germani, iar la Alba-Iulia unii au militat pentru o Unire condiţionată şi provizorie. Solidarizarea cu cântec şi desolidarizarea cu răfuială s-au petrecut mereu.

Solidaritatea românească se cheamă cârdăşie

(articol de Paul Everac, 2009)

   Sunt şi rare momente în care naţiunea română pare solidară în sens pozitiv, cum ar fi la unele catastrofe (cutremure, inundaţii, incendii), dar şi atunci cu corectivul că trebuie păzite bunurile de cetele de borfaşi. Mai sunt şi unele contribuţii voluntare la câte o nefericire, unde se mişcă omul simplu sau bogătaşul duios. Acestea sunt însă excepţiile şi nu despre ele vreau să vorbesc. Frapante sunt şi solidarităţile articulate pe Nu! pe Jos! pe Moarte lui!, dar şi ele sunt excepţii în context.
   Unde lucrul capătă consistenţă este că nicio măsură asanatoare nu pare posibilă în România de azi sau de ieri, dacă încalcă interesele materiale ale ipochimenului, ale celui grijuliu să-şi facă parte. Atunci, individul se coalizează repede, îşi caută structurile de corespondenţi subterani şi face cum îl taie capul ca să răzbească, împotriva oricărui cuvânt de ordine sau principiu.

M-au tăiat de la râs

Au luat mai mult decât atât, bre nea' Tilică: au luat independenţa ! Ţi-au promis salariu dublu, fleţule, şi ţi-au luat independenţa ţării din mână ! Te-ai prins ?

(articol de Paul Everac, 2009)

   Nea Tilică Ciocănel e îngândurat, chiar posac:
   - M-au tăiat de la râs! îmi explică el, după ce insist să aflu ce are, m-au tăiat nemernicii, din motive de economie, fir-ar ei de ocară cu administraţia lor cu tot! Dar ştii cum: deabinelea!
   Din vorbă în vorbă aflu că nea Tilică făcea parte dintr-o echipă de râs, care se deplasa la diverse comedii televizive şi la un semnal se apuca să emită hohote.
   - Aveam râs bun, dom'le, sănătos, mă bâţâiam, făceam ca toţi dracii pentru o bucată de pâine, zice el. Mi-a fost suspect când ne-a imprimat de vreo două ori. Acum vira!, bagă caseta unde vor la replici, nu-i mai costă neam, dar eu ce fac? De la aplauze m-au tăiat, de la ţopăit în jurul ringului m-au tăiat, unde briciul lui Zevedei ajungem? Am mai fost în vreo două suite electorale, îmbrăcat în jerseu de culori diferite, de-acolo nu mi-a picat mare lucru. Cum nici cu votul la prezidenţiale nu pot să trăiesc cine ştie cât! Sigur că am făcut rost de mai multe peşcheşuri, de la mai multe partide, dar orişicât, e mălaiul slăbuţ. Unele minorităţi nu mai dau nimic, din cauza crizei.
   - Şi înainte ce făceai, domnu' Ciocănel?

Pocinogul majorităţii

(articol de Paul Everac) 

  Pocinogul principal al maleficiilor principiului majorităţii e însăşi democraţia, unde o sumă de oameni nepregătiţi, unii chiar neciopliţi, îşi aleg conducătorii (şi exploatatorii) aşa zicând după miros, fără să ştie în ce se aventurează, ei fiind la cheremul unui număr nefericit de ignari, şi aceştia uşor de cumpărat, fie şi cu iluzii.
  Aceste majorităţi impure ne-au adus fără să ştie sub călcâiul unor ticăloşi, iar acuma trag scurta. Se putea altfel? Sigur că se putea, dar, tot aşa, orbeşte. Numărul care determină direcţia în general nu ştie ce face.
  Nu s-a gândit nimeni, votând pe nemernici, că ei vor asigura la rândul lor majorităţi unor gestionari străini în toate marile şi importantele întreprinderi româneşti, vor aduce acest pământ în situaţia de a fi stăpânit şi colonizat cu alţii, care vor pune uşor mâna pe cea mai mare parte din acţiuni, după ce respectivele întreprinderi au fost declasate şi şubrezite cu sila. Spre deosebire de alte ţări care şi-au asigurat un 51% din tot ce se întreprinde pe teritoriul lor, nemernicii români au dat la hurtă majorităţi cui a vrut, ca să se gudure şi ei şi să ia nelegiuit peşcheş pe seama lor.

