Everac, potpourri (III)

partea I   partea a II-a   partea a IV-a   partea a V-a

Furia

 

   Prin lume bantuie furia si a bantuit mereu. Ea e o stare aproape pura. Ea nu are exclusiv cauze sociale, desi se agata de cauze sociale, economice, politice, care se ivesc la tot pasul.

   Ea e deasupra lor, primordiala, cu motivatia la indemana. E greu de spus de unde vine. Din suprasaturatie, ori din saracie? Din frustrare, sau din plictis? E o opunere a omului nascuta spontan de prea multa reglementare si ordine? E o tresarire a specimenului umilit, anonim, pierdut in multime? Se mananca prea multa carne, se bea prea mult alcool sau vin? Se incarca sau se mozoleste prea tare mentalul colectiv? E la mijloc un bombardament meteorologic, cosmic? Poate fi un semn de vitalitate, de virilitate fara astampar? A fost, este prea multa pace in lume? E nevoie, terapeutic, de cate o lasare de sange, de un urlet agonic? Furia trece prin continente cum trec uraganele si cicloanele, cum vin cutremurele si tsunami-urile. In ultima vreme, furia s-a proptit in Grecia, dupa ce a cutreierat candva Pakistanul, California, Franta. Ce vor grecii? Nu se stie, vor altceva. I-a luat un fior, o zgaltaire obsteasca, un amoc. S-au indracit, au spart, au juisat. Li s-a dat un rebel impuscat si s-au rebelit cu totii, fulgerator. Au dat foc la masini, au aprins noaptea valvatai.

   Si Franta e pornita din cand in cand la facut zurba si scandal, cu masini incendiate, cu baricade. Ale cui sunt acele masini? N-are nicio importanta! Furia le considera ale establishmentului, ale paturii superpuse. Sunt efigiile unei societati prea puse la punct, ale unui guvern opresor. Orice guvern e in principiu un opresor, asa cum orice individ ascunde in el un anarhist constrans, dresat. Din cand in cand corsajul anarhistului se rupe si izbucneste furia primordiala, agatand prima motivatie ce-i vine la indemana. Puteti sa-mi spuneti ce a dorit Franta in 1968, la ce "libertati" mai ravnea?
   Ce a dorit tinerimea revolutionara a dlui Cohn - Bendit, astazi cetatean onorabil, cu functii politice? Ce au dorit boxerii din China, burii din Africa? De ce s-au dedat negrii din California la vandalisme? Teroristii suicidari nu sunt oare atinsi si ei de o furie sfanta, motivata religios? Nu e toata istoria intesata de furii motivate religios, sau national, sau social? N-au fost si oameni cu furia la comanda, agonisindu-si bani din furie? Furia e un dat, as zice metafizic, tinand de expansiunea fiintei. Restul e impodobire verbala, cosmetica ideologica. Cand scriam aceste randuri Grecia se perpelea de doua saptamani, disproportionat cu motivatia. A cuprins-o furia. Vrea altceva, dar nimeni nu poate spune ce.

   Am avut si noi furii, dar mai mititele. La ultima rasturnare politica, aceea a comunismului, ne-au mai zgaltait altii, ne-au prelucrat. Eram umbrosi, ciudosi - am devenit o clipa furiosi. Pe urma am mai facut furii marunte, agitatii vocale, mici rebeliuni etnice. Au venit minerii cu furia pregatita si au gasit aplaudaci si indemnatori chiar la partidele istorice, puse si ele pe o oarecare furie. Vreo doi ani s-au tot descarcat si dezinhibat. Strigau "jos!" si "moarte!" din orice. Se adunau si strigau "huo!" iar mai tarziu "hotii!". Baricade n-au fost, nici incendii de masini. Au fost in schimb, ca o ciudatenie, soldati ai patriei impuscati intre ei, din greseala.

   N-am avut hippy-ies violenti, nici capete rase, nici secte rebele. Spritarii romani si-au plasat furia in agresiuni verbale, spurcari si furtisaguri. Bruma de furie s-a concentrat la meciuri, unde s-au rupt scaune, s-au racnit insulte, s-au aruncat tiribombe, fara niciun rost. Acolo palpaie furia, in stare cat de cat pura, dar nu da cu cocktailuri Molotov ci cu brichete in capul arbitrului. Unii isi mai fac rost si de-o incaierare buna, ca sa nu ramanem chiar de rusine. Altii isi comuta furia in viol, e mai benign; mai rar in cate o crima. Un popa furios crucifica o femeie, pasamite ca s-o salveze. Face fiecare ce poate. De ce sa incendiezi automobile, daca poti sa le furi? Si apoi mai ai rockul si sexul ca defulare, n-ai cum sa contractezi o furie oarba. Ai vedete si comici din belsug, unii chiar parlamentari. Singurul lucru care se mai poate face in Romania e sa rupi scaunele la peluza, mai ales in Ghencea. Sa intepi cauciucuri. Sa mai spargi un geam. Sa mai crapi un bec.

   Dar bun e Dumnezeu, vin niste concedieri masive, o sa mai vedem!...
- sursa

Să trăim bine!

 

   De cum ma scol, viata mi se umple de programe voluptoase incepand cu retete de bucatarie. Cine nu da retete de bucatarie azi in scumpa noastra patrie? Cine nu ne umple imaginatia de sosuri, chiftele, saleuri, si nu ne arata cum se taie legumele cu grija si tact? Ni se perpeleste ceapa de pe la 6 dimineata si guresa Stela Popescu, cea care ne desfata odata cu o actorie dramatica de clasa intai, se insoteste cu bondocul Arsinel, alt actor posibil de varf, in a ne prezenta exponate gastronomice picante, sa-ti curga balele! Sunt mesteri mari in dospeli si cocaturi.

   Umbla vorba ca si marele Rebenciuc gateste ca un Vatel, baga potricale si crohmaleste soiurile in fel si chip. Ilustrul Jeannot Marinescu, prea - devreme - disparutul, imi spunea: "- Maestre, m-am saturat de teatru pana la gat, singurul lucru vrednic de atentie ramane bucataria". Era renumit in plachii. Radu Anton Roman, baiat altfel subtire, devenit cu vremea burduhanos, si-a culminat opera literara cu o carte de bucate. Vad ca si mintea deprinsa cu speculatii subtiri a dlui Gabriel Liiceanu, filosof roman de varf, umbla pe la deliciile masinii de gatit, unde se arata prea ager. La randul sau Florin Piersic, in alta vreme hatmanul Dragomir, Ion Nebunul (remarcabil) sau Lennie ucigasul de soareci (remarcabil) ne napadeste cu o profuzie de dulciuri, asigurandu-ne ca le iubeste ca pe femei; bineinteles ca teatrul vine mai la urma, cam ponosit. Pe langa aceste varfuri mai sunt o droaie de gastronomi si de specialisti in bagatul lingurii in fiertura, de doctrinari in salati si masteranti in aluaturi crocante, care ne impartasesc zilnic abundent din experienta lor in materie, intretinandu-ne copios salivatia si admiratia. Dar imediat urmeaza si lanolina si uleiurile de par pentru evitat matreata si unguentele, potiunile, vopselele, bericile, si tot ce mai trebuie ca viata sa devina complet consumabila, sub zodia opulentei in care ne gasim. Un mare rol joaca in mentalul nostru marcile de masina si budincile. Suntem o tara unde toti prajesc cate ceva, amesteca ceva si indoapa.

   Inainte vreme (si jur ca nu sunt foarte nostalgic!) oamenii se ocupau mai putin de budinci, fiindca faceau hidrocentrale. Asta era slabiciunea lor: de dimineata pana seara, hidrocentrale! Cu lanolina se ocupau mai amestecat, isi dirijau mintea spre agricultura si irigatii. N-aveau atata timp nici pentru bucuriile si dramele orbitoare ale sexului, care e chiar substanta vietii noastre terestre si a fost repus mai recent in depline drepturi. Pai fara sex in reclame si in librarii, in filme si piese de teatru, unde am ajunge? Viata ori e dulce, pricopsita si muiata in placere, ori nu mai e deloc. De-aia s-au dus pe copca prapaditii dinainte: nu stiau sa traiasca! N-aveau nici bucatarie ca lumea, nici suficiente excitatii si exhibitii sexuale. Desfasurau la teatru roluri grele, probleme. Ziua stateau sa munceasca. Erau fugariti sa intreprinda ceva serios, sa invete, sa se poarte si sa discute cu fereala. Ii puneau la rigori, le impuiau capul cu datorii catre tara

   Hidrocentrale? - ce sa faci cu ele? Fabrici, - ce sa faci cu ele? Mai bine budinci, creme si alivenci. Decat un trai prost, mai bine unul dulce. Decat un Hatman Dragomir sarac, mai bine un ciocoflender bogat. Decat roluri sa te doara capul, mai bine glumite. Decat sa cultivi ogoare, mai bine sa tai pe furis paduri. Decat sa construiesti vapoare, mai bine le lichidezi pe nimic. Delectarea, sexul, o cafeluta buna dupa, cu un coniac de 5 stele, asta e temeiul vietii!
   Vinete gratinate, parjoale cu enibahar. Hidrocentralele le vindem, le-am si vandut (in paguba), au fost un vis rau, aspru. Cu fabricile chinuitoare am dat, cu cele mai multe, de pamant. Ne puneau, badaranii, sa ne stapanim gura; acum, slava Domnului, e sloboda, spune numai filosofii, da retete, face critica constructiva, vorbeste subtire. 
   Cum sa nu vrei Revolutie in asemenea conditii? Cum sa nu vrei Reforma? Stam foarte bine, bucataria romaneasca e super. Isi dau contributia marii nostri artisti si filosofi, tot ce are mai bun natia asta e cu nasul in cuptor! Si cu sexul la promenada! Sa tot traim! 
- sursa

Filologia morţii la români

 

   Sintagma clasica romaneasca pentru moarte mi se pare a fi "a-ti da duhul", ceea ce presupune ca ai primit, nascandu-te, un duh si ca acum la sfarsit il restitui. Cui? Bineinteles lui Dumnezeu, care ti l-a dat. Relatia e nobila, se articuleaza sus in stratosfera, unde se banuieste ca misuna duhurile. Dai inapoi ce ai primit provizoriu, ca la o biblioteca publica.

   Dar poti sa dai si "ortul popii", ceea ce coboara nitel relatia si o pune la nivelul prelatului. Acesta nu slujeste chiar pe gratis, el ia ortul ca sa te treaca granita, cu viza Schengen, si in ultima vreme cu un pret tot mai piparat, de parc-ar savarsi cine stie ce lucru riscant, sau clandestin. In aceasta ipostaza nu zona transcendenta, dumnezeeasca, te intereseaza, ci vama lumeasca a popii, care e aici intre noi si care e usturatoare. Daca i-ai dat ortul, esti oarecum aranjat.

   Poti, de asemenea, sa expiri, adica sa iesi din uz, sa nu mai fii bun de nimic, sa-ti dai ultima suflare de netrebnic, dupa ce ai avut bojocii plini. Aicea tine putin de fiziologie. Tine si de psihologie, intrucat dl. Neagu Djuvara presupune ca ai devenit leguma, nu mai esti verde si erect ca domnia-sa. Ti-ai jucat cartea, ai pierdut-o, te duci. Unde? La dracu, fireste. Unde nu mai dai de dl. Neagu, caci el merge la arhangheli. Tu ai expirat, inca din viata fiind. Te-a pus chiar domnia-sa pe lista.

   Pe adversar poti sa-l faci afis, adica sa-l distrugi, lipindu-l de perete. Dar mai corect e sa-l scoti din cartea de imobil, adica sa-i impui o disparitie pur administrativa. Aici nu mai ai de-a face cu arhanghelii si stihiile, ci numai cu pandectele, eventual cu cadastrul. Cand l-au scos pe unul din cartea de imobil el nu mai e valabil, el reintra in natura, dar nu ca simplu si nobil boschetar, ci mergand sa mioroasa florile la radacina, ceea ce, sa recunoastem, e culmea mirosului. Ca sa ajunga acolo, lui i s-a subtiat ata, ba chiar i s-a rupt.

   Dar si fara carte de imobil, mergand intins pe strada, omul poate sa dea coltul, adica sa termine cu viata. Cum? Disparand din vedere, luand-o pe partea nevazuta. Se presupune ca el nu inceteaza sa mearga, ciclul umbletului fiind practic fara sfarsit la romani. Se presupune de asemenea ca el nu urca, nu acuza nicio scara, nicio transcendenta. El merge de nebun, se frasue sau se ascunde, sau se aseaza. Poate juca si bambilici, dar nu mai e in viata, in regnul nostru. A ajuns la colt si a cotit! Nu-i neaparat nevoie sa-l fi luat gaia. Nici Uciga-l Toaca. A cotit si atat. Viata devine astfel o imensa plimbare, din care o parte pe bulevard la vedere, pe centru. Apoi iti vine nu stiu ce bazdac si o iei acana, perpendicular sau oblic. Dai coltul, te duci sa vezi ce mai e si prin alte parti. Dar inapoi nu vii!

   Unde nu mai am explicatie filologica e la mierlit. Omul mierleste, adica moare. Nu stiu cum moare mierla. Stiu numai cum (se zice ca) moare pitigoiul. Sau elefantul. Sau balena. Si alte dobitoace. Orataniile, porcii, stiu ca mor de cutit, altfel nu se justifica. A bagat cineva cutitul in mierla? A gatuit-o? Goethe a strigat in final "Mehr Licht", (Mai multa lumina!) sa fie mierlitul romanizarea acestei imprecatii? O avea vreo alta radacina indo-europeana? Sau o fi traznit cineva odata cu aceasta expresie si ea o fi capatat certificat? Mierlitul pare o moarte la indemana, scurta, improvizata, nostima. Ai adastat ce ai adastat, cu unele gravitati, pe aceasta lume, pe urma hac! Ai mierlit. Te suie repede in dric, dar tu esti un tip haios: opresti dricul, ca ti-a venit pofta (pe vremea lui Ceausescu) sa bei un Cico, adica un Pepsi romanizat. Cat zgomot ai facut in viata? Cat o mierla. Cum mori? Ca o mierla. Iti canta vreun mars funebru, vreun oratoriu? Nu, iti trage un icnet de mierla.

   S-a terminat cu ridicatul la cer, cu dusul la Cel de Sus, cu Odihnitul cu Sfintii. Nu mai e timp de lungi ceremonii. E fastidios si sa-ti dai obstescul sfarsit, ca pe o polita expirata. Nici nu e prea sigur ca Dumnezeu te-a luat la el, "fulgerator" sau "dupa o lunga si grea suferinta". Dar, scos din cartea de imobil si dat coltul, ca roman e mult mai confortabil sa mierlesti.

   P.S. Lasati-l pe dl. Djuvara sa expire. Si sa expie. Sa aibe giulgiul Historiei Incrementorum Atgue Excrementorum
- sursa

Ceva despre dogmatism

 

   "Esti un dogmatic imputit!". Cand ti se spunea asa, te socoteai foarte grav insultat. Nici "imputit" nu-ti convenea, dar tremurai la cuvantul "dogmatic". Insemna ca esti cu mintea oprita la anumite clisee ramase demult in uz, prafuite, si de cele mai multe ori nedemonstrabile. Esti inert in gandire, papagal ce reproduce propozitii formulate de altii, imitator servil de adevaruri confectionate. Esti ramas mult in urma si mintea ti-e roaba, vai de capul ei! Dogma e un cliseu in care te-ai inchis singur si unde te vei sufoca.
    Si cu toate acestea, cunosc popoare, cu deosebire unul, de-o coeziune extraordinara, cum extraordinara e si rezistenta lui la nenorocirile ce le-a traversat, popor care s-a intemeiat si se intemeiaza pe o nestirbita dogma, venita chiar de la izvoarele lui si ramasa aceeasi, inflexibila, prin milenii. La baza e o convingere transcendenta, asadar nedemonstrabila, ca e protejat si calauzit spre implinirea unui mare destin, ca insusi Dumnezeu i-a incredintat o preferinta. Apoi sunt istorii si istorioare indecompozabile care sa demonstreze aceasta legatura cu marele patron. Apoi sunt precepte de ordin moral si certitudini teologice neabatute. Pana la urma sunt si comandamente rituale si sanitare amanuntite, proceduri ce trebuie respectate orbeste si care n-au nici ele nevoie de vreo motivatie. Si tot acest corp dogmatic, indecompozabil, functioneaza din plin, dand o unitate rara habotnicilor sai. In acea religie nu se simte nimeni lestat sau insultat ca e dogmatic.
   Si daca ne gandim bine in niciuna din marile intreprinderi omenesti puse sub egida unui zeu suprem n-a lipsit un corp dogmatic nestirbit, inflexibil, respectat pana si in motivatiile lui cele mai absurde, si el a dat taria respectivei intreprinderi. Crestinismul in care ne-am pomenit are si el o dogmatica si aceea, cel putin aparent, nu se discuta. Cand incepe discutia incepe si devierea, reformismul, schisma. Si toata treaba slabeste, cade in dialectica. Revizionistii sunt acele inteligente scormonitoare, demonice, care cauta si gasesc alte implicatii, unele cuceritoare, spectaculoase, si cu ele submineaza dogma, sub pretext ca o lumineaza si o impodobesc. Comunismul, prin excelenta dogmatic, a avut unele asemenea excrescente iar ele au fost prilejuri de persecutii sau chiar crime pedepsitoare facute de cel ce detinea puterea si se revendica, pe drept sau nedrept, de la dogma de baza. Nefiind sigur si mai ales nefiind indumnezeit, focalizat pe un zeu transcendent, comunismul a dus-o din deviere in deviere, sacrificand capete foarte dialectice care credeau, punandu-l in discutie, ca-l consolideaza. 
   Revizionismul e un dat al inteligentei, o ispita a ei. Vrei sa "duci mai departe", dar pana la urma slabesti dogma, care a dat impulsul primar. Vrei sa dezvolti, sa rediscuti, fie si in folosul dogmei care e si stare de spirit: ajungi inevitabil la concluzii derivate, chiar divergente; si astfel slabesti eonul dogmatic de pe care a pornit actiunea. Zici ca "modernizezi", de fapt ruinezi. Zici ca rationalizezi si verifici dogma, de fapt faci opera de subminare, pana la urma lichidatorista.
    Si atunci, din cate se vede, se intampla acest lucru curios, dar perfect articulat: un popor prin excelenta dogmatic, mandru de invatatura sa pe care n-ar schimba-o cu nimic, umbla la invataturile altora, sa le schimbe, sa le modernizeze, sa le revizuiasca - adica sa le slabeasca. El proclama sau macar lasa sa se inteleaga ca dogmatismul e o boala, o rugina, o inapoiere, o sfidare a inteligentei creatoare si, implicandu-se in toate, revizuieste cat cuprinde, fiind campionul modernitatii, dar al modernitatii altora. Baza de atac ramane insa dogma sa, neschimbata de veacuri si care ii da o coeziune exemplara.
    Iar noi, tot mai desprinsi de dogme fundamentale si speriati sa nu ramanem dogmatici, sa nu aderam sau respectam in prostie acele lucruri ce ne tin impreuna, revizuim si modernizam, ca desteptii, tot ce ne iese in cale, gata oricand sa ne reinterpretam bazele dogmatice pana la a le subtia aproape de nimic. Cata vreme am trait pe oarecare dogme am mai avut consistenta; acum cand traim, ghidonati de altii, pe un joc al revizuirilor fara sfarsit mi se pare ca ne apropiem de sfarsit.
- sursa