Everac despre establişmentul cultural

Dacă dl. Băsescu nu era jucător, el putea face ureche surdă şi, învăluit în propria sa majestate, dădea jos de pe mantia-i bordată cu catifea omizile degenerate, cu care putea pretinde că n-are nicio legătură.

Oamenii Măriei Sale

    O aschimodie lucind de importanţă a apărut de curând în două, trei rânduri pe micul ecran, proferând - cu dezinvoltura unui scrântit - stihuri abjecte şi aruncând priviri de nagâţ intoxicat, ca fascinat de propria sa turpitudine. Nu era, dacă am înţeles bine, un om prins cu arcanul pentru a fi dus legat la un adăpost sanatorial, ci era un emisar cultural român liber, care trăieşte şi ne ilustrează virtuţile la New York, în cadrul Casei noastre de Cultură. Era adică, printre altele, reprezentantul meu, bălos la gură, sifilizat la concepţie, şi care emitea profesional murdării urât-mirositoare în tigve americane, pentru a arăta cât de "înaintaţi" suntem.
   Cine dusese acolo această mostră de dizgraţie intelectuală altoită cu scârnă? Cine altul decât patronul său, care era dl. Patapievici şi care nu era la prima sa provocare, abia ieşit din manejul poney-ului pavoazat cu svastică. Acelaşi domn aruncase în nasul canadienilor un Eminescu mi se spune monstruos, după ce-l tăvălise pe poet şi prin bălăcăreala verbală, făcându-l de băcănie, ca pe unul ce astupă cultura, n-o mai îngăduie. Nici poporul care-l iscase pe Eminescu nu era tratat mai cu clemenţă, ci relegat în regn fecaloid de dl. Înaintestătător Cultural, şi el, într-un fel, reprezentantul meu, şi al Dumneavoastră.
   Dar pe dl. Patapievici cine îl pusese în pită? Dl. Preşedinte Băsescu, acest gentleman jucător care se joacă printre altele şi cu a noastră cultură românească la stilul smuls şi împins, încercând să-şi facă loc cu coatele pe unde n-a umblat niciodată. Acest dandy, acest arbiter elegantiarum, civilizat şi cultivat la vorbă şi gest, care a înţepenit manşa culturii pe dreapta, amorţind-o acolo, încât ne rotim cu vreo 4-5 sibariţi elitari în cerc şi de-acolo nu ne mai scoate nimeni, şi-a pus pecetea nobilă pe tot ce ne reprezintă şi a devenit volens-nolens patronul pionului care devarsă imondice la New York.

Organizarea nerentabilităţii

Articol din 2007, de Paul Everac:

  Un Amic, mai demult director performant de unitate socialistă, îşi deschide în capitalism o prăvălie cu de toate, o face modernă, civilizată, prosperă. Apoi se întinde, trage un locălaş de patiserie-cofetărie, sclipitor şi el pentru acel orăşel de provincie; iar în urmă cumpără şi pune în mişcare şi o fabrică-laborator pentru prăjituri şi cozonaci. Îl văd după vreo doi ani de avânt, îl întreb ce mai născoceşte şi dacă mai are energie să alerge de colo până colo în toată ţara, numai de dragul de a deveni un mare capitalist bogat. Poate sponsorizează şi cultura?!
   - Sunt la pământ! Spune Amicul, abia mai gâfâi, iar falimentul e la uşă! – Cum aşa? – Aşa e organizat. Să zicem că iau brânza cu 10 lei şi o vând cu 12 lei: rezultatul e nul, nu câştig nimic, căci banii se duc pe taxe şi impozite, întrucât, mă cunoşti, la mine totul decurge cinstit, cu acte legale. Rivalul meu fraudează fiscul. Ia brânza tot cu 10 lei şi o vinde tot cu 12, dar câştigă 2 lei la afacere. Statul nu încasează, evident, nimic. Şi cum am nu un rival, ci mai mulţi, toţi mi-o iau înainte, prin necinste, iar eu rămân mofluz. Am datorii uriaşe, uneori îmi vine să-mi pun ştreangul.
  A fi legal în România e azi nerentabil! Frauda, corupţia mă îngroapă, păcat de muncă, de osteneală, de idei. Să fur statul, să fiu necinstit, îmi este moralmente imposibil. În schimb, dacă îl ascult, mă ruinează. Aşa e organizat! 
  Aş fi pus la îndoială această concluzie groaznică, dacă în perindarea cu maşina pe care am făcut-o prin ţară n-aş fi văzut cam 60% din pământuri nelucrate. De ce, de lene? Nu, ci din pricina nerentabilităţii. Cheltuielile de producţie ale agricultorului nu se răsfrâng în preţ, vorbesc în special de micul agricultor, acela fără mijloace. Pare organizat ca el să nu-şi recupereze banii. Şi atunci renunţă, vinde. Oricând se găsesc companii becalistice care cumpără cu toptanul, pe ruina agricultorului mic şi mediu, aşteptând să vândă marelui capitalist, de obicei străin. Câştigă gras străinul, câştigă intermediarul, ţăranul bate din buze. Dacă mai are şi o secetă sau o inundaţie, e terminat, ca Amicul. Pe aceasta mină, becaliştii intermediari îşi fac palate şi dau pomeni, spre admiraţia prostimii fără cap; iar ţara trece, cu acte în regulă, sub stăpânire străină.

Liberalismul vasal

Noi nu putem întoarce azi din cauza liberalismului dominant, cum n-am putut întoarce altădată din cauza despotismului. Noi facem azi jocul marilor case de credit. Nimeni nu ne întreabă dacă vrem să-l facem sau nu. Şi am ajuns să cred că nimeni nu ne-a întrebat dacă vrem să vindem sau nu capacităţile noastre productive. – Vinde, că te tai! ni s-a spus, şi s-a dat o şpagă la nevolnicul de vânzător, un rahat cu ochi, care s-a “turcit”, adică s-a căftănit, s-a ajuns şi s-a revărsat ca un păduche.

Articol de Paul Everac, l-am repostat cu diacritice.

   Cine ar crede că aceste două cuvinte - liberalismul şi vasalitatea - pot face casă împreună? În general, vasalitatea înseamnă subordonare nesmintită, deci nelibertate, constrângere; iar liberalismul e: “facă fiecare ce vrea şi ce poate, ca din echilibrarea nevoilor şi prestaţiilor să rezulte un bine cât mai general”.
   Liberalismul, în principiu, regularizează jocul economic, înfige marfa oriunde ea lipseşte, mobilizează prestaţiile în funcţie de nevoi şi produce prin liber schimb plusvaloare pe care o difuzează apoi, stimulând alte resurse. În aparenţă nu e nimic mai egalitar decât dreptul de a produce şi de a vinde liber. Pe toţi cei aşezaţi în acest circuit, îi paşte, zice-se, pricopseala.
   Numai că lucrurile în practică nu prea stau aşa, ci mai degrabă ca în fabula lui Grigore Alexandrescu. Acolo dulăii mari sunt mai “egali” decât căţelandrii şi cotarlele, se respectă şi se mârâie cu alt glas şi cu altă putere decât jevruţele, nefiind întru nimic egali cu acestea. Câinele cel mare înghite sau muşcă pe cel mic, căci n-are niciun interes să împartă osul cu el. Economia mare, consolidată, dominantă, se înfige în pieţe de unde zburătăceşte micile economii, fie el liberalismul cât de înfloritor in teorie. Economia mare pune mâna apăsat pe cea măruntă, o zăticneşte, o mută, o întoarce pe dos prin mijloacele paşnice ale liberei concurenţe, o face sufragană ca pe un schit, o ia la poruncă. Îi şi dă, dacă vrea, ca să aibă ce să ia înapoi cu dobândă. O bagă în lesă şi o ţine acolo, punând-o să muncească îndoit, să se dea de ceasul morţii, să facă toate tumbele din lume şi până la urmă să piară de demoralizare prin autojaf disperat. Doreşte şi izbuteşte să o aducă la o datorie perpetuă.

Everac: Dilema cea mare

Care regim nu şi-a avut tromba lui de ploşniţe sinecuriste, sau prea costisitoarea sa fanfaronadă? Unde nu s-a instalat criminala idioţie de a vinde ieftin la străini capacitatea, şi de a le cumpăra apoi scump produsul? De a alunga de pe piaţă exemplarul autohton pentru specula de import? Cine a fost damblagiul care a articulat creşterea PIB-ului în special pe consum?