Procesiuni cu gând înalt

 

   Rau a ajuns bietul roman umbland nauc dupa minune! Se duce, amaratul, peste tot sa sondeze un Dumnezeu care nu i se prea arata. Acest Dumnezeu trebuie sa rezolve, pentru unii, si sa asigure, pentru altii. El trebuie de asemenea sa stie sa prefere, sa puna degetul pe cate unul, scotandu-l in evidenta, de-aceea loteriile sunt pline. Iar procesiunile, doldora.
    Sa analizam putin rosturile acestei dumnezeiri atat de solicitate:
    Mai intai Dumnezeu sau Sfantul respectiv trebuie sa dislocuiasca efortul petentului. Ei sunt chemati sa savarseasca dintr-odata sau cat mai repede ceea ce petentului i-ar lua un timp lung si un efort greu. Mai bine sa roage, sa puna mana, sa implore - e mai comod. Restul se face de la sine, prin vointa dumnezeiasca.
    Apoi Dumnezeu sau Sfantul rugator de Dumnezeu, fiind omniputinte, ii disloca pe toti dusmanii si neutralizeaza toate obstacolele pamantesti, cu deosebire pe cele administrative. Oamenii politici nu sunt in stare de asa ceva, nici justitia, nici politia, nici perceptiile fiscale, cu atat mai putin cei de la birouri si ghisee. Cine abordeaza Sfantul trece inainte, se incarca de o putere magica, iese din toate incurcaturile, si mai ales din capcanele medicinei neputincioase, care nu merita decat dispret.
    Apoi, Dumnezeu si Sfantul sunt compensativi. Daca in viata actuala nu apuca sa ispraveasca mare lucru, ori ca au treaba, ori din anumite motive tactice, ei elibereaza bonuri de credit pentru dupa-moarte, unde se razbuna toate suferintele actuale si se da peste bot la toti dusmanii si nedreptii. Aceia vor sta invaluiti in ceata sau in fum negru de smoala, resemnati ca vai de ei, in schimb subiectul nostru, petentul, va huzuri, nu se spune cum.
    Pana unde merge interventia lui Dumnezeu si a Sfintilor rugatori o arata dl. Becali care si-a facut un depozit de valuta la Athos pentru ca echipa Steaua sa reuseasca in toate - si a si reusit sa cam iasa din competitie oriunde s-a bagat (Liga, Cupa, Europa). De asemenea si dl. Coja ne-a demonstrat ca la Moscova echipa Chelsea n-a putut marca din 11 m. si deci castiga competitia europeana; fiindca Dumnezeu, bine pus la cale, i-a dat cu sac lui Abramovici, considerandu-l pagan, nebotezat. Dar nu totdeauna sunt cauze atat de mari in joc. Uneori te multumesti ca vecinul pidosnic sa faca buba rea ori ca nepotelul lui sa cada grav de pe bicicleta. Dumnezeu slujeste de asemenea cu bunavointa si batai chiar mortale, dar poate fi chemat in ajutor, cu rezultate notabile, si la furturi si escrocherii. Totul e sa treci pragul magic si sa te umpli de gratie.
   Nu mai spun ca un pelerinaj din cele care se intampla la noi mereu e si o mare distractie sociala, tine loc de miting socialist, e mai ieftin, iar la capat mijeste o promisiune venita din cer. Ca la toate intrecerile umane, ai un sentiment de inaintare, esti scos din stagnare si inertie, din atonie, ataraxie si lipsa de ideal. Te duci inainte de-a-n boulea, stimulat, atins, impins, imbrancit, busit, rupt si injurat, dar pentru o idee mareata. Ai sentimentul lui "gradus ad Parnassum", Parnassul fiind niste oase sau o icoana. Daca icoana e si plangareata e bine. Mantuirea e pe aproape. Oricum nu mai esti singur, e cert, si lucrul asta se cunoaste si dupa cati ghionti primesti in burta sau cate suturi inghiti.
    Prezentul articol l-am scris pentru o draguta de actrita care s-a dus in baston la Patriarhie, recent, si de acolo a plecat pe targa direct la spital, cu piciorul rupt. Si-a facut cum s-ar zice plinul, caci ceva fracturi mai avusese. Cauta o linistire; o are, saracuta. Bagata in fel de fel de bandaje, se incrunta gratios pe o banca din coridor cu o alta, aceea tumefiata la ochi si cu falca stramba.
    - Tot la Sfanta Parascheva vi s-a intamplat? am intrebat eu cat am putut mai gentil, cu un soi de admiratie in ochi.
    - Pardon, mi-a zis balaoachesa, usor ultragiata, eu am fost la Sfantul Dimitrie Basarabov! L-am si atins! Si cu un aer de "ce cunosti tu, mitocane?" s-a indepartat de pe banca.
   Cata vreme avem procesiuni cu gand inalt si cu moaste nu mi-e teama ca someaza spitalele.
- sursa

Gâlceava Procuraturii cu Europa

 

    Procuratura zice: ati furat. Parlamentul zice: nu cred, sunt doar de-ai nostri. Procuratura zice: ba ati furat! Parlamentul zice: vezi-ti de treaba, ce n-ai alte treburi? Procuratura zice: ati furat!! Parlamentul zice: de unde stii, taca? Ce, nu ti-e bine? Nu-i treaba ta, vrei s-o iei? Procuratura zice: au furat!!! Parlamentul zice: Ei, si? Sunt colegii nostri. Nu toti furam? Cum o sa ne desolidarizam de unii care au facut-o mai bine, in varful Guvernului?!
    Procuratura zice: Lasati-ne sa ne facem meseria! Si lasati si judecatorii sa-si faca meseria! Nu-i Magistratura o putere aparte in Stat, a treia de la Montesquieu incoace? Parlamentul zice: aici, in Romania, nu e! Magistratura o facem noi, e a noastra, o numim si o controlam noi. Guvernul zice: ba nu, e a noastra, o numim si o controlam noi! Presedintele zice: ba nu, e a mea, o numesc si o controlez eu! Procuratura zice: noi stiam ca e independenta, dupa toate normele democratiei! Parlamentul zice: minti, noi suntem puterea suprema in stat, independenta si ni se falfaie de altii! Presedintele zice: scart! Eu sunt puterea suprema in stat, independent si mi se falfaie de altii, care au vrut sa ma demita si n-au putut! Guvernul zice: certati-va cat poftiti, eu tac si fac, independent si mi se falfaie de altii. Falfaire generala!
    Europa zice: Voi n-aveti mari infractori - cum vine asta? Parlamentul si Guvernul raspund: Noi n-avem! Europa zice: - Cum n-aveti? Toate tarile, si cele mai cinstite si mai lipsite de imaginatie, au mari infractori! Parlamentul si Guvernul raspund: Noi avem numai mari infractiuni, mai mari ca altii, dar n-avem mari infractori! Sunt modesti, nu se arata, ne pare rau. Europa zice: - De ce nu-i luati in evidenta si-i condamnati, cum fac toate tarile civilizate? Presedintele zice: Ca bine zici fa Europo si fa Americo! Parlamentul si Guvernul zic: Nu prea ii putem da in vileag. Se ascund intre altii cu care sunt blat! Europa zice: - Care sunt aceia si unde stau ei? Parlamentul zice: La Guvern! Guvernul zice: La Parlament! Presedintele zice: Peste tot! Guvernul adaoga: Ii dam in vileag, dar nu-i putem condamna, caci nu ne lasa Parlamentul, desi Montesquieu Parlamentul zice: Il bagam in ma-sa pe Montesquieu! Aici suntem in Romania, nu dicteaza el!
    Guvernul zice: - In general infractorii sunt in Opozitie si in jurul Presedintelui. Opozitia zice: -In general infractorii sunt la Guvern, caci acolo pot opera mai cu temei. La Presedinte e putina sfaraiala. Guvernul zice: Presedintele da ghes la multe panamale, plus ca e si el printre candidatii la marea infractiune, cu toata Europa si America lui! Am vrut sa dam cu el de pamant, dar tara ii iubeste pe invinuitii haiosi! Atunci de ce nu i-ar iubi si pe invinuitii nehaiosi, scortosi, de ce ar face discriminare? Se pare ca si tarii i se falfaie!
    Europa zice: - Restabiliti Justitia, dati-i puterea de a judeca! Parlamentul zice: - Haida, de! Doar sunt numiti de unii din noi, ba chiar din unii din posibilii infractori vanati de noi, aflatori la Guvern! - Ba aflatori in Opozitie! - Ba aflatori la Guvern! - Ba aflatori in Opozitie, sustinuti de Presedinte, care e la noi chiar opozantul-sef! - Dar Europa Uite ce e: o bagam in ma-sa si pe Europa!
    Invinuitii zic: - Sa ne judece, n-au ce face, n-au cum sa ne gabjeasca. Noi n-am furat. Sulica si Nodea, ei fura. Micii cotcarei. Pentru ei e Justitia, de la ei se ingrasa si magistratii, si procurorii si politistii, ei infrumuseteaza cu totii tara cu vilele lor facute din spaga. Noi atat ca am aprobat la vanzare cu subevaluare cutare combinat si am luat gras la afacere, am scutit cutare taxe si am luat gras, am autorizat si am luat gras, am preferat la contract si am luat gras, am concesionat, am achizitionat pe seama statului, am inchiriat, am numit si am luat gras, am pus in scaune pe prezumtivii nostri judecatori si cenzori. Nu s-a intamplat nimic economic in tara fara sa luam si noi gras. Nu s-a lichidat nicio intreprindere sau banca din porunca straina fara sa luam si noi gras. Cine o sa vie sa declare ca ne-a dat? Trebuie sa fie tampit! Or, romanul e hot cat poftesti, dar tampit nu e, iar strainul care a luat caimacul de la acapararea tarii, nici atat! I-am imbogatit, ne-au imbogatit, asa se poarta in capitalism, si mucles! N-au decat sa latre cat vor unii catelandri din presa, dovezi nu sunt si n-or sa fie niciodata, mai ales ca marile achizitii le-am ascuns sub alte nume, de amici si rubedenii, de preferinta matusi. Partidul l-am indopat gras, Opozitia am manjit-o, pe unii ii tinem de boase, cu faptele lor, altii sunt oricand cumparabili la solduri, amenintabili la unele ghesefturi, dati in tarbaca politica. De altfel, asta va fi si intorsatura tip: e o actiune politica si nu judiciara, inspirata de oponenti si de Presedinte, care are doaga lui electorala. E o chestie de rivalitate, si atat!
    Procurorul, analistul, inaltul magistrat, Abraham Lincoln zic: - Dar lumea civilizata, Uniunea Europeana, America for ever?!
    Invinuitii zic: Le-am dat si astora destul, i-am bucsit, le-am impins daruri scumpe, i-am dus la vanatoare, i-am luat la rasfaturi. Maraie si ei, ca asa vine vorba. Agita si ei coada Justitiei, ca asta le e datul. Altfel, sunt baieti buni, cu scart, baga-i-as in ma-sa cu Lincoln cu tot! 
- sursa

Nevăstuica

 

    Poate vreti sa stiti cum se alunga o nevastuica. Mi-a spus-o tata Tinca de la Podul Dambovitei, cu cativa ani in urma. Ca sa alungi o nevastuica din casa sau din grajd ii pui pe un raft o furca de tors si putina lana.
    Nevastuica pricepe ca o imbii sa toarca si, fiind lenesa, paraseste locul si nu mai vine. Daca e vorba de un barbatus, ii pui un mic topor. Acelasi rezultat. Toate acestea mi s-au parut glume, dar tata Tinca mi le-a "vandut" ca fiind lucruri dintre cele mai serioase, venite din mosi-stramosi. De curand am relatat reteta asta unor tineri din Dambovicioara. Stiau si ei ca e asa, n-aveau niciun dubiu de eficienta metodei. O mica furca de tors lana si gata cu nevastuica!
    Poate vreti sa stiti cum se face integrarea in absolut. Te dezbraci la piele, te exciti la gramada cu ceilalti de ambe sexe, incepi copulatia, o urmezi, o precipiti, dar n-o termini, ca sa te pastrezi arhi-potent si cu gandul obstinat asupra chestiei. In starea asta de somnie erotica asculti pe guru, care incepe sa ia toate initiativele in numele tau, tinandu-te ostracizat de altceva decat de degete. Pana cand prostratia post-coit incepe sa semene a meditatie.
    Poate vreti sa stiti cum se procedeaza la exorcizare, brevet vasluian. Se ia o tanara cu insuficiente, se izoleaza, i se insufla convingerea ca e bolnava, damnata, posedata de diavol, persoana care pune, prin relatia ei cu Necuratul, in primejdie intreaga obste. Cateva calugarite se ingrozesc de spaima pierderii Paradisului din pricina fornicatiei cu stihiile cele rele, dau in disperare gandind ca le incearca Dumnezeu curatenia si ardoarea crestina pentru care au ales calea dreptei credinte. Tabara pe sora lor cea bantuita, dimpreuna cu popa capelmaistru, unsul lui Dumnezeu, o cetluiesc, o agata, o strang in chingi si o pun sa se macereze toata de vie, infruntand pe Pardalnicul, doar o pleca dintre ele, ca nevastuica, vazand ca nu are nicio dobanda. Ardoarea e atat de mare, incat parleste de vie si pe tanara, iar in cele din urma o lasa lata, spre triumful lui Hrist - cred ele si roscovanul barbos. Si-a dat duhul, biata epileptica, un duh eminamente crestin. S-a mantuit! Ce frumos suna acest cuvant in acceptiunea: s-a mantuit cu ea. De altfel, cine mi-ar putea deslusi ce inseamna asta "mantuire" mi-ar face un mare serviciu. Ca si cel care mi-ar deslusi cum e cu integrarea in absolut.
    Poate vreti sa stiti cum arata un hram reusit. Uitati-va in gazete, la fotografii, si o sa vedeti un popor care se taraie de-a busilea, in genunchi si in coate, cu un aer de suferinta milosardnica pentru o cauza inalta, indarjindu-se sa inainteze pe pamantul zgrunturos, murdar, ars sau umed, imprejurul a Ceva, catre Ceva, sa i se confirme ceva de unde n-a pus mare lucru; norod care, dupa ce se scoala in picioare se ia la gura, la harta, se spurca, se ciomageste, se fura, silueaza si omoara, dar vine si umbla de-a busilea, la hram, dand cu barbia de pamant, luand ghemotoace de iarba si dumicati de noroaie in gura, ca sa-si rascumpere nevolnicia. Excitatie de-a busilea, mortificare de-a surda, barba rosie fanatica in vant, coada nevastuicii lenese.
    Nu cumva toate acestea se leaga?
- sursa

Ne sufocăm!

 

   S-ar parea ca ne sufocam. Nu cade inca nimeni pe strada, dar nici nu suntem departe. In timp ce noi ne scriem spiritualele articole, si poetii canta, si politicienii legifereaza si fotbalistii umbla sa vare mingea in plasa, dioxidul de azot sporeste tot mai hotarat, urmat de jovialul praf si de secantul benzen, depasind victorios pragul admisibil pentru respiratia noastra cea de toate zilele.
    Stam ingramaditi, aspirand in plamani aceasta hrana letala, cam 9.000 de indivizi pe kilometrul patrat, acolo unde berlinezii sunt numai 3.900. Avem in dulcea noastra Capitala sub 7 metri de spatiu verde pe cap de locuitor, in timp ce Londra are 64, iar Stokholmul 83 mp. In felul acesta, avand alt cap de locuitor, am dat un nou avant leucemiei, cancerului pulmonar si bolilor cardiace, fata de care bronsita e doar o gluma amaruie. Bronsita au facut-o numai 20.000 de copii din 100.000. In zece ani, internarile de copii cu astm bronsic s-au incincit in scumpa noastra Patrie - o bucurie pentru o tara cu excedent demografic negativ! Cu oarecare semetie sondajul ne arata ca traficul nostru bucurestean produce nici mai mult nici mai putin de milioane de substante daunatoare, ca aerul locuintelor noastre e de pana la cinci ori mai toxic decat cel de afara, ca dormim in pat cu 10.000 de acarieni si ca, in consecinta, am cucerit fara contestare titlul onorific de cel mai poluat oras din Europa!
    Alt raport ne informeaza ce ravagii fac tigara si fumul ei, dar la o poluare uriasa ca a noastra abia daca mai conteaza.
   Surse vrednice de crezare ne-au avertizat si ca antenele nu ne fac prea mult bine, iar telefoanele celulare ne toaca marunt. Ambuteiajele romanesti, mai ales in Capitala, n-au rival pe continent. In alimente ni se descopera mereu fel si fel de ingrediente, de la gargarite la cozi de sobolan. Straturile freatice dau o apa pe care nu e prea bine s-o duci la gura, restaurantele platesc multe milioane amenda pentru starea lor de incurie cronica vinurile si tuicile autohtone trezesc numeroase dubii, cand nu distrug cu totul traiectul digestiv.
   N-am intrat aproape in niciun ambient care sa nu reverbereze valuri de mitocanie si de tatism, sufocante si ele. N-am deschis niciun post de televiziune de unde sa nu ma razbeasca o polemica joasa si desantata a unor firtangai sau a unor mahari decisivi. N-am strabatut nicio strada importanta care sa nu-si etaleze gropile cu mate si niciun parc unde sa nu se defriseze verdeata pentru noi momai de beton cu scop comercial. N-am vorbit cu niciun om care sa nu fie obsedat de subiectul monocolor al banilor. N-am mai auzit o biata gluma fara substrat porcos.
    Curand jucatorii vor lesina pe teren din cauza aerului imputit, poetii vor agoniza pe manuscripte, noi ne vom tari in carje din camera in camera tinandu-ne de mobila, iar legiuitorii, desi aparati de diverse aparate, nocive si ele, vor da in branci cu batista la gura cand vor dori sa tina un discurs. Ozonul padurilor imbarcate in vagoane ne-a parasit si el cu gramada, ca si roua intrematoare de pe fostele campii saraturate.
    Pana sa moara de SIDA copiii vor muri de astm, cascand guritele ca pestii pe uscat sa prinda si ei un pic de aer. In blocuri superbe de 30 de etaje vor sta epileptici anaerobi, altii se vor intoxica chiar de la masinile de fabricat aer. Cu incarcatura lor de peturi indecompozabile apele vor curge tot mai pastoase si gelatinoase printre maluri sterpe. Cand ciobanul Bucur va vedea ce s-a ales din tarla lui se va cruci, iar oile vor muri de foame, caci ariile inverzite le-au cumparat diverse firme becaliene pentru viitoare constructii, facand schimb cu armata.
    Ne sufocam de atatia infractori, care tind acum spre majoritate. Dosarele lor penale, sterpe si ele, ni s-au ridicat pana la gat, asteptand prescriptia, dar zilnic se edifica peste ele alte dosare, uneori chiar ale anchetatorilor si judecatorilor care ar fi trebuit sa faca ordine. Jegul necinstei, sufocant, ne inconjura de pretutindeni. Banii care ne vin dinspre Europa pentru asanare ingroasa alti jegosi. Potentatii, in loc de grijitura, ne sufoca si ei cu demagogia, cu proiectele. Toate deseurile pretins muzicale ne zbarnaie in ureche, toate cliseele de falsa dramaturgie calpa ne descompun criteriile. Cascam gura dar in loc de aer proaspat ne vin doar reclamatii, bombaneli, denunturi.
    Bucurie nu mai e: ne sufocam!
- sursa

"Asa grait-a Zarathustra“

 

- Voi romanii ati ramas niste hahalere atractioase, simpatice, cu voia buna la suprafata, gospodari de mana a doua, usor de pacalit. Acum ati intrat la gherla, sanse mari nu mai aveti.
- Cum asa ? Doar a venit democratia, libertatea, egalitatea !
- Nu pentru voi. Voi ati fost meniti lichidarii. Nu stiati ?
- Cum asa ? Doar am facut revolutia !
- N-ati facut nici revolutia ca lumea. Ati fost instigati, nitel infometati, un pic speriati, pusi in fata unor planuri ambitioase ce nu se potriveau cu nevoia voastra de sprit, amor si tacla. V-au lucrat cum au vrut.
- Cine ?
- Meseriasii marilor transformari sociale. Profesionistii politici. Manipulatorii. Ei sunt specialisti in orice fel de miscare sau schimbare de opinie, in momire, santaje, uneltire, fabricatie oculta. […] Asa e planul. Romania, fiind si manoasa, se cam obraznicise. Daca mai era si coerenta, si eficace, incurca lucrurile, lua pietele. Or, cei mari aveau nevoie de piete, nu de marfa concurenta. Ei au pana azi nevoie de teritorii de expandare, nu de ziduri de aparare. Romanul e moale, mult mai moale ca ungurul, polonezul, cehul sau sarbul : aici e deci locul de expandare a celor ce nu mai incap in spatiul lor. E mai usor de atacat, de patruns. Atunci a trebuit daramata industria romaneasca si facuta alta, cu capital strain, cu mana de lucru ieftina. S-a pus pe butuci agricultura romaneasca, ca sa recurgeti la altii ori sa-i faceti mari fermieri pe unii adusi de peste hotar. Au trebuit adunati banii, economiile, bagate in banci si falimentate. Au trebuit vandute pe nimic capacitatile, devastate padurile, inchise sau cedate minele si puturile de petrol, lichidata flota, intarziata infrastructura, pe scurt, facut totul asa incat sa nu va puteti descurca fara obol strain care cere, in contrapartida, o noua instrainare. S-a ales un popor mai compatibil, mai fara caracter si educatie, harsit cu mizeria. Ca sa nu-si puie probleme morale, s-au dat divertismente din belsug, dintre cele mai grosolane. Divertismentul e si diversiune. A fost zapacit cu distractia, caci il distreaza totul : crima, injustitia, sexul, maneaua, talk-show-ul si, cel mai grav, meciul. I s-au bombardat stalpii de sustinere, personalitatile marcante din trecut. Dihonia politica e si ea inspirata, intretinuta de manipulatori“.

Convorbire literară

 

    Mai an tart, in noiembrie, a fost iar consultat poporul. Insa poporul a intors popoul. Si a zis: “Piua, nu prea mai am pofta de joc. M-am jucat o data, de doua ori, de cinci, de zece ori – ei si? Ala bogat s-a facut si mai bogat, fiindca la inceput a fost numai smecher, acum e si hapsan. Nu mi-e totuna daca imi vine pe lista separat, individualizat, sau la comun? Nu-i tot ala, cu bani cat nu-I incap, luati prin felesaguri politicesti? Nu-i tot ingrijitor de burta lui, nu a mea?”.
    Eu, unul, am votat in localitatea rurala T., de pe litoral. M-am brodit cu doi tarani batrani si scofalciti, plini de-o bunavointa usor alcoolizata. Nu prea pareau a fi inteles despre ce e vorba, dar venisera cinstit, dupa aghezmuiala, intr-o cotiga cu magarus. Magarusul n-a participat la vot, dar avea si el ideile sale, pe care mi le-a relatat intr-o scurta discutie privata:
- Nici nea Gavrila, nici nea Culai n-au prea inteles ce se intampla nene, mi-a zis magarusul, insa mie mi-e clar tot jocul, ca si perindarea lumii. Toti vor o leaca de dictatura. Cel care finanteaza o echipa de fotbal vrea sa fie dictator, sa faca el formatia. Cine conduce un guvern sau un partid vrea sa fie dictator, sa hotarasca de capul lui. Nea Base, maritimul nostru, vrea si el dictatura. El l-a debarcat pe nea Petrica Roman cand se-ntinsese acela la dictatura, in dauna lui nea Nelu Cotrocelu care a vrut si mai vrea sa fie si el dictator. Cine nu vrea? La noi in comuna vrea primarul, dar si perceptorul si seful de post. Chiar si nea Gavrila, care imi da bice. Asa-s facuti oamenii, sa vrea sa porunceasca la altii, sa le ia pogonul si malaiul, sa se incotopeneasca. Sa-i mane. O vreme toti stiau cine-i dictatorul. Acu, dupa ce l-au impuscat, se inghesuie altii, care mai de care!
    - Ai gresala, magarusule, i-am zis, acum suntem in vremea democratica, cand totul trebuie votat, judecat in colectiv, discutat cu masele, nu poti sa bati un cui daca n-ai un consimtamant colectiv, caci mintea poporului cerne adevaratele valori!
    - Nu ma face sa rad, a zis magarusul, asta n-o mai cred nici nenorocitii mei de stapani. Macar atata stiu si ei, ca se voteaza cum e porunceala. Ca afacerile se fac si se desfac sub nasul poporului. Ca se bate cuiul numai la acaretul celor pricopsiti. Ca dicteaza banul. Ca stapana e hameseala. Si ca prostia asta la care am venit e apa de ploaie, ca sa acopere alte farafastacuri; caci niciun candidat, fie el cat de “uninominalizat”, nu devine mai bun decat a fost. Iar de geanabetii care sa plece la Bruxelles si sa doarma acolo pe teschereaua plina, zau ca p-aci n-a auzit nimeni. E o joaca fara sens, o risipa! O baba-oarba!
    - Crezi asa?
    - Pai cum! Stapanii mei, de pilda, voteaza “da!” la chestia cu uninominalul si pe urma, peste nici o jumatate de minut, trec in alta camaruta si voteaza liste! Totul e facut ca sa acopere dorinta de dictatura, sa-i imbrobodeasca, nu vezi?
    - Chiar nu crezi ca exista democratie, urechiatule?
    - Cum o sa cred?, a zis magarusul. Parlamentarii, de pilda, isi voteaza singuri si nestanjeniti lefurile, sporurile, pensiile. Asta ce e, democratie sau dictatura? Nu vezi ca fac ce vor fara niciun control? Procesele penale la granguri se tin sub cheie – asta ce democratie e? Licitatiile, privatizarile, lichidarile se fac ad libitum, dictatorial. In sinea lor, toti vor sa scape de toti, sa aiba mai multa putere. Noroc ca astia micii nu mai prea vor sa-si piarda vremea legalizand abuzul, dand fata democratica la diverse intentii de dictatura.
    - Si pana la urma ce crezi ca se va intampla, magarusule?
    - Voi candida si eu, uninominal, cu sanse destul de reduse, desi magarii si magariile s-au inmultit fantastic. Dar asa, de moft! Bineinteles in alianta cu vreun partid mai pe val. La dictatura insa nu visez, fiindca stiu ceea ce stiu si altii; ca adevarata dictatura vine din afara, de la societati secrete cu programe globalizante, care au hotarat exact ce vor sa faca cu noi. Ce jucam noi aici e simpla distractie. Nea Calin sau nea Base, sau oricare alt nenea, tot la cotiga trag, iar biciul e in alta mana, mai sus, ca si haturile.
    Aici l-am privit pe magarus cu neliniste si, cum tocmai veneau cei doi colegi votanti pe cate doua carari, m-am suit in vechea mea Dacie socialista si am luat-o spre Constanta, gafaind si scotand fum intre Mertane democratice perfecte.
- sursa

Deceptionantul Csartarowski

 

    Terminand cartea best-seller a celui mai acreditat scriitor roman modern, pe care toti comparsii il imping spre Nobel, am ramas usor zapacit, in cautarea unui punct de sprijin, sau macar a unei forme de arta care sa anunte, prin coerenta ei, o motivatie pentru care omul a scris-o si pentru care eu am citit-o in cele 600 de pagini ale ei. 
   M-am gasit, si nu pentru prima data, in fata unui condei foarte exersat sa exprime idei din cele mai intortocheate, mituri din cele mai subtile, fulguratii din cele mai diafane, sa construiasca mega-parabole terato-logice, cosmodicee mirobolante, hiperbole grotesti, sa emita apostrofe sublime, sa insamanteze mantre si trimiteri esoterice la lumi esentiale, sau virtuale; in fine, sa vada cu mega-acuitate structuri si mai ales substraturi ale realitatii concrete, intrand dezinvolt in micro-biologie si micro-chimie, razgaindu-se in zone moleculare, peristaltice, in inframedular si hipotalamic, in neuronal si enzimal, ca intr-un dus zilnic, cu o ravna si sagacitate devenite a doua natura. Un admirabil descriptiv de ceruri, tevarie, fitinguri, mate, tristeti puerperale, dilatand perceptiile pana la infra-imagine microscopica, calatorind neostenit prin dedesubturi, ivind zemuri, mirosuri, cocleli sau spuzind spatiul curbat spre timp cu efigii de fluturi si paianjeni incarcati de prestigiu simbolic.
   De la un moment dat aceasta lume atat de copios si necrutator vazuta in substraturile ei enzimatice isi mai pierde din vitalitate si incandescenta fiindca se umple peste masura de o recuzita de mandibule si chelifere, si fosgaie toata de omizi oarbe, viitoare datatoare de matase. Obsesiile autorului incep sa devina amenintatoare cu alienarea, polisemia fluturilor amenintati de paianjeni dar tintind spre orbitor, nauceste.
    In fond e o mega-autobiografie inceputa cu foetusul uterin si impletita cu revolutia romana dupa perioada de groaza a monstrului Ceausescu, avand ca iesire gasirea divinitatii si ca traseu ajutator Vechiul Testament. In locul mitului Androginului care sa uneasca in primordialitate un cuplu final, aici se unesc doi frati gemeni, din care unul e expresia cruzimii fara cenzura, celalalt al poeziei suferitoare si iubitoare de oameni, de-o erotica mereu deschisa. Aceasta erotica nu se impiedica nici in fapte, nici in termeni. Organele vulvare si falice isi afirma contondenta la tot pasul, active, paroase, imbuibate, zemuitoare, incorporate de urini si lactescente in perpetua inmugurire erecta continua cu fecalele, cu sangele, cu botul, cu dosul, cu ce apuca. Nicio stavila nu-l opreste pe cel subtil si delicat dintre frati, pe cel cu diafane mituri cosmogonice, sa pronunte cu un cinism voluptuos cele mai scarboase ipoteze in care poate activa sexul, manipulat in fel si chip pana la a deveni totemul romanului.
   De la intamplator, bestial si sordid, sexul e ridicat la liturgic, i se monteaza, cu o scenografie de Salammbo, peripetii genezice supreme, in habitacle somptuoase si cu proceduri de o abjectie distilata, operetistica, fata de care Rebreanu (in Adam si Eva) si N. D. Cocea sunt timizi diletanti. Acolo, in cazanele erotismului princiar sustinut de ingeri intre colonade apocaliptice s-a depus si pretioasa samanta din care a iesit autorul, dintr-un nobil polonez crescator de viermi de matase si o diafana evreicuta iubitoare. Herbul Csartarowski a devenit dupa aceea, prin degradari si altoiri succesive, familia banateana Cartarescu, familie de muncitori romani ridicati de partid, dar dezamagiti tot de el.
    Pentru viata social-politica, adica pentru istoria dezamagirii autorul a ales versiunea cea mai simpla si mai populara, versiunea canonica, aceea cu infometare, calorifer rece, uliti sordide, tristete metafizica, megalomanie – versiunea statului la cozi din zori. Te-ai fi asteptat la un intelectual atat de vizionar si de nuantat sa depaseasca acest cliseu neo-proletcultist, sa ofere versiuni mai alambicate, mai sincretice, cu contra partizi, cu putina meditatie dialectica; nu, printisorul polonez, cu prohabul mereu deschis, o alege p-a berbeceasca: tot ce a fost in comunism e ticalos si monstruos, nu se tine nimic, totul cade in ruine, se crapa, tot ce spune si simte poporeanul mistocar e adevarat, toate bancurile strazii, oricat de fecaloide, sunt valabile. Doar Moise cu macabeii lui faceau o treaba ca lumea. Ceausestii, decrepiti, tatoi nenorociti, au agitat si vermina nationalismului, care nu duce la mantuire.
   Mantuirea se naste, prunc dolofan, din teasta devenita zamislitoare a boschetarului Hermann, care pleaca de la nebuni, cu cordonul ombilical zornaind dupa el si aduna in drum toate statuile de pe socluri ori dezafectate; ei se strang cu totii sa faca zarva la imposibila Casa a Poporului (ce-a dat Dumnezeu mai groaznic pe fata pamantului, ajutand si o tanara arhitecta boita); unde prin diverse translatii demonice, cu monstri cu guri cascate, se face o cuva eugenica pentru fericitul happy-end. Nu mai stii insa daca e vorba de un nou Mantuitor, care se ridica imediat la cer, ori de contopirea finala a Cruzimii cu Libidoul.
    In fata acestor viziuni am stat prostit, zguduit de racnetele patetic-cosmologice ale autorului contopit cu povestea sa. Intrasem cu deosebit respect in aceasta constructie, urmarisem vreme lunga fascinantele ei volute de idei abisale, neintrecute ca truculenta stilistica, unele exceptional de expresive in descrierea impasului existential, caruia toti ii cautam un punct de sprijin. Dar dupa depistarea primilor moduli de teatralitate ieftinuta si a primelor repetitii de obiecte scoase din panoplie, fie ea si panoplie subcorticala, abisaloida; si mai ales dupa scena cuplului mistic lingandu-se heraldic pe langa lacul Como, a trebuit sa-mi infrang deseori in fata dizertatiilor inalt metaforice amestecate cu sperma, icnetele de ras. Domnul Csartarowski isi cam batea joc de mine, de noi!
    Lucrul cu adevarat excelent al acestui altfel policrom roman e portretul mamei, care devine, dincolo de toti ceilalti, in simplitatea ei fermecatoare, tandra, monumentala. E o reusita literara deplina, adanc reverberanta. Pacat doar ca aceasta admirabila mama nu l-a mai educat putin curatandu-l la gura de scarbosenii inutile, joase, antiartistice pe atat de nostimul si desfranatul sau la minte (si deceptionantul sau la solutii) fecior. 
   Cand iti vine sa bati campii, nu-i mai presari cu gunoaie!…
- sursa

 În jurul unui proverb

 

    Proverbul ar fi, in forma sa civilizata: "cainii latra, ursul trece!"; iar in forma sa populara "cainii latra, ursul bese", sintagma de care, plecand chiar de la numele Presedintelui, n-ar trebui sa ne mai sfiim.
    Asadar, indiferent ce face ursul, cainii latra. Latra pe toate posturile si gazetele, de dimineata pana seara. Rezultatul e, in general, modest. Toti cei incriminati ca au mozolit si tuns iarba ori ca au mancat oile din stana, vin sa se scuze, si o fac pertinent, cu dexteritate.
   Dar si redactorii sunt dexteri, baga frumos fitile, ii intorc, ii sucesc, ii prajesc la mate. Pana la urma totul se acomodeaza sau se amana; a doua zi vin altii sa-si expuna nevinovatia, desi s-au comportat ca-n codru, dar au ragetul simpatic si privirea de urs candida, neintelegand bine ce si de ce li se imputa.
   Dar iata ca intr-o buna zi cainii nu mai latra, ci, stand la panda cu botul pe labe, fotografiaza. Baga si sonorul si clic!, ursul e prins, ori macar festelit. El nu mai bese atat de simpatic, ci se retrage in desis. Se face scandal, se striga hodar!, la caini, nu-i moral! Vine si comisia de etica si scarmana cainii, se desfasoara anchete, se molfaie in gura Sfanta Constitutie…! Dar treaba e facuta, ursul a luat-o in freza, s-a dus pana mai incolo. Iti vine sa zici: da, e o nedreptate, dar umfla-l! Sau, mai corect: nedreptatea e ca ati fotografiat numai unul, trebuiau fotografiati toti spagarii, toti, guverne intregi; cu latratul si chitaitul cainilor si cateilor nu facem mare lucru! O brigada de dulai fotografi ar fi schimbat poate ceva din fata Romaniei. Asa, avem tomuri, biblioteci intregi de analize, academii de analisti, care nu schimba nimic; ursul bese inainte voios.
    Ma gandesc si la marea crima sociala petrecuta in Italia, cand niste nemernici au bagat foc intr-o tabara de amarati si au ucis cativa copii plecati de la noi. Sa fie ei ai bengai, de criminali odiosi! Dar se pare ca nici acolo nu mai ajung analistii si gazetele. Si acolo se protesteaza oficial impotriva imoralitatii teroristilor, care n-au gasit alt mijloc, mai democrat, sa scape de o anume pecin gine anti-sociala; cum n-au gasit nici companionii romani de la Hadareni, calcati binisor pe staif. Foarte gresit au procedat si unii si altii, s-a vazut si in verdictul de la Strasbourg si in protestele opiniei publice: dar ursul s-a muiat, a inceput sa-si mai retina vanturile, ingrijorat de exasperarea teroristilor, ba chair se pare ca a dat in mare pacoste, si starnind mai nou furtuni, trebuie sa mearga ursarii sa dreaga busuiocul, cum or sti.
   Poate si in Irak e cu totul nejust sa explodeze mereu masini infernale, sa sara in aer zone si fiinte euro-americane sau colaborationiste, intre care civili nevinovati, copilasi, femei, fete mari. Li s-a suit la cap si la unii irakieni, care au vazut ca nici cu analizele nu pot face fata invaziei civilizatiei, care si ea a sparcuit fara alegere multe nevinovatii, urcate napristan sus, la Allah. Urat mijloc au gasit bastinasii, si acolo si in Afganistan, sa sperie ursul, cel care a venit plin de voie-buna sa le bea nisel petrol, cu titlu democratic! Ce vina are amarata aia de populatie? Si care e profitul? I se mai pune ursului o "posta" la coada, sa nu mai bese atat despre drepturile nu stiu cui…!
    Buna si democratia, pana unde cuprinde! Dar daca vii mereu sa ma furi, sa ma bombardezi, sa ma pangaresti, sa ma violezi si ucizi, macar un sfaraiac sa-ti fac si eu, sau un dupac zdravan sa-ti dau si eu dupa ceafa sau cateva scatoalce, sa nu te instapanesti chiar asa de netulburat, ursule, pe linistea mea. Vedea-l-as pe judele de la Strasbourg intr-un mic atrupament de flacai bruneti, vanjosi si alcoolizati, pusi pe tampa, vedea-l-as strans de falci si aparandu-se cu codul de procedura penala international, cu marile principii ale democratiei!
   Dar cu reglementari nu se ajunge la iarba verde. Altii mai simt nevoia si de niste suturi. Sau gloante.
   Numai pagubosii si blegosii de cetateni cumsecade ai Romaniei, jecmaniti de toti, batuti, violati si cu banii luati, mai asteapta ca presa si justitia romana sa le faca dreptate legiuita si sa le analizeze endemica stare de victime, in loc sa "apuce ciocoiul" si, dupa metafora unui mare poet, sa-l "dea pe razatoare". Ori macar sa scoata ursii la fotograf si sa-i arate cu degetul, asmutind toti cainii pe ei!…
- sursa

Dionysos tebecist

 

    Am cascat si eu gura la o emisiune de cea mai mare popularitate, numita „Dansez pentru tine"; am cascat-o si am ramas cu ea cascata, incapabil sa inteleg ce se intampla.
    Adica: cineva are o nenorocire in familie, o boala, o insuficienta, un impas, o drama si ii trebuie niste gologani. Atunci isi pune pe el o toala festiva, isi gaseste un partener consimtitor si incepe sa frece luni de zile intr-o sala, cu un antrenor, toate dansurile posibile, ca sa compara odata in fata unui juriu si sa ia, prin cine stie ce sansa, un premiu cat de cat consistent, cu care sa ajute handicapul familial! Inca o data: el vine inlacrimat de acasa, dar se face coplesit de voluptatea dansului, simuleaza ca e vesel si senzual, simuleaza ca e trup si suflet cu partenerul, si se da in stamba intr-un mod indracit, in fata unui public de gura-casca, si a unei comisii intepate, incercand sa-i distreze si sa-i induioseze in acelasi timp. Sa ma ia naiba, asa ceva e peste fire! E perversitate si blasfemie in nomenclatorul meu, sadism si masochism crunt.
    Mai intai, vii cu o bolesnita si incepi sa topai. Faci ca toti dracii, pe gitanul, pe americanul, pe passo-doble, pe cha-cha-cha, dupa ce te-ai costumat si boit, si arati, ascunzandu-ti suferinta, cat de bun mim esti, ca sa placi la boieri! Intri cu celalalt intr-o parada de senzualitate si sexualitate, aducand in sala sotul, mama, copilul, matusa, deversand un ropot bogat de lacrimi tremuratoare pentru grava plaga ce v-a mobilizat; si apoi, dupa ce ti-ai saltat bulanele si ti-ai fandosit tatele ca si cum ar fi fost adevarat, iesi pe partea ailalta, in 29 de cazuri din treizeci, cu plaga nerezolvata, scos afara din cruda competitie pentru care ai batut podeaua saptamani si luni: plaga pe care trebuia sa ti-o rezolve sistemul social (daca exista asa ceva!) nu s-o arati tu cu degetul si sa-ti rotesti fustele pentru ea, intr-o tragica veselie. Din doua una: ori uiti ce imprejurare nefasta te-a trimis si atunci iti dai drumul de-a binelea, contopindu-te fie si adulterin cu partenerul, sub pavaza euforica a lui Dionysos; ori te anima suferinta indelebila si atunci nu mai vii sa faci pe clovnul ori pe ursul, pentru cateva improbabile graunte finale, bucuros ca esti vedeta cinci minute si ca o tara intreaga afla cat esti de nefericit.
    Unde suntem? Pana si gladiatorii, aceasta oroare a trecutului, erau ceva mai sinceri, aveau tragismul declarat, faceau spectacol pe viata si pe moarte, pentru ca erau prizonieri si condamnati, ca unii care atentasera la republica sau imperiu. Isi cerseau prin vitejie viata in fata unor mase de-o cruzime atroce. Dar la noi totul e-n matasuri, bibiluri si catifele, pare voie buna, exaltare zeieasca, jurizare clementa, cu zambete, cu simpatii, cu un Banica pe jumatate solemn, pe jumatate hatru, cu o gloata amicala care striga "oau!". Gladiatorii nostri nu sunt cranceni, sunt simulanti. Ei zambesc artistic dupa o perdea de lacrimi. Ei au fani si sustinatori impresionati acasa. Ei stiu de la inceput ca Dionysos este tuberculos. Si ca statul (imperiul) e impotent, nu poate sa rezolve atata mizerie. Si atunci isi pun paiete, amaratii de ei! Si salta cu Rusvelt! Si sunt buni, chiar foarte buni! Si se inalta pe aripile sublimului pentru niste medicamente. Dionysos ii priveste cu placere, dupa care tuseste. Dupa care scuipa sange. Ei ies pe usa cealalta, prin Sarindar. Au facut tot ce au putut. Au contrafacut voluptatea. Au ametit de o betie falsa. Ii iau in primire familiile, sotii, prietenii. Da, au fost grozavi! Problema insa ramane! Ticalosul de stat, in loc sa ajute, i-a dat in stamba. Avem dansatori strasnici! Dansatori pe un strat de suferinta, pe o podea insangerata.
    Sa fie un destin? Nu cumva asta facem noi si in istorie? Dansam in toate felurile, dupa moda, dansam abili si aparent convinsi, inghitindu-ne lacrimile!?
- sursa 

Mutaţia

 

   Sa nu credeti cumva ca cineva m-ar fi scutit pe mine, de ochii mei frumosi, de corvezile fabuloase ale actualei Administratii.
    Bunaoara, am dat sa-mi fac mutatia la buletinul de identitate. Chem la telefon Politia, circa a 8-a. – Nu se mai face la noi, zice respondentul, nu stiti? – Nu. Si unde se face? – La Primaria de sector.
    Ma duc deci la Primaria de sector, altfel frumoasa, si intr-un fel adusa la civilizatie moderna. Spun functionarei de ce am venit pana in Calea Chiristigiilor 11-13. – Da, dar nu se face aici, zice ea. – Dar unde? - Pe strada Olari, la vechiul nostru sediu. Mergeti acolo, or sa va spuna ei.
    Inghit in sec si rog pe sofer sa ma duca pe strada Olari. Vad un steag national (altminteri nu se poate!) si intru. – Nu aici, imi spune primul intrebat, in tinuta oficiala. – Dar unde? – La 50 de metri mai incolo. Acolo e Oficiul Starii Civile.
    Ma urnesc cu 50 de metri mai incolo si, sub alte flamuri nationale, intru si imi prezint cererea. – Nu se face la noi, zice oarecum binevoitor domnisoara ochelarista. – Dar unde? – La sectia 8 Politie. Nu stiati?
    - Adica? – Da, acolo, la parter! Aici, cel mult puteti plati taxele. - Taxele? – Da, taxele, cate 7 RON de persoana. – Si atunci e totul in regula?
    - Oarecum. Dar o sa va mai trebuiasca si timbru fiscal de 1 leu. – Aveti de vanzare? – Nu la noi, la posta! Poate gasiti si la Politie. Iar actele trebuie date la xerox. – Aveti xerox aici? – Nu, alaturi de noi are cineva. Cum iesiti pe stanga!
    Ies si o iau la stanga. La un ghiseu cu dulciuri, limonazi si alcooluri scrie xerox. Dar vai!, ghiseul e inchis. Uite si un anunt: "Sunati aici la soneria impamantata". Sun la soneria impamantata: pamant, nu vine nimeni, pret de cateva minute!...
    Cu speranta ca se mai gaseste o posibilitate, ma intorc la birja si ii zic muscalului, pardon, ma intorc la masina si ii zic soferului: haidem pe Mihai Bravu la circa a opta! Caci certificatele de identitate se fac tot la Politie, nu stiati?
    Dau buzna la Politie, cerand in gand sfintei Parascheva sa ma ajute, desi nu i-am atins moastele, ca n-am avut cum. Sa ma duc la Iasi si sa stau, dezbracat, trei zile de penitenta in ger si ploaie, ca tot romanul (chiar politicianul de alt rit!) mi-e peste poate la barba mea colilie si fara sa candidez uninominal. As putea sa bat matanii si acasa. Dar se pare ca Sfanta n-a gandit asa, fiindca la Politie mi s-a spus ca deocamdata e inchis oficiul, sa revin dupa ora 14. Mi s-a spus si tot ce trebuie sa aduc, inclusiv banii de taxa, daca nu cumva am avut imprudenta sa-i platesc in alta parte. Dar am timbre? Nu, n-am, doar posta detine aceste prestigioase valori nationale, drumul la posta e obligatoriu. In schimb, sa aduc neaparat cartea de alegator. – De ce? – E obligatorie. Nu se poate sa fi dat afara dintr-o casa si mutat in alta fara carte de alegator. E un mare hatar ca nu vor sa afle ei cu cine ai votat. Probabil ca o stiu de mult. Probabil ca stiu si laptele pe care l-ai supt de la mama, nepasteurizat. Si-l stie si CIA-ul, unde totul se centralizeaza.
    Soferul, altfel om blajin, imi spune: - Domnule, astia sunt de pomina! Cand am fost eu sa-mi fac mutatia, la sectorul I, aveau in incaperea respectiva si xerox si chitantier si timbru fiscal. – Nu se poate, zic eu mirat! – Sa moara mama daca nu! Pe bojocii catelului meu credincios, aveau totul acolo, a mers ca pe ata! – Si ti-a cerut cartea de alegator? Aici, soferul se intuneca: - Da, dom’le, mi-a cerut, fara cartea de alegator nu-ti da nimeni identitatea. O fi vreun dichis european, mai stii? – Du-ma la posta! Trap!
    La posta, o coada epica. Eram foarte necajit: de ce sa ne intreaca sectorul I? Domnul Nicolae Ontanu e un baiat de zahar, om de comitet (nu Central!), cu mine a fost super. Deunazi a inaugurat, pe frig, statuia lui Naum Corcescu, 1907, cu citate din Rebreanu, care vorbeste la superlative despre taranimea noastra de vis, aceea care ne-a dat totul, folclorul inclusiv; din care deriva atatia oameni de isprava (inclusiv Alecu C Croitoru) si care s-a jertfit atunci, dand balti de sange, in timp ce noi batem azi Ciuleandra; si care traieste mult dupa ce a disparut (ca forta economica) prin Irina Loghin si Gheorghe Turda, si ei oameni de isprava. De ce sa cheltuiesc eu un sfert de pensie doar fiindca functionarele de la sectorul II, luandu-se cu cultura, nu stiu unde se schimba buletinele, intr-o era numita a informatiei? Da, ieri ascultam inca, plin de lacrimi duioase, "Rapsodia Romana" de la 1907; dar azi am trait "Rapsodia Romana", in varianta 2007, tot cu lacrimi, dar de un alt tip. Ieri mosierii si arendasii abuzau de mase, azi, slava Domnului, ca sa nu ramana traditia de rusine, abuzeaza altii de cetateni.
    O simpla mutatie.
- sursa

O idee strălucită

 

   Mi-a placut mult propunerea domnului Silviu Prigoana, om vajnic si destept, imburghezit strasnic prin gunoaie si devenit notoriu prin scandaluri conjugale televizate. 
   Face parte din noua aristocratie si in aceasta calitate vrea mall, nu palat, pentru Parlament. Vrea o somptuoasa bodega in care bowlingul sa aduca bani, probabil cu destule go-go-girls, vrea depozite de incaltaminte de sezon, vrea un ultraperformant, o curatatorie ecologica de indispensabili si camasi, un patinoar artificial, o ceainarie cu separeuri, un atelier de reparat fermoare si o Filarmonica la cerere (atelierul de ascutit brice merge cu Parlamentul la Biblioteca de Stat), o capela franciscana de ziua a 7-a, doua-trei lustrangerii, zece sali de jocuri mecanice cu scaune rotative, o pista de intrecere pentru catei si maimute, trenuri electrice pentru cei mici, avand ca anexa o fabricuta de buloane si rulmenti de rezerva, o dresura de pui de zebra, un bordelas ultimul strigat, international, cu trei sectii (dupa platitorii de impozite), o parcare de motociclete pe mai multe niveluri, o sala de varietati cu emotii planificate si surprize-surprize, cu atenanse unde se machiaza rudele care vin pe neasteptate, un teatru pentru Palade si Tociu, altul pentru Huidu si Gainusa in colaborare cu Fatu, depozite de sfecla furajera si calcar neolitic, o bragagenie nationala, cea mai mare din lume. Sunt convins ca eminentul gospodar s-a gandit la toate. Accentul e desigur pe vanzarea de casete si DVD-uri. Eventual si pe filme porno. In sala de mese se vor tine congresele ecologice mondiale, iar in cele mai mici se va face masaj erotic, cu narghilele si evantaie de bambus.
    Am inteles ca si dl. Adrian Nastase e de acord cu noi, avand de plasat o suma de lucruri ramase de la matusa Tamara si neincapatoare in casele d-sale.
    Acum, cand guvernul se cam plictiseste, motaind, a venit timpul sa se solutioneze si acest cosmar national care ii pare domnului arhitect Sturza foarte ''nociv'', nelasandu-l sa doarma noaptea, ci sa strajuiasca; si care a iscat atatea concursuri de arhitectura, copios platite, pentru a astupa din toate partile Casa Poporului, sa nu se mai vada neam, intrucat aruncarea ei in aer prin dinamita a fost deconsiliata, fiind si scumpa, si nepractica. S-a incercat in fel si chip sa se estompeze acest monstru, pe care numai invectivele d-lui Stelian Tanase, singur, nu l-au putut scufunda, pentru ca sa cladeasca eventual domnia sa, dimpreuna cu dl. Sturza, un lucru mai socotit acolo, dupa ce curata locul dl. Prigoana si binecuvanteaza dl. Nastase, daruindu-si colectia de stampe si stampile.
    Desi nu vad pana acolo, sunt si eu ofticat de aceasta cladire hidoasa care imi calca pe nervi si a carei singura justificare valabila mi s-a parut cursa de Formula 1, careia i-a asigurat perimetrul. S-a mai asezat, ca dracu', si in coasta Catedralei Neamului, si inca cu anticipatie! Dar bine, acea doamna Anca Petrescu nu s-a gandit c-ar putea sa ajunga in iad? Sau poate ca e doritoare sa dea acolo de criminalul Ceausescu, din a carui scarmanare traieste de luni de zile vioiul domn Radu Moraru, luandu-l zilnic la refec, dimpreuna cu un balbait!?
    Cred ca si simpatica si atat de gospodaroasa doamna ministru Udrea, cum termina acel obiectiv de prima urgenta care e terenul de golf de la Snagov, va fi tentata sa construiasca in monstruosul palat ceausist un ditai ''montagne russe'', bineinteles fara sa-i spuna ''russe'', ca sa nu-l supere pe dl. Basescu. Nu va avea probleme cum sa se debaraseze de candelabrele de Murano si de marmorele de Carrara, pentru ca avem selectati de la Revolutie oameni obisnuiti sa le ia si sa le duca acasa la ei, dimpreuna cu balcoane intregi. Iar in aripa Catedralei Neamului, sunt sigur ca doamna ministru nu va scapa oportunitatea de-a face cateva pavilioane unde sa se vanda ghiozdanele cu aschii de lemn sfant care se cauta. Se poate expune acolo si tratatul de angeologie al domnului Andrei Plesu si, de ce nu?, toata editura Humanitas!
   Singura problema este ca Biblioteca, inca neterminata, mi se pare prea mare pentru Parlamentul unicameral viitor, care in doi ani se poate reduce la 80 si mai apoi la 35 de deputati, ramanand in final cel mult 12, cu grad de consilieri ai Presedintelui.
    Incolo, ideea domnului Prigoana mi se pare stralucita! Daca o sprijina si d-na Bahmuteanu, suntem pe drumul cel mai honorabil!
    Dar iata ca vine si Mircea Dinescu si face propunerea sa intre vreo cateva sute de sandalii la cantina si poate la o cazare, domnia sa asigurand vinul zilnic din viile proprii.
    S-au intalnit fulgerele inteligentei cu stralucirea invidiei. Plebeilor nascuti le pute palatul. Dar intrucat e ''al Poporului'', hai sa lasam poporul, nu cioclovinele, sa hotarasca! 
- sursa

Steaua Polară

 

   Steaua Polara" este un poem liric, unul dintre cele mai frumoase. E de factura comunista. A incalzit multe inimi, le-a insufletit. Poetul era tanar, plin de har, aparitia lui a fost o revelatie.
   L-a induiosat pe maestrul Sadoveanu, pe maestrul Calinescu. Aducea toata puritatea codrilor mai putin umblati ai Moldovei de Nord. Aducea gingasie si, mai ales, credinta. "Steaua Polara" ii dadea tanarului poet un tel, o coerenta. Spre ea trecea osia lumii. Fara aceasta osie nu statea nimic in picioare. "Capat al osiei daca te-ai rupt, lumile cad huruind dedesubt". Osia trecea prin inima poetului. Steaua era, bineinteles, rosie. Poetul avea placere sa se exalte, simtea nasterea unui nou ev, vibra pentru el, bea pentru el. Bea cam mult. Intr-o zi a cazut (sau cum zic altii a fost impins) intre rotile unui tramvai. Tramvaiul l-a taiat, i-a rupt coloana vertebrala. S-a stricat si osia. Ingenunchiat la steaua polara, cu constiinta risipita, poetul a plecat spre alta lume, cadelnitat cu alcool. Intre timp, mai tarziu, a disparut si Steaua, asa polara cum era.
   Dar "Steaua polara" a fost si o piesa de teatru. Tot comunista, ba chiar foarte comunista. Steaua polara era telul, criteriul suprem, care ordona lumea. Ii dadea un talc, o finalitate. Autorul era un baiat excelent, dragut, manierat, prietenos, venind dintr-o familie de bancheri, absorbiti de comunism pana la contopire. Autorul se facuse apreciat si in presa, lucra nici mai mult nici mai putin decat la oficiosul Partidului, "Scanteia". Avea o minte destelenita dar profund partinica. Din acest punct de vedere era indreptatit sa dea lectii de civism, de comunism, de patriotism. Si le dadea! Lectii exemplare, mobilizatoare. Piesa lui, foarte frumos jucata, a produs valva. Revista "Teatrul" (Selmaru, Tornea) a apreciat-o in mod deosebit, ne-a dat-o exemplu la toti. Steaua polara era adevarul comunist. Ne-am imbratisat la premiera cu autorul. Dupa care el a plecat putin in America (cea hulita). Si nu s-a mai intors. Nu cred ca a mai inceput sa construiasca si acolo capitalismul, cum construise aici socialismul, caci se pare ca acolo capitalismul era deja construit, iar el s-a dus la sigur, luand cu sine de capastru si steaua polara.
   Un prieten al meu era foarte indoctrinat, iar sora lui preda la o universitate marxism-leninismul cu fervoare. Era Steaua ei polara, pentru care a si divortat. Fiica ei facea studii in SUA, socotind la un moment dat placut sa se definitiveze acolo. La urma urmei n-a fost singura odrasla de stabi comunisti care ne-a salutat din mers, dupa ce parintii lor ne indopasera cu doctrina si ne dadusera peste degete. Alde Valentin al lui Ceausescu s-a intors, dar Svetlana i-a facut temutului Stalin garagata, cu tot comunismul supt de la parinti si cu toata protectia stelei polare rosii.
   Mi-amintesc si o alta propozitiune care a facut pe vremuri epoca: "Adevarul e membru de partid" zicea dramaturgul, acum aflat mai la sud, in Israel, fiindca nu incapea de noi, moftangiii. Noi, caldutii, am ramas pe aici, ceausizati, dar el si-a urmat Steaua polara mai la vale, dupa ce a umplut Romania cu zelul lui partinic.
   Dar cati ismanari sau tismanari nu s-au agatat cu doua maini de Steaua Polara rosie facand cu simpatie moarte de om la modul spiritual cu aceasta biata natie, ca sa sucombe mai tarziu sau sa infloreasca virginal prin alte tari de soare pline! Cate credinte n-au alimentat Steaua polara pentru un pasaport sau o sinecura comunista! Cati asemenea stelisti nu umplu azi lumea intre cei doi poli, vibrand de devotament pentru o idee cruciala, capat si osie a lumii, fara sa simta niciun huruit dedesubt, ca bietul nostru poet… 
- sursa
 

Doamne, ce singurătate!

 

   Doua miliarde de pamanteni, de toate gintile si culorile, au cascat ochii la nunta unui tanar intolit cu o dama oarescare, invascuta in falduri de mireasa nec plus ultra. 
   Cu landouri si dichisuri si garzi si pavoaze, printre stindarde ce flutura si crupe de bidivii saltareti s-a desfasurat panorama cea mai ochioasa a vremii contemporane, sarabanda ghiftuitilor cu sau fara tron, a gentalmenilor cu urice seculare si a zarzavagiilor innobilati, o lume de pa­noplii si mulaje sclivisite, sclifosite, cu fireturi si brandenburguri, esarfe, matasuri, broderii, cu cozoroace si vipusti, cu zorzoane si pompoane; o gala, nene, de luat ochii si de strans limba intre dinti de beatitudine super-decorativista, de tamja nobila si zaiafet cioclovenesc.
   Ce aveau chiristigiii nostri, chivutele si prapaditii lumii cu nunta asta e greu de spus. Ala, juvetele, nu era cine stie ce facator de ceva, nu boscorodise cu gamalia lui mai nimic, nu se ilustrase neam, iar casa regala, de care apartinea, demult nu mai facea in istorie decat distinsa figuratie, si mai incurca din cand in cand ierarhii cu scandaluri de candrie ce era, - dar fara multa miza. Se hlizeau si ei, fetele, isi beleau fasolele pe la paranghelii, puneau zambetul acela de plictis tandru pe oracaiturile lumii, dar tarau in aparitiile lor de marionete cateva simboluri de maretie, putere si glorie apusa de care gloata e atat de insetata.
   Ce sa faci daca puternicul puternicilor s-a brodit in America un negroid simplu, direct, modern si diurn, un om de isprava fara costumatie, nici tambur!? Si in Rusia alt homo quoluneque, bagacios in toate, apt de fel de fel de incercari terestre, cu maini mai putin manierate dar care tin vajnic carma!? Si daca o gospodina durdulie si nefitoasa sta in varful Germaniei s-o duca unde trebuie!? Iar chinezul nu-l distingi dintr-un miliard, desi stapaneste aproape doua!? S-a dus vremea stralucirilor scante­ietoare, napoleoniene, habsburgice sau tariste, a imparatului sacro-sanct pasind victorios pe sub Arcul de Triumf, in uralele lancierilor. La cine sa se mai uite tata? Ce s-astepte ea in viata ei amarata, fara poza glorioasa, bucsita de ciondaneala si rapan? Pe cine sa traga gagiul in poza, - doar are celular ultramodern? Unde sa simta mocofanul, altfel satul, ca se petrece ceva dincolo de hotarul inchipuirii lui, mereu abatute spre mlastina barfei si mozolelii social-politice?
   Sta biata mazeta, decuseara, in cort, la Londra, pe chei, sa vada pli-urile de la rochita miresei...! Sta cu mancarea sleita din traista, cu closetul aiurea, cu o mie de incomoditati si buseli sa prinda un tropait si un fasait, eventual un zambet de cateva secunde! Dar vede glorie, caci asa i s-a spus! Vede elita, ca asa a visat! Vede solidaritate cu gloata, caci de-asta e o fiinta gregara! Si vede, in cele din urma circ, balci, dragaica, mult mai ceva decat la Ototoaia: la potenta maxima. Cu dinastia europeana cea mai veche si mai durabila! Cu amor! Cu pacate ale necredintei omenesti la rangurile cele mai harazite, si cu promisiuni viitoare eterne pecetluite intr-un dibaci pupic! Tine-ma, mamito, ca pier!
   Iar eu vad: o teribila singuratate a specimenului uman si umanoid (caci sunt sigur ca si maimutele din jungla au urmarit ceremonia!), o nevoie uriasa de expansiune, de punere in acord cu pretul mistificarii, de teatru si de noblete, de spectacol gratuit si preocupare pentru ceva cat de cat dat in pleasna, pentru un sirop glorios, induiosator; pentru o Masa de Gala, in fine, de unde geanabetul sa rontaie firimiturile si sa se ameteasca cu trapul si muzicuta. Caci mare lucru nu mai e de facut.
   Am avut acum, poate ca niciodata, masura singuratatii omului!
- sursa

Poeţi şi analfabeţi

 

   A iesit din statistici ca suntem o tara cu 52% de analfabeti, in sensul ca si daca citim, bolborosim si babizam, nu intelegem ce scrie acolo. E un nou record pe care institutele sociologice internationale l-au pus in spinarea noastra, dupa unele cercetari.
   O noua bucurie! Mai ales cand se adauga la cei peste un milion de nestiutori de carte absoluti, la fraudatorii de carte care au pacalit profesorii sau au intrat in cardasie cu ei, la olimpicii care nu sunt olimpici, la soferii care n-au facut soferie, si asa mai departe.
   Dar pe langa aceste gingase "minoritati", cei ce nu inteleg nimic din ce citesc sunt o masa copioasa, mai mult de jumatate (s-ar parea) din populatie. Sociologii au si explicatia lor: la noi se invata mecanic, pe memorie. Bagi in cap rapid, nu gandesti, raspunzi la momentul oportun, uiti.
   Asa o fi! Asta s-ar potrivi cu dogma, fie ca e civila, religioasa, filozofica sau politica. Spui asa cum trebuie. Spui teoria. Dupa care ii dai un picior, iei mentiunea si treci mai departe. N-ai cine stie ce de cercetat. N-ai probleme de constiinta. Nici ezitari. Iei in gura formula, si da-i! Te sui calare pe locul comun si vira! Fara fasoane! Daca altii au chibzuit, daca asa s-a statornicit, de ce sa te mai chinuesti si tu? La ce sa-ti mai complici viata? Faci ca tine, dar zici ca ei! E un analfabetism al oportunismului, la care au colaborat toate doxologiile.
   Dar mi-e teama ca nu e singura explicatie. Romanii vorbesc multisor in bobote, spunand deseori lucruri, cu apropouri si sanchiponturi cam fluide. Legendele lor initiatice n-au ierarhii riguroase, intemeierile lor sunt cam neclare, mitologia lor nu incheaga un corpus explicit. Se rasfata intr-un ciudat animism, cam cetos, unde natura si duhuri converg. Sunt ludici, dar nu ca sa impuna vreo schema, ci ca sa scape de fixatii. Au blesteme, creditand ezotericul, cum au si deochiuri, pulseaza magic si foarte adesea mistic. Nu au in sange nici geometria, nici silogismul ori suita logica. Abia au iesit din superstitii.
   Li s-a spalat apoi mintea cu un fals materialism. Li se spala si astazi mintea cu nenumarate falsuri. De la promisiuni pana la reclame, totul e nestatornic, hiperbolic. Irealitatea intra in fiecare zi in tacam. Paradoxul, oximoronul se lafaie.
   Dar unde as subscrie cu totul la scuza analfabetilor e la poezie. Aici chiar m-as prenumera intre analfabeti. Citesc stive de poezie modernista, in numeroase reviste romanesti, si nu pricep nimic, dar nimic! Se blocheaza ideea, daca a fost vreuna, se blocheaza si sentimentul, daca a fost, se cripteaza logica si se toarna in tromba apercu-uri, gaselnite, intortocheri, fulguratii, scancete, vaicareli, puseuri, dodii, jumatati de scancet, comportamente bizare, gesturi neterminate, afectate, schite de anti-noima, aranjate ciudat in pagina ca sa para discurs, ori rezecate cu de-a sila cand prindeau consistenta, ca sa bolboroseasca in voie sugestia, sa dea absurdul ca nuca-n perete, sa gafaie un libidou, dezarticulat, sa triumfe non-sensul cvasi-intimist. Vrei sa pricepi? Nu-ti merge, cu oricate crampe mentale! Si sunt si multi poeti, puzderie. Si cam toti aiuristici.
   Acest cadou ne vine de la Tristan Tzara si dadaisti, de la avangardisti si unii simbolisti, de la cativa aiurologi mai inzestrati care au facut multi pui, incurajati de toti cei ce vor sa gafaim de irealitate, sa ne scaldam in absurd. Umblarea la matele absurdului e tot o danie pana la un punct romaneasca. Si "Buhuhu la luna sue!" tot in romaneste s-a scris. Si iasmele operationale, gratiosii strigoi vin tot dintr-o selecta pana romaneasca. Si nu e aproape roman sa n-aiba petecutul sau oniric. Altii o iau cu balivernele oculte de-adreptul in gard. Altii explodeaza in metafore, in delicii viscero-sensuale. Articularea e mai rara la romani. Eminescu, Cosbuc, Goga, Rebreanu, Camil Petrescu sunt ramasi mult in urma, sunt depasiti, datati; liricoidismul de improscare a "fertilizat" acum pamantul tarii, din care, iata, nu mai prea creste aproape nimic sanatos si puternic.
   Ca omul tanar s-a mecanizat prematur - ce vina are? I s-a oferit, la second hand, cultura clasica devalorizata; iar ca produs de firma excese socante si stranii in toate directiile. Il duci la un recital abracadabrant cu un artist notoriu sau la o piesa firava cu interpreti apreciabili, el se scoala in picioare si aplauda insufletit, fara sa stie prea bine despre ce s-a vorbit in propozitiune. E multumit, se descarca, ambientul i-a luat ochii, semantica nu-l intereseaza.
Semantica, mai simplu spus sensul si substraturile lui, nu mai intereseaza la noi pe multa lume! Doar cadrul, ambientul, oportunitatea, publicitatea, costul si daca e sa vorbim de analfabetism la modul superior, cred ca trebuie sa incepem cu asta, cu inapetenta la rational. Sensurile au fost confiscate si brutalizate, o parte din ele dogmatizate. Pe langa institutul care ne face statistici si ne scoate 52% analfabeti, sunt si institute care lucreaza concertat, dupa modesta mea stiinta, ca sa devenim analfabeti. Iar apararea noastra e mediocra, pentru ca e condusa de mediocri. 
   Cultura noastra repara ziduri, nu mentalitati. Rationalul e in defensiva. Prea multi poeti postmodernisti! 
- sursa

Alte parohii şi sufertaşe

 

   S-au dus unele batalii pe cadavrul si mai ales pe postumitatea lui Adrian Paunescu. Au venit macaitorii profesionisti cu bine simulata candoare, prea putin plantati in constiinta publica, de alte etnii si trapeze, cu alte bucatarioare, camari, haznale si stipendii, si si-au macanit pe larg democratia victorioasa, atat de binefacatoare noua, tuturor, si hula lor nedomolita fata de spatiul din jurul lor, fata de propriul lor ambient, caci se cuvine sa le spunem ca circa 80% din locuintele Bucurestiului, poate si cele in care au invatat sa macane, sunt ramase de la comunisti, care, lasandu-le “golanilor liberi” de astazi, acestia n-au apucat nici macar sa le spoiasca, necum sa le construiasca sau consolideze; si tot asa spatiile unde lucreaza si oracaie acum; si tot asa primele lor acutramente, mobile, tablouri, masini; si tot astfel reteaua de drumuri, centralele energetice, fabricile cu care si-au imbracat parintii, baile in care s-au rasfatat, placerile pe care li le-au procurat, cartile si muzicile romanesti cu care i-au zgandarit. 
   Acum, acesti infiltrati ai altor iluzii politice, ai altor utopii aducatoare de subsidii, doresc revenirea internationalismului lichidator, dar nu sub forma internationalismului proletar ci sub forma globalismului capitalist, pentru alte grosolane capatuieli. Nu atat faptul ca poetul a fost comunist vexeaza aici pe latrai, ci faptul ca a fost national-comunist, ca a conceput gloria si demnitatea patriei sale in termeni de natiune. Alte parohii, deh!, alte sufertase...
   Si cine sunt oracaitorii? Vreo doua nume am recunoscut, si unul e al unui gazetar acreditat prin acrimonia lui veleitara, pascator de umanioase, dornic sa paseasca si el prin campul de asfodel al literaturii, ca sa-si incinga cu mirt fruntea uscata, osoasa. Mai sunt pui si turturici si flacaiandri abia iesiti la hora, spelbi, fara flacara lucitoare, fara vibratie care sa valureasca mii de ascultatori nauciti. Mai e si un gandac bibliofil, venind de-adreptul din cinul comunist de balta dogmatica, dar profesand subtile rituri separatiste, si un umflatel cu greata istorica de mult ce-a indesat sub falci, fara sa fi transformat substanta in produs de soi, si inca o mafalda cam hemoroidala si inca un Ducipal a-multe-baligator, - ma rog, alte parohii, cu totul alte sufertase! Paunescu se vedea cu ochiul liber, avea lumina lui, acestia nu se vad decat cu lupa.
   Mi-e greu sa ma identific sufleteste cu cantitatile apocaliptice de versuri pe care poetul le-a produs, folosind oricare circumstanta, manuind cu predilectie dezolarea si mania. Dar sunt, totusi, sute de mii de oameni pusi candva in miscare de energia sa, in vederea unui scop social sau macar al dainuirii verbului, sau macar al fratiei intre oamenii aceluiasi pamant. Si acum vin unii si isi baga ranga intre coastele lui, si tulumba intre credintele lui doborate, si dejectiile intre sperantele sale transcendente si otrava in indreptatirile lui de a fi roman? Cine s-o faca cu precadere, daca nu enoriasii din alte parohii, cu alte sufertase!?

Denigrarea de bonton

 

   Nu ma mai preocupa de mult ce este sau nu, de bonton.
   O fi din cauza varstei sau din cauza plictiselii, oricum nu conteaza.
   Dar zilele astea ceva m-a zgandarit.
   Nu stiam ca autodenigrarea este de bonton.
   Am constatat ca e la moda, se poarta pe strada, in mediul politic, in cel artistic, nu numai cu nonsalanta ci chiar cu agresivitate.
   De la varfurile statului, la scriitori de mana a doua si pana la anonimii de pe strada, toti se intrec in a aduna pacate, vini, ratari si a le pune in carca norodului mioritic.
   Nici sa ne imbatam cu apa rece nu este cazul.
   Suntem un popor mic, la o rascruce de vanturi, religii si imperii, asa ca orice vanjos care si-a incordat muschii ne-a blagoslovit cu colonisti, domnitori sau negustori. N-am cucerit popoare, tari si nici n-am intemeiat imperii.
   Nici macar o amarata de colonie prin Africa n-am avut si nici n-am descoperit “Americi”. Dar am continuat sa existam, sa fim aici, la Intorsura Buzaului, la Cluj sau la Constanta.
   Pe langa noi mai venira multi, de peste apa sau de unde si-a intarcat dracul copii. Unii au ramas, altii au trecut mai departe carand dupa ei agoniseala incropita pe la noi.
   Am dat si noi lumii, cat am putut, cativa Brancusi, Paulesti sau Enesti.
   Mult sau putin asta este, ca de aici mai mult s-a luat, inainte de a da noi ceva.
   Acum … cica iar n-am dat destul.
   Adica nu ajung miliardele de euro pe cativa kilometrii de autostrada, nu ajung apa, gazele si titeiul si nici aurul din Apuseni.
   Mai zilele trecute auzii ca trebuie sa mai dam si ceva din suveranitate, ca nu o meritam la cat de prosti suntem.
   Asta dupa ce se gasi unul, Lazaraoiu, sa ne faca hapsani si nesimtiti de bogati, pentru ca avem salarii de 800 de lei pe luna.
   Ma rog, poate o fi gresit la aritmetica si a crezut ca 800 de lei inseamna vro’ 2.000 de euro.
Dupa ce acum o bucata de vreme unu, Patapievici, a zis ceva de Eminescu de nici pana acum nu m-am lamurit cum e Eminescu, demodat, inactual sau nu “da bine”, ultima vrand probabil sa fie un sinonim la incorect politic, m-am trezit cu precursorul lui A. Paunescu in ale odelor de stat si de partid, ca scrie un…. pamflet la adresa mioriticilor. (“Popescu nu e bun, decat …”)
   Precursorul nu in sens poetic, ci pentru ca drogurile si otravurile au “precursori” 

Noii îngeri
 

   Sunt bucuros sa traiesc intr-o tara pe care insusi Papa - "iezuit, altminteri nu prost" - a numit-o Gradina Maicii Domnului, probabil cantarindu-i atent viata politica, economica si sociala.
   O Gradina cam poluata, daca e adevarat ca suntem cei mai infecti din Europa, cum spun statisticile din ziare; dar pentru ingeri poluarea e mai putin importanta; si nici emisiunile noastre TV, infecte si ele, nu le zdruncina polenul de pe aripi.
   Ingerii au parte de atentia deosebita a unor minti luminate. Filozoful Plesu, de pilda, le-a consacrat un volum deosebit de savant, simtind importanta problemei pentru obstea pe care o anima spiritual. E o dezbatere lunga si grava, inceputa acum cateva secole bune cu sexul ingerilor.
   Acum problema sexului ingerilor a trecut pe planul doi, iar pe planul intai s-a ridicat problema apartenentei lor politice. Nu oricine traieste la noi, in Gradina Maicii Domnului; deci nu oricine are vocatie ingereasca. Ingerii sunt eminamente democrati, revolutionari, cosmopoliti, adorand libertatea transnationala si transsexuala, fara sechele sovine, socialiste, fundamentaliste, cu radacini solide in burghezia de altadata si cu botezul in Piata Universitatii, adevarata pepiniera de ingeri. Problema candidatului - de - inger e ce a facut inainte de 22 decembrie 1989. Daca a huiduit pe Ceausescu sau a pus bete in roate economiei si securitatii statului comunist, intra mai usor in tagma; altfel damnatiunea lui e vesnica.
   Dna Alina Mungiu - Pippidi, ea insasi un fel de inger pazitor pentru conduita noastra civica si morala, mi-a rascolit de curand nostalgia ingeririi, proclamand doua fete cucuiete ingeri, fiindca au stat la Paris si au incercat sa desfiinteze de acolo, prin vorbe mestesugite, usor ragusite de nicotina, sperand ca se va duce cat mai curand pe copca. Pana la urma s-a dus pe copca, asa ca ingerii au biruit, si a venit "Gradina Maicii Domnului". O vedem doar cu totii!
Ma bucura acest credit pe care dna Pippidi il da ingerilor. Dansa a mai calcat candva, cu ceva mai putina reverenta, pe o plaje sacra, unde Evanghelistii i s-au parut niste imbecili famelici si naraviti in rele, Sfantul Pavel un afurisit proxenet spiritual, iar Hristos avea delectari voluptoase (dar nu exclusive!) cu Maria Magdalena care era o boarfa. Ca sa ajunga de la un asemenea univers detracat la superlativul de inger, dna. Pippidi pare a fi strabatut o lunga metamorfoza benefica, indepartand din drum toate ispitele impure de tipul clovnului Pruteanu si capatand, poate prin functie, aperceptia sublimului. Dupa ce le-a decretat ingeri pe cele doua clevetitoare anticomuniste, le traseaza si tipologia la pagina, din filmul lui Wim Wenders: ele (adica ingerii) fumeaza in draci si beau cafele, citesc in biblioteca publica, se gandesc in fiecare zi sa se sinucida si nu traiesc decat pentru a avea grija de ceva sau de cineva. Sunt adica ingeri de tip nou. Se tot gandesc la sinucidere, dar nu se sinucid, pentru ca trebuie sa aiba grija de noi.
   Ce fac acesti ingeri dupa ce beau cafele si fumeaza in draci? Aici avem o revelatie care inseamna pentru mine o cotitura socanta in angeologie, caci iata ce scrie dna Mungiu - Pippidi: vegheaza si dau certitudini altora, desi ei nu au niciuna si nu i-a trimis nimeni. Aici eu raman cu gura cascata la ingerii de tip nou din Gradina Maicii Domnului. Asadar: dau certitudini altora, desi ei nu au niciuna? Colosali ingeri! Afara de faptul ca beau si fumeaza, ei nu manifesta nicio fixatie, niciun atasament, nicio convingere, insa dau certitudini, intre doua sinucideri - probabil contra tutun si bautura.
   Dar si mai ciudata e convingerea dnei Mungiu - Pippidi ca nu i-a trimis nimeni. Aici, dupa ce ma mai bat odata pe genunchi si pe solduri de mirare, caci ingeri netrimisi de Dumnezeu nu s-au prea pomenit, zisei si eu o mica erezie. Nu cred ca ingerii au stat la Paris sase decenii numai pe vant si floricele. Nici ca au cuvantat la radio, vestejind tot ce li se parea oblic, numai de amorul artei ingeresti, fara acea sfanta subventie pogorand din sfere inalte. Ca sa combata pe dracii de stanga, putin malai or fi consumat si ingerii! Si toti cei ce combat stanga in Gradina Maicii Domnului, miscand din aripioare, au un vantulet in spate. Sunt sigur ca si dna Pippidi, inger bun si indatoritor, are un asemenea vantulet.
   Ingerii democrati iau onoruri, muzici militare si decoratii post-mortem ca si-au biciuit patria s-o scoale din somn, s-o puie pe calea cea buna, neocapitalista. In schimb, alde Balasa sau Chirnoaga, draci impielitati, au stat aici pe loc si au facut jocul bestiilor, deci nu li se cuvine mai nimic, nici un sfaraiac, caci Maica Domnului e discriminatorie. Ei n-au decat sa mearga intre procleti si trecleti. Cararile ingeririi sunt pentru dna Mungiu, pentru dna Lucaciu, pentru doamnele Georgescu si Ierunca, doamne carora, cu suflet curat si penitent, le adresez cunoscuta rugaciune: Inger ingerasul meu/ ce mi te-a dat Dumnezeu/ totdeauna fii cu mine/ si ma-nvata a face bine!
   Sa nu te trimita nimeni, sa n-ai certitudini, dar sa le transmiti altora? Epocal! Cred ca Iisus Hristos, care a mai mancat niste ghionti de la dna Mungiu, sughite din nou!
- sursa

 Autobiografii încrucişate
 

   Am vazut zilele acestea pe pelicula "Autobiografia" lui Nicolae Ceausescu, de cineastul Ujica.
   M-am dus mai intai cu gandul paralel, la Autobiografia mea, oarecum opusa; m-am nascut din parinti mici burghezi intelectuali, nu foarte saraci, ca fiu unic la parinti. Tata facea politica liberala, a ajuns dregator, a fost si director de liceu, si inspector, si presedinte de profesori si Sef de Strajeri pe judet. Mama a fost si ea directoare. Eu am invatat bine, am fost me­reu premiant, studios. Am luat o licenta pe merit, mi-am facut cultura, m-am apucat sa scriu.
   N-am facut politica, n-am fost niciodata comunist, nici macar de forma, desi am fost presat in aceasta directie. Sau momit. N-am fost spion, n-am fost informator la Securitate, n-am fost nici dizident sau "rezistent". N-am fost numit in niciun post sau rang important de regimul ceausist. N-am scris ode, n-am ridicat omagii nesabuite. N-am pupat mana la niciun sef sau demnitar. Nici n-am dat cu pietre sau cu ranga. N-am avut infractiuni, ci o purtare oarecum academica. Am luat, in schimb, premii. Comunistii l-au tinut pe tatal meu in mai multe inchisori, unele exterminatorii.
   Nu stiu insa cum s-a intamplat ca m-am pomenit cu Mao Tze Tung si cu Ciu-En Lai fata in fata, la Beijing. I-au dat o acolada lui Nicolae Ceausescu, mi s-a parut ca imi dau si mie una. Se uita atent poporul chinez la mine, cu zecile de mii. Aveau fete bucuroase, fluturau din maini. M-am trezit apoi si langa gene­ralul De Gaulle. Cat era el de mare dar eram si eu acolo, cam ca un centimetru patrat din talpa, si ma consideram foarte onorat. Am simtit pe umarul meu si palma lata a lui Nixon cand i-a dat o acolada prieteneasca lui nea-Nicu, laudandu-l in fel si chip. Am mai luat niste laude memorabile si de la Carter, cand m-am fandosit prin America si mi s-a deschis usa mare de la Casa Alba intr-un chip tandru si amical. Daca ati vazut filmul, cu siguranta ca m-ati bagat de seama si la Londra. Eram in spatele landoului, pe bara, mititel de tot, dar foarte fudul, cum n-am fost in toata viata mea de pana atunci. Treceam printre garzile scotiene care imi dadeau onorul. Cui mai dadusera, - niciodata vreunuia din neamul meu. Seful era in landou, in fata, rumen si multumit, cat se poate de roman. Cred ca era si nea-Andruta tatal, undeva pe capra, imbujorat de basamac. Mama ii ramasese la Scornicesti, cocea placinte. Era in schimb Regina Elisabeta, gingasa si distinsa, slefuita de o mie de ani regali.
   Dar uluitor m-am simtit, de ce as ascunde-o, in Coreea de Nord. Presedintele Kim Ir Sen facuse acolo o tamja cat toate zilele. Sute de mii de coreeni, daca nu mai mult, poate milioane, agili, colorati, zambareti, gratiosi, se leganau incolo si incoace, in tablouri mirifice, nemaivazute, si din gurile lor iesea, cat se poate de corect, un mars de-al nostru avand refrenul: "Partidul, Ceausescu, Romania" inclinandu-se si inchinandu-se in directia mea, intr-un adevarat delir. Iti taia respiratia! Zic, ce-or fi avand cu mine, de ce mi se inchina cu atata voie buna frateasca, de unde o mai scot? Si apoi e sigur ca mie mi se inchina? Ia sa vedem: Partidul, - nu, nu sunt. Ceausescu, nu sunt. Dar Ro­mania sunt! Sunt si voi ramane, si voi fi mereu. Asadar mie imi canta! Si m-a apucat, nene, o bucurie, si o mandrie, si un extaz, ca insemn si eu ceva pe lume, daca milioane de femei fragede imi arata prin voaluri o simpatie atat de colorata, daca popoare intregi se dau in stamba de dragul meu si al sefului meu! Si al Romaniei, deh! Si al vointei noastre de mai bine! Pentru noi saracii! Si a vointei de independenta! Pentru noi urgisitii si mereu calaritii! Aferim!
   Vreti sa stiti ceva? Si atunci, in balcon, in 1968, eu i-am soptit lui Nicolae Ceausescu ce sa spuna. Desi foarte diferiti, aproape opusi ca biografie, prin vocabula "Romania", identitatile ni s-au cam apropiat si incrucisat. 
- sursa

 O oarecare întunecare

 

   Am vorbit cu actori importanti care mi-au spus ca actul teatral practicat astazi e mai fad fata de cel de ieri, intrucat ii lipseste ceva esential, el nu mai are, cum avea, incarcatura emotionala de altadata, nu se ridica la valoarea artistica exemplara si ecoul public din trecut, ii lipseste un nu-stiu-ce, o anumita substanta sau deprindere, sau tensiune, sau naiba stie ce anume, oricum un lucru esential, care nu se mai regaseste in ambianta. 
   Cum acesti mari actori incercau fara succes sa puna degetul pe criteriile comparative, adica pe rana, imi iau eu, acum, respectiva insarcinare sa duc lucrurile mai spre capat.
   Vremea dinainte parea mai unificata cultural, apartinea unei Romanii mai unitare, cosmopolitismul nu-i fransese inca ambitiile de originalitate, importurile nu covarsisera sau alterasera substanta. Aveam orgoliul actului debitat de noi, dincolo de statistici si comparatii mondiale, de globalizari reductioniste.
   Statutul de actor nu capatase o contrapondere de ahtiat-de-bani, de consumator nesatul, de pietar, de om obisnuit napadit de nevoi, de factionar politic; nu facuse inflatie cu zeci de prezente nesemnificative in actul artistic ori (mai ales) dincolo de el. Actorul nu facea slujbe, corvezi, cum face azi, nu incaleca orice text anodin, nu se oferea, de dragul de a debita, de a castiga.
   Campul productiei teatrale era pazit de oameni foarte seriosi, cu criterii serioase, cu gust, sobrietate, probitate. Scriau critic cu un sfert de veac mai devreme un Ion Zamfirescu, Rapeanu sau Radu Popescu, un Valentin Silvestru sau Victor Parhon, altadata Vladimir Strainu, Cioculescu sau Carandino, iar femei ca Natalia Stancu sau Florica Ichim aveau pondere si tinuta, nu erau la indemana unor experimentalisme flusturatice si a unor umori de doi bani, ca multe fate de azi care se cred interesante dar sunt dezabuzate si vicioase.
   Actorul, chiar daca nu era bogat, isi avea pasul lui si indestularile sale. Era privit cu respect, adulat, comentat ca un exemplar iesit din comun. Nu era de conceput sa-l vezi facand vreo concesie meschina pe un Vraca, Manolescu, Iancovescu, nu se intindea nimeni la reclama comerciala, decalibrand breasla. Storin sau Madame Bulandra, sau Aura Buzescu erau personalitati fara seaman, nu se pretau sa sprijine, pentru oricate firfirici, vanzarea de corsete sau chimicale igienice, sau bretele sau dulciuri, cred ca ar fi fost prapadul lumii sa-i vezi hlizandu-se pentru marfuri si camelota, sau clistire si purgative, cand treaba lor era sa iradieze spiritualitate si tinuta.
   Teatrul, ieri, se adresa unei clase mai culte, cat de cat scolite, cu judecati de valoare fundate pe o lunga experienta literara, cu sentimentul ceremoniei, a ritului de comunicatie simpatetica. Astazi cele mai multe sali le umple un public tanar, neformat, gagicar si furlandisit, aflator-in-treaba, bucuros sa topaie si sa aplaude, sa faca haz, sa se defuleze. Aplauzele sale voioase pleaca in buna parte devalorizate. Etalonul lui primordial nu e cel moral-reflexiv, ci divertismentul, iesirea. Idolatria lui are alte criterii.
   In vremea de azi multe manifestari de arta isi au aplauzele comandate dinainte, platite, standardizate; astfel manifestarea isi pierde firescul, devine masturbativa. Televiziunile fac emisiuni idioate unde cheama artistul la altceva decat stie "odata in viata" demontandu-l sufleteste ca sa-i sublinieze agerimea, si smecheria adaptativa. Il baga deasemenea la dansuri caritabile, ultra-sofisticate, si in peltele tiganesti ce nu se mai termina; si in loc sa-l acrediteze, il desfiinteaza.
   Mediul nu e de solidaritate si fratie, cu agape si discutii colegiale prelungite, ci sectar si sec, cu pande pentru un banut si pofta de liniste, fie ea si cenusie. Ceea ce parea sacral devine banal si calp.
   Mai era si o nazuinta de noblete, un fior de ideal, - s-au ispravit. Instinctele aveau o marja de decenta, - n-o mai au. Textele mai sunau si ganduri romanesti, - nu prea mai suna. Managerii aveau devotiune, - acum n-au decat ambitii. Sublimul a lasat loc combinatiei, - omenescul experimentalului bizar. O miscare vibranta de teatru te incita, -acum destule te stupefiaza. 
- sursa

Popescu nu e bun, decât...

 

   Când m-am ridicat în două picioare, n-am prea văzut niciun Popescu la conducerea social-economică a acelui curăţel oraş de pe Mureş. 
   Marele făcător de bunuri şi conducător de economie era baronul Neumann; la Andrényi era fierăria, la Appónyi pantofii, la Szabó sticlăria, la Domány covoarele. Fabrica de vagoane Astra o conducea gentlemanul-evreu Sapira. Popeştii (cu Popa, Popovici, Popovăţ, Popeanga) erau funcţionari, profesori, clopotari, cantori, colonei e tutti quanti. Grosul banilor şi managementul abia se infiltrau, cu ţârâita, la unii Popeşti. Croitorul Ariton abia făcea faţă lui Huppert şi Goda; Zsédely, Leipniker şi Karacsony ţineau restaurantele, zdrobindu-l pe Mohor; librarul Munteanu răzbea greu de Kerpel; Meinel ţinea cafeneaua, Eisele măcelaria, Königstorfer cofetăria, Sándor Ivan lozurile norocoase.
    Am venit apoi la Bucureşti, capitala Popeştilor şi am mâncat pâine Herdan şi Gagel din făina lui Assan, mezeluri de la Rochus şi Podsudek. Industria o domina Malaxa şi Auschnitt, creditele Marmarosch-Blank. Mari monumente arhitectonice purtau semnătura lui Galleron, Gottereau sau Louis Blanc, până să ajungă la Maimarola. Medicina română luase elan de la Carol Davilla, învăţământul de la Spiru Haret, finanţele fuseseră promovate de Serurie şi Caradà, sub înţeleapta domnie a Regelui Carol I de Hohenzollern. În comedie strălucea dinastia Carageale, în istorie Xenopol şi genialul fiu al Zulniei Iorga. (Nu suna foarte popeşte nici numele lui Haşdeu sau Eminescu). Fabrica de lumină Wolf din Filaret era de obârşie nemţească, ca şi Cişmigiul, ca şi primele muzici, iar pe capacele de canalizare strălucea numele de Montaureanu, adică Goldberger. Primul mare prelat ortodox modern se numea Şaguna şi era “tantar” (adică macedon), ca şi marele poet Goga. În spate erau câteva secole în care nici domnii nu erau români, nici egumenii, nici marii preoţi şi dregători, iar limbile distinse în comerţul cu Dumnezeu sau la curte erau slavona şi elina.
    Se pare că Popescu al nostru nu e bun să iniţieze nici să gestioneze afaceri esenţiale, n-a fost bun niciodată. N-a dat case mari, de export, n-a pus la punct vreo companie reputată în Europa, n-a făcut vreo afacere răsunătoare, vreo construcţie să rămâi hăbăuc. A fost mic politician, om de zurbă şi de mişcare, ţârcovnic de idei, gestionar mărunt şi nu foarte sigur, cântăreţ la lună , dar cu voce potolită, actor în toate chipurile, în felul său mulţumit de sine, oricâte bice şi palme a încasat. S-a ridicat, ca Ionescu, în forma dandy-ului Take, sau a filosofului Nae (despre care prietenul său C.Beldie scrie că a fost un escroc) sau, înnobilat cu o evreică, ca dramaturg absurdist la Paris. A fost şi niţel moşier, dar şi crâşmar şi arendaş. Mai mult a fost rob. A inventat, dar n-a întreprins. L-a dus de nas cine a vrut: sub numele de Tătărescu franţujii, sub numele de Maniu englezii, sub numele de Pătrăşcanu ruşii.
    În 1989 i se lasă acestui nătărău Popescu o ţară bine investită, cu industrie, cu irigaţii, cu oraşe întemeiate, cu rezerve mineraliere şi energetice şi cu aproape patru miliarde de dolari creanţe în cont. Plus cu o clasă muncitoare relativ calificată. Dar Popescu n-are talent să conducă, să dezvolte, să administreze şi să cucerească. El e lălâu, pizmaş, chichiriţos, şmecher, tâmpit, face pe politicul căci nu ştie altceva, vrea pricopseală şi imagine, se lasă mituit, cumpărat, ca ultima jigodie, sau ia măsuri dubioase. Acest Popescu (numit şi Iliescu, Constantinescu, Băsescu ş.a.) dă cu ţara de pământ, o distruge într-un timp foarte scurt cu bună intenţie sau din prostie, îşi bagă mâinile ca funcţionar superior sau demnitar şi organele necurate în ea, o suge, o mozoleşte, o face praf. Fiindcă nu ştie altfel, nefericitul!
    Şi acum mai vine un plăvan de chestor american şi-i pune apostilă: “Schimbaţi managerii, aduceţi unii întregi, din altă parte! Nevoiaşilor! Păguboşilor!”. Şi mă tem că are dreptate.
    Popescu nu e bun decât să plătească. Să se aiurească, iar odată săltat, să-şi chinuie concetăţenii, să le facă gura amară. Popeştii, nesinceri, necinstiţi, cabotini politici, nu sunt buni decât să înghesuie pe ceilalti Popeşti,
    să-i stoarcă, să-i ruineze, să-i fure, ca nişte vătafi de slugi pe niste japiţe de amărăşteni...
    Nu-i talent! Nu-i cinste! Nu-i Dumnezeu!... Sau dacă este, nu-l chema Popescu ! 

Fructele bâlbâielii

 

   - Sa ne spui baci-Todore, cum a fost la consfatuirea voastra comunista din vremea veche, de la Bucuresti!
   - Bine o fo! In prima zi ne-or bagat intr-o soba (odae) mare, si unul o zas asè si altul asè. In zaua a doua ne-or bagat in mai multe sobe (odai), mai mici, si unii iar or zas asè si altul asè. In ziua triia, ne-or bagat intr-o soba (odae) si mai mare si o vinit unul mic si balbait si o zis asè, - si asè o ramas!
   Aceasta gluma, altfel serioasa, acrediteaza Führerprinzipul, dictatura, a carei nostalgie o am din cand in cand, mai ales cand se infatiseaza domeniul public romanesc unde nu se prea face nimic.
   Cand "omul mic si balbait" vroia sa construiasca un drum sau un canal, se documenta, alegea un proiect, apoi venea cu o lege de expropriere, cumpara cu o suma moderata spatiul aferent si cel riveran, dupa care se apuca sa faptuiasca, cu mana forte, in timp scurt.
   Rezultatul se vede in industrializarea rapida si cuprinzatoare a acestei tari. Cand oamenii destepti, nebalbaiti si democrati de astazi vor sa faca oricat de putin, ei se impiedica sistematic unul de altul, se opresc, se combat, discuta, cheama organe importante, antreneaza Apusul, Europa, baga pana si Curtea Constitutionala, intreaba astrele, pe sfantul Mucenic Dimitrie Basarabov, fac multiple anchete sociale, bajbaie, refac, si in cele din urma renunta, o lasa balta, pe motiv ca nu sunt intrunite conditiile legale, ori ca s-au irosit banii.
   Bechtelim de ani de zile. Am apucat niste contracte rele, stam sa le imbunatatim, si vom sta inca mult si bine, pana cand se vor topi banii. Exproprierile le-am facut cu mari menajamente, nu atat de dragul "drepturilor omului" cat de dragul baietilor destepti care, afland traseul noilor autostrazi proiectate, s-au grabit sa cumpere pe mai nimic parti adiacente (riverane), cum au facut mereu, cu orice, ca sa discute, ca suverani, preturi mult majorate, si sa le obtina prin presiune politica. Unii au luat mai mult, altii au luat gresit, altii n-au aflat la timp ca s-a modificat ruta, traseul, si au ramas pe cap, sarmanii, cu parcele inutile. Nu le vrea nimeni inapoi, dar nu merge nimeni nici inainte. "Cel mic si balbait" nu vine sa transeze in cinci minute chestiunea; in ring acum sunt numai destepti cu voce plina, ingineri, filosofi, juristi, care or s-o morfoleasca inca zece ani.
   De fapt, noua menire a Parlamentului roman e sa se incurce unul pe altul, sa se chelfaneasca, sa se pacaleasca, sa faca greva. Parlamentarii o duc intr-o manevra continua, ca sa nu iasa nimic, sa nu poata inainta. La capatul facutului lor se anunta o gherla, dar si la capatul nefacutului lor se casca o alta gherla, mai mare, cu urmari si mai strambe. Foarte mult timp parlamentar s-a scurs la noi, in Romania moderna, cu numaratoarea votului (pe real sau pe fals), lucru de care omul mic si balbait nu se sinchisea, n-avea nevoie. Nici de Bechtel nu prea avea nevoie, isi facea treaba numai cu cei de acasa. Transfagarasanul nu l-a facut cu Bechtel, ci cu pifanii si genistii romani, poate ceva mai putin democrati. Se scoteau oarecari castiguri si de la ALRO, chiar fara rusi, si de la Combinatul Galati, chiar fara indieni. Si utilajul petrolier ploiestean dadea unele beneficii, si Penicilina, si IOR-ul, si Rulmentii, si Fabricile de Armament, si multe alte unitati supuse vocii "barbatului mic" care zicea: "Asè!"
   Acu, nu mai spune nimeni "Asè!". Acum se face totul pe dos, ca fruct al virtutilor noastre electorale, democratice. Si costa de patru ori mai scump decat trebuie.  
- sursa

Elodiile

 

   Strabatand ape intinse si munti, am dat de un tinut mirific, iar in el, printre alte curioase semintii, de o ramura numita Ghinescu.
   - Sunteti cumva Elodia?, am zis eu, foarte impresionat, celei care mi-a iesit inainte.
   - Una din ele, mi-a raspuns femeia, altfel amabila, draguta.
   - Cum sa inteleg? Traiti mai multe aici?
   - Da, sub forma de ipostaze. Ne intretinem din ce ne varsa Dan Diaconescu. Dar n-avem nicio remuscare ca traim de pe urma lui. Caci si el a trait, copios, de pe urma noastra! Noi intretinem niste ipoteze inca un numar de ani.
   - Cate surori sunteti, daca nu sunt indiscret?
   - Nu foarte multe, ca posibilitate. Una e moarta si sta bine, poate cel mai bine. Una e bogata peste masura, maritata cu un nabab arab, proprietara de imense hotele si de o parte din mare. Una e modesta si se ascunde, fiindca in tara a facut si lucruri nepermise. Alta e sclava iubirii pasionale, s-a devotat cu totul unui barbat adorat, misterios, a avut aventuri, a rupt, s-a reimpacat, e mereu intr-un cumplit vartej sentimental. Una e resemnata, calma, asteapta sa fie arestata si bagata la zdup, ca Maria Vlas, pentru vina altuia.
   - Cand?
   - Cand o vrea Dan Diaconescu. Baiatul asta s-a dovedit singurul roman destept intr-o tara de tampiti. Se vede ca e din Caracal, urbe unde se prasesc numai minti luminate. Cand a pus mana pe noi, s-a schimbat si soarta noastra, dar si a lui! Ne-a exploatat extraordinar. Si-a dat seama ce-i lipseste amaratului aluia de popor roman care n-are nici killeri ca lumea, nici gangsteri, nici racketi si nici spargatori de coduri, n-are propriu-zis mai nimica. Modelele lui erau palide, netesticulate, fara foliculina.
   - Cum? Dar Fat-Frumos? Dar Ileana Cosanzeana?
   - Astia? Parca erau spalati cu detergenti. Fat-Frumos n-avea in devla nicio idee cat de cat expresiva, iar toanta aia, vaca aia de Ileana Cosanzeana nici atat. Statea si astepta rumegand, cu privirea in zare, incapabila de un gest, macar de o neliniste. Astepta ca vitica proasta sa vie un tauras, fiu de bou, sa i se suie in spinare. Elodia avea in schimb instructie juridica, era data-n zbant, luase un zdrahon capiu in stare de orice, dar imbracat, culmea, chiar in toalele politiei, cochetase, sucise creiere, intrigase, mintise, ce mai, era perfecta, aproape hollywoodiana! Tartorul ala uns cu toate smolile dar cu chip de sfintisor dat cu smirglu de Diaconescu a simtit lovitura, a pus cabja pe noi si ne-a scos rand pe rand la apel, mai aducand fel de fel de cioclovine, de buhai si starpituri, ba si pe una faina, data-n pisici; si le-a invartit, ba ca-i vie, ba ca-i moarta, ba ca e in drojdia societatii de consum, ba ca e calare pe imperii financiare cum a vrut firtingaul de Caracal; iar noi l-am slujit sa intinda coarda niste ani buni peste gaoazele asa-zisei opinii publice romanesti, unde imbecilii au prevalenta, si farfuzele vor romantism!
   - Romantism cam de doi lei, cu adulter, cu pistoale, cu tatisme...
   - Asa, asa! Asta e reteta cea buna!
   - Si acum?
   - Si acum noi ne-am retras in pura posibilitate, aia moarta joaca tot mai tare, fara sa se stie vreodata cine a omorat-o, decat in ziua cand va dori dl. Danut. Iar baietelul de Caracal a ramas sa-si intregeasca circul aducator de lovele cu liote tiganesti miscatoare din buric, cu gusteri fara niciun duh sau fason, cu inmormantari de VIP-uri filmate pana la ultima bomboana de coliva, cu ratoieli de papugii si de pegra de clasa a IV-a, impanata cu cate un presedinte sau tribun, si mai nou cu vanzari de flacoane de nu stiu ce, cu care sa mai scape de bani. Epoca frumoasa, elodista, a ramas in departare, si el se uita din cand in cand nostalgic dupa ea; iar odata cu el o jumatate de tara, aceea care nu si-a hranit nevoia de poezie cu modele culturale serioase si le cauta la pubela. Noi ne-am salvat p-acilea, in pura virtualitate.
   - E si mama voastra aici?
   - De ce?
   - Fiindca as dori, cu deosebita politete, sa va trimit direct la ea! Tot virtual!
   P.S. (Articolul a fost scris inainte de noile aventuri ale d-lui D.D. cu bataie la inchisoare si la presedintie, pasionante si ele.) 
- sursa 

 M-au tăiat de la râs

    Nea Tilică Ciocănel e îngândurat, chiar posac:
   - M-au tăiat de la râs! îmi explică el, după ce insist să aflu ce are, m-au tăiat nemernicii, din motive de economie, fir-ar ei de ocară cu administraţia lor cu tot! Dar ştii cum: deabinelea!
   Din vorbă în vorbă aflu că nea Tilică făcea parte dintr-o echipă de râs, care se deplasa la diverse comedii televizive şi la un semnal se apuca să emită hohote.
   - Aveam râs bun, dom'le, sănătos, mă bâţâiam, făceam ca toţi dracii pentru o bucată de pâine, zice el. Mi-a fost suspect când ne-a imprimat de vreo două ori. Acum vira!, bagă caseta unde vor la replici, nu-i mai costă neam, dar eu ce fac? De la aplauze m-au tăiat, de la ţopăit în jurul ringului m-au tăiat, unde briciul lui Zevedei ajungem? Am mai fost în vreo două suite electorale, îmbrăcat în jerseu de culori diferite, de-acolo nu mi-a picat mare lucru. Cum nici cu votul la prezidenţiale nu pot să trăiesc cine ştie cât! Sigur că am făcut rost de mai multe peşcheşuri, de la mai multe partide, dar orişicât, e mălaiul slăbuţ. Unele minorităţi nu mai dau nimic, din cauza crizei.
   - Şi înainte ce făceai, domnu' Ciocănel?
   - Munceam! Aveam salariu, nu cine ştie cât, mai luam prime, ciubuce. Dacă aveam poftă de mai mult, mai boşcăneam şi la nişte firme, mai ascunse. Acum firmele au dat faliment, altele au plecat. Postu' mi s-a desfiinţat, pe urmă a dat şi uzina în primire, au făcut-o aşchii. Am mai lucrat puţinel la demolări, până m-am şontorogit. O vreme bunicică am ţinut casa dinspre aplaudaci şi râzători, acu' mă taie şi de-aici! Ce fac?
   - Revoluţionar n-ai fost?
   - Ba da, că m-au dus cu preşul! Spuneau atunci dimineaţa, la uzină, că dacă dăm de pământ cu dictatura ne dublează salariile. Că încetează mizeria! Că fiecare va câştiga cât va dori! Că o să fim liberi, să nu mai strigăm lozinci, să nu mai facem cultul personalităţii cu aplauze şi cu ochii ţintă la nea' Nicu. Că o să "trăim bine"!
   - Şi nu te-ai agitat ca lumea, n-ai luat şi dta brevet şi pensie de revoluţionar?
   - Nu, am stat ca prostul cu masele. Pe urmă am văzut băgăcioşi, ba şi unii care nu fuseseră deloc în ziua aia nicăieri, dar aveau rude bine înfipte, că se întind la mari pomeni. Mi-a fost scârbă. M-am apucat de râs profesionist. Aplauzele le ştiam mai dinainte. Atunci erau cam de frică, dar acum se plăteau! O vreme ieşea lozul, dar uite că s-a golit haznaua, tot de către pezevenghi. Ne-au spus atunci că ne dublează salariile, şi că libertate, şi că democraţie, şi c-o fi... c-o păţi... canci! Acu' trebuie să mă înfierbânt, ca să iau pitacul, dar nu pentru nea' Nicu, care ne făcu uzina, ci pentru alţi belengheri, care toţi vor să fie ca el, după ce au părăduit şi au dat de pământ cu tot ce au apucat!
   - Dar uzina aia nu era şi a dumitale ?
   - Într-un fel era. Ţineam şi eu de un căpeţel, aveam şi eu o iotă din ea, trebuia să mă întrebe şi pe mine ! Şi ţara era a mea, aveam şi eu o cirtă din ea, trebuia să mă întrebe şi pe mine ! Şi nu mofturi d-astea electorale, de care mi se rupe-n paişpe; chestii că unde mergem, unde ne băgăm înaintarea. La industrie nu, la agricultură nu, la comerţ nu, atunci unde Doamne iartă-mă !? La construcţii măi salcâm ! Pân' la urmă ni le-au luat veneticii pe toate ! Acu' îmi pierz şi ultimul job !
   - Au luat mai mult decât atât, bre nea' Tilică: au luat independenţa ! Ţi-au promis salariu dublu, fleţule, şi ţi-au luat independenţa ţării din mână ! Te-ai prins ?
   Nea' Tilică Ciocănel s-a cam zăpăcit. Ridică nişte ochi buimaci la mine, căută să se dumirească. Nu ştiu dacă l-am luminat. În orice caz: l-am tăiat şi eu de la râs !

- sursa 

  

Oamenii Măriei Sale

 

    O aschimodie lucind de importanţă a apărut de curând în două, trei rânduri pe micul ecran, proferând - cu dezinvoltura unui scrântit - stihuri abjecte şi aruncând priviri de nagâţ intoxicat, ca fascinat de propria sa turpitudine. Nu era, dacă am înţeles bine, un om prins cu arcanul pentru a fi dus legat la un adăpost sanatorial, ci era un emisar cultural român liber, care trăieşte şi ne ilustrează virtuţile la New York, în cadrul Casei noastre de Cultură. Era adică, printre altele, reprezentantul meu, bălos la gură, sifilizat la concepţie, şi care emitea profesional murdării urât-mirositoare în tigve americane, pentru a arăta cât de "înaintaţi" suntem.
   Cine dusese acolo această mostră de dizgraţie intelectuală altoită cu scârnă? Cine altul decât patronul său, care era dl. Patapievici şi care nu era la prima sa provocare, abia ieşit din manejul poney-ului pavoazat cu svastică. Acelaşi domn aruncase în nasul canadienilor un Eminescu mi se spune monstruos, după ce-l tăvălise pe poet şi prin bălăcăreala verbală, făcându-l de băcănie, ca pe unul ce astupă cultura, n-o mai îngăduie. Nici poporul care-l iscase pe Eminescu nu era tratat mai cu clemenţă, ci relegat în regn fecaloid de dl. Înaintestătător Cultural, şi el, într-un fel, reprezentantul meu, şi al Dumneavoastră.
   Dar pe dl. Patapievici cine îl pusese în pită? Dl. Preşedinte Băsescu, acest gentleman jucător care se joacă printre altele şi cu a noastră cultură românească la stilul smuls şi împins, încercând să-şi facă loc cu coatele pe unde n-a umblat niciodată. Acest dandy, acest arbiter elegantiarum, civilizat şi cultivat la vorbă şi gest, care a înţepenit manşa culturii pe dreapta, amorţind-o acolo, încât ne rotim cu vreo 4-5 sibariţi elitari în cerc şi de-acolo nu ne mai scoate nimeni, şi-a pus pecetea nobilă pe tot ce ne reprezintă şi a devenit volens-nolens patronul pionului care devarsă imondice la New York.
   Dacă dl. Băsescu nu era jucător, el putea face ureche surdă şi, învăluit în propria sa majestate, dădea jos de pe mantia-i bordată cu catifea omizile degenerate, cu care putea pretinde că n-are nicio legătură. Dar acum juvetele care defechează, urinează şi o ia la cioc în public cu atâta antren e pus acolo cu degetul, indirect, al domnului Băsescu, face parte dimpreună cu dl. Patapievici din trena lui şi din joaca lui. Ca şi crupa măgăruşului hitlerist. Iar vituperarea şi bombănirea poetului naţional intră în strategia şi zestrea domnului Preşedinte. Ca multe alte silnicii şi degenerescenţe. E un spirit de echipă şi nu avem ce face: c'est à prendre ou à laisser. Aschimodia poartă culori băsesciene, iar eu dacă vreau s-o resping, s-o alung din reprezentarea mea, trebuie să-l alung pe dl. Băsescu. Eu ca să scap de tartufismele dulceag-izmenite ale dlui Patapievici trebuie să scap de dl. Băsescu. Eu ca să mă scutur de elitismul cocoşat şi cosmopolit ce deferlează ca o spumă cenuşie asupra noastră trebuie să mă scutur de preşedintele jucător, dl. Băsescu, care şi-a agăţat mulţi muţunache de picioare: dai în ei, dai în şeful!
   Dacă nu era jucător, dl. Băsescu putea să scuipe şi să înjure cât voia, putea să hăhăie cât poftea, el tot elegant şi prezidenţial se prezuma a fi, purta o togă mai puţin năduşită de băile de mulţime. Dar aşa, pârţurile trase de nagâţul nefericit şi (se presupune) drogat în nările newyorkezilor pleacă de la jucăuşa Prezidenţie prin înţeleptul domn Patapievici, care se joacă şi el cu noi, fecalele. Şi sprinţara dnă Ridzi atârnă de picioarele dlui Băsescu, şi dna Udrea, şi cine ştie câte alte cadâne risipitoare de euroi de criză. Garda băsesciană nu face economie, nici macar la gafe.
   Numai că oamenii de ambe sexe ai Măriei Sale i-au cam mâncat creditul la Bucureşti şi i-au cam băsit reputaţia la New York. Păcat!

- sursa

Sprayul, preşul, fofârlica ş.a.

 

Printre agentii electorali care se vor prezenta si in toamna asta, influentand ceea ce popular se numeste "bucuria nebunilor", se afla si cei trei mai sus citati, care foarte rar au absentat de la vreo invarteala cu dichis.
   Numesc "spray" aerul de liniste nefireasca lasat peste votanti, o liniste pana aproape de nesimtire, in care, peste un strat solid de deceptie politica, se planteaza tot felul de rasfaturi si divertismente, unde s-a insamantat si creste o maruntica "viata buna", cu sprituri, berici, meciuri, mititei, Madonna, stiri senzationale, concursuri cu premii, indiscretii de alcov, ce a zis ala, ce a zis aia, cine cu cine s-a mai batut, ce inmormantari au mai fost, unde mai mergem diseara, ce decoratii s-au dat, ce masini au aparut, ce greve mai tinem si ce mai cerem, filmele saptamanii, excursiile cu reducere, hramuri, acatiste si pomeniri, pescuiri miraculoase si tot ce face viata dulce, incepand, bineinteles, cu sexul liber si exhibat. Sprayul e ametitor, uiti ca esti roman si ca ti se revendica o regiune autonoma, uiti ca esti dator zeci de miliarde de euro si n-ai cum sa le achiti, uiti ca te-au furat si o fac tot timpul, intr-atat furtul a devenit o vesela nostimada, uiti ca ce mananci e otravit si ca ce respiri e intoxicat, esti lenes sa te mai lupti, sa mai dai cu pumnu'-n masa, sa mai pretinzi ori sa impui vreo idee, te-ai molcomit, esti tihnit, esti in afara jocului, ai atipit de spray, te bazaie mustele si nu dai din maini, te inteapa tantarii si te gadili, te omoara sobolanii si-ti vine sa razi.
   Tot acum bantuie mai intens si Fofarlica, in sensul: "te-am prins, nene, cu fofarlica, de mult ti-o coc eu, te stiam c-ai facut o pungasie, zece pungasii, dar am asteptat la bariera sa ajungi aici. Acum te arat cu degetul, te dau pe brazda! Pofteste si fa-mi pe plac, voteaza cu noi, ca altfel te ia gaia!". Dar Fofarlica nu are numai trecut, ea are si viitor. Ea isi ia diverse angajamente, promite cate in luna si in stele, arata niste bani la orizont, niste inlesniri, niste ocazii ademenitoare, un rau de lapte si miere, peluze de caini cu covrigi in coada. Vino, zice ea, vino si impinge-ma pe mine la Presedintie, caci te voi calauzi drept in sanul lui Avram! Si vor fi multi prostovani care se vor prinde, nestiind ca Avram lucreaza deja la FMI, si ca noi am ajuns de mult la sanul sau, de unde nu mai vad nicio scapare. Fofarlica imparte tara in vinovati si pagubosi, fiind pe rand spalatoare de rufe murdare si amaneteuza de fericiri second hand.
   Cu presul trebuie s-o lamurim. S-a explicat ca niste hoti care voiau sa fure o casa de bani nu puteau s-o miste pe dusumea, de grea ce era. Au bagat un pres sub ea si au tras-o cu presul. Povestea e perfect verosimila. In timp ce populatia sta mofluza, ca efect al sprayului ce i s-a turnat in cap si al actiunilor multiple si complexe ale fofarlicilor, profitorii invatati cu greutatea, din legislaturile anterioare, trag vartos casa de bani, cu ce a mai ramas in ea, spre oborul lor. Iar noi stam si vom sta cu degetul in gura incat niste hahalere ca ei sa ne duca cu presul.
   Evident ca n-am terminat lista agentilor electorali (am terminat doar spatiul de expunere). Cei ce ajuta banditii sa care casa de bani in oborul lor sunt momiti nu numai cu Fofarlica si Sprayul, ci, foarte concret, cu faina, zahar, orez, pui fripti sau natur, gologani, agenti electorali de liga secunda. Richard al III-lea n-ar mai spune azi "Imperiul meu pentru un cal", ci "Un pui pentru Prezidentiatul meu!". Dar merge si un clondir de tuica, o putina cu branza, o lasare in post, cativa ghionti!
   Sa rozi un copan de pui perpelit ca sa stea nea Berila cinci ani la Cotroceni, ce fericit schimb, fratilor!
- sursa

 Integrarea romilor

 

La o statie se suie in autobuz o familie numeroasa de romi. Ocupa cateva locuri, se mai foiesc, isi arunca vorbe unul altuia, vorbe foarte sonore, fara nicio pavaza. Lumea tace, n-are incotro.
   Curand urca si un controlor de bilete, ba doi, sa prinda infractorii din doua parti. Suntem luati la intrebari, ne prezentam fiecare documentele. Pe romi nu-i intreaba nimeni, sunt ocoliti. Nu sunt "integrati". E mai bine, daca esti controlor, sa nu iti faci de lucru cu ei. Lasa-i sa mearga gratuit, saracii, cum o sa ii pui sa plateasca? Cum o sa-ti plateasca lumina, caldura? Sa-i silesti? Ce, nu ti-e bine? Raman dezintegrati. Doar e tara lor, a lui Peste! A lui Papura Imparat!
   Sunt la consulatul nostru din Milano, stau de vorba linistit cu consulul pe problemele populatiei romanesti din Italia. La o usa se produce nitica foiala. Doi romi pretind viza pe pasaport, iar ajutorul de consul incearca sa le demonstreze ca nu au dreptul. Romii se supara. Au devenit cinci, li s-au alaturat doua femei indarjite cu fuste largi si un barbat tepos. Consulatul staruie in refuz, explica inca o data si inca o data ca cererea n-are temei legal. Romii s-au facut saispe, au umplut holul. Decibelii au crescut simtitor. Consulul se duce in persoana sa discute. E huiduit. Var si eu privirea sa vad ce se intampla; sunt huiduit. Nimeni nu mai iese din consulat! Afara in curte asteapta alti douazeci. Sunt, cum s-ar zice, prizonier! Cu sotie cu tot! Consulul e livid, caci unul din "delegati" il ameninta ca se atinge de fiicele lui intr-o dimineata cand merg la scoala, sau cand vin. N-o sa fie bine. Domnul consul se perpeleste, vorbeste precipitat cu Centrala, la Bucuresti, explica situatia. Framantarea creste. A sosit ora pranzului, dar nici vorba sa putem pleca la masa. Depindem acum de ministerul nostru de Externe. Consulul explica, gesticuleaza, roaga. In fine, soseste si solutia: sa li se dea vize! Sa fie integrati. Vorba aceea, integrarea romilor, in tanara noastra democratie.
   Ma duc, dupa un lung interval, la Timisoara si imi caut un vechi prieten. Nu-l gasesc in vila de la adresa stiuta. Cunoaste cineva unde s-a dus? Nu, nu cunoaste nimeni. Amicul e cadru universitar, il pot dibaci prin Decanat, prin Rectorat. Incep investigatiile si dau in final de el. Slava Domnului, ma temeam ca a murit. N-a murit, a fost un pic... presat. Cine l-a presat, ministerul? Nu, o ceata destul de compacta de romi. Aceia i-au ochit vila. Le-a placut. Au dorit sa o cumpere neaparat. El n-a catadicsit sa stea de vorba. Dar ei au venit mai aproape, s-au grupat in jurul lui, in casele din vecini, l-au mai agatat o data, de doua ori, i-au mai facut cate o boacana in curte, la garaj, un mic necaz intamplator, l-au... s-o spunem pe cea dreapta, "integrat"! In cateva saptamani, traiul devenind ne-trai, a fost silit sa le vanda vila, sa se mute in alta parte. Sa numim fapta: integrarea romilor.
   Altfel baieti buni, unii, cu dare de mana babana. Probabil cu studii la Paris. Probabil experti in operatiuni cu devize, aur, valuta. Manuitori de salbe. Lansatori de fete frumoase. Sprijinitori de baieti schilozi. La noi, oricum, pietari. Din aceia harnici, care se scoala dis-de-dimineata si il intampina vioi pe taran la bariera, ii dau binete si ii iau marfa, sa o aduca pe piata. Volens nolens. Si apoi mi-o dau mie, cu pret dublu decat mi-ar da-o taranul producator. O intregesc, ca sa zicem asa, o integreaza: integrarea romilor.
   Ma uit cu placere la romi, mai ales la cei muncitori, cu dare de mana. Aveau cate un palatel ornat cu turnulete. Au acum cate un cartier compact. Ba am vazut si o comuna, sau doua, impodobite toate cu palatele. Romanii nu si-au definit inca un stil specific in constructie; tiganii, da! Ei merg inainte, spre integralism.
   Merg si cei saraci, iesiti din bordeie si corturi. De cate ori ma apropii de Contesti sau de Cetateni de Arges vad asezarile romilor intinzandu-se, cucerind teren, umpland pamantul dupa indemnul biblic. Al cui e pamantul? Cine mai stie? Probabil, al statului roman. Ca si romii. Mai ales cei ce au starnit mila prin Franta si Italia. Au zis ei acolo "saru-mana boierule, mancati-as aia si aia" dar aici, cu francii luati, au pus mana pe pamant, pe vile, si din sfantul cersit o sa apara noi si noi turnulete ale integrarii romilor.
- sursa

Două urechi

 

   Am, ca toata lumea, ca si dumneavoastra, doua urechi. Ele functioneaza. Prin ele imi vin zvonuri dinspre lume, idei. Imi vin idei despre lumea noastra, Romania. Despre trecutul, prezentul si viitorul ei.
   Bunaoara, dinspre urechea nr.1 (caci nu vreau sa-i dau culoare politica zicand ca e de stanga ori de dreapta) imi vine ideea ca acest teritoriu al nostru a fost populat, de foarte multa vreme, de un mare popor care a dezvoltat o civilizatie si o cultura deosebita, prima din lume, si din care se trag multe alte popoare si semintii, dupa unii toate popoarele europene, dupa altii si popoare din Orientul Apropiat, dupa al treilea chiar Inzii. Tablitele de la Tartaria au o vechime foarte mare, sunt dinaintea scrisului sumerian, ca si cele de la Sinaia. Populatia traca izvodita aici vorbea o limba din care aveau sa derive celelalte limbi europene, intre ele neaparat latina, dar si greaca si germana. Era aici un eco-climat special, care a permis aparitia vietii sociale a omului inaintea oricarei alte regiuni europene, lucru atestat arheologic de savanti cu reputatie. Noi eram, cum s-ar zice, protocroni in toate! Noi nu putem fi proto-protocroni integrali pe vremea lui nea' Base