Articol de acum câţiva ani (2010), îl repostez cu diacritice:

   S-a ivit de-o vreme o dilemă îndelung dezbătută, însămânţând vrajbă şi manifestări populare, lupte politice în Parlament, soluţii inacceptabile de-o parte sau de alta: dacă actuala criză acută din economia românească trebuie remediată prin scăderea salariilor şi pensiilor (teza de dreapta) ori prin mărirea TVA şi transformarea cotei unice în impozit progresiv (teza de stânga).
   Dar nu aceasta, după mine, e dilema cea mare în materie politică. Ea, de altminteri, a şi fost rezolvată.
   Dilema cea mare e că şi stânga, şi dreapta, ca şi tot ce a mijit în nenorocita noastră viaţă politică, au operat în aşa fel încât să ajungem la această inexorabilă răscruce. Căci nu fac nicio diferenţă între partidele existente, fie şi în stare larvară, ori triumfător-guvernante, sau bătându-se în piept cu cărămida opoziţiei, în a dezarma aceasta ţară de capacităţile ei de producţie, morfolite şi înstrăinate, scoase la mezat cu bacşişuri josnice, sau hăcuite şi prăduite pur şi simplu din prostie sau intenţii criminale. 
   Cine dacă nu socialiştii, prin spurcata gură a d-lui Roman, au enunţat că avem o masă de "fiare vechi" în locul industriei şi s-au grăbit s-o lichideze, cât mai oneros pentru noi, prin Muşeteştii ei?

Dinozaurul tare în dinţi (Paul Everac): Borşul de peşte

"Actually, there are no grassroots revolutions, period ! Any revolution is the by-product of a highly organised group of conscientious and professional organizers."  (Yuri Bezmenov)

Articol apărut în Cronica Română acum câţiva ani (unde Everac avea rubrica lui, Dinozaurul tare în dinţi). L-am republicat punându-i semnele diacritice.

   Secretul borşului de peşte nu mai e de mult un secret: se bagă întâi chilca, peştele mic, obleţii şi albitura, se dă un clocot, apoi ei, întrucât şi-au făcut datoria, se svârlă şi se bagă în zeamă peştele mare.
   Mă bate gândul că şi unele fapte politice, chiar revoluţii, se săvârşesc după aceleaşi reţete. 
   Se aruncă întâi în foc chilca, omuleţii mai neînsemnaţi, tineretul năzdrăvan, masele de manevre, guralivii, veşnic nemulţumiţii, puşii pe zurbă şi pe schimbare. O bună parte din ei se lichidează, manu militari. O altă parte se trece mai apoi pe linie moartă, se inactivează de la sine.
   Apoi intră în arenă, mai exact în ciorbă, peştii mari, cărnoşi, de durată, care dau borşului oarecare consistenţă. Dar şi din aceştia pot fi unii aruncaţi peste bord când vin rechinii şi speciile foarte adaptate la acaparare, dinţoşii, necruţătorii. Însă cum în lume totul trece, alţi necruţători îi devoră pe cei dintâi în cadrul borşului politic.

Bilanţul dur al situaţiei

(Everac - Carcaletele)

[...] Dacă de pildă cineva vrea să facă acum un bilanţ dur al situaţiei, şi sunt oameni capabili să-l facă, şi sunt oameni care chiar îl fac, încât în zece minute îţi dai seama că suntem în oală şi fierbem ca nişte raci fără ieşire, peste alte cinci minute vine emolientul, vine show-biz-ul şi dă cu zeamă dulce-acrişoară de uitare, nivelează, drege, acoperă, reduce la proporţii de mic amănunt trecător grozăviile tragice care s-au spus, hotărâtoare pentru viaţa noastră, le tăvălugeşte cu zâmbete, cântece şi fese goale, cu reclame de pampărşi, cu bonomii tâmpe sau deşucheate; şi le anulează, le scoate din actualitate, înfigând peste ele alte actualităţi, cât mai divertizante. Nimeni nu mai ţine azi un discurs al naţiei neastupat de fleacuri, nedisputat de saloane de automobile şi de praf pentru curăţat bideuri. Nimeni nu mai e capabil să vorbească serios o oră în România, din cauza show-biz-ului şi reclamei, a facerii şi afacerii diversiunii. În timpul ăsta translaţia capitalurilor străine continuă, în tăcere, cu toate ţâţânile unse.

Nu suntem (departe de asta) o ţară de alcooluri tari (decât într-o anumită părticică a Transilvaniei). Ţuicuşoarele noastre sunt îndeobşte uşurele. Iar peste vin turnăm apă minerală sau sifon, ca să facem şpriţ. Nu suntem ţară de votcă, şnaps sau whisky, ci de şpriţuri răcoroase, aici ne duce firea. Iar dacă vinul nu e destul de bun şi de dulceag, dacă e poşircă ordinară, greţoasă, turnăm peste el sirop. Facem adică un carcalete... şi ne ameţim cu el. E vocaţia noastră.

http://riddickro.blogspot.ro/2012/01/everac-potpourri-ii.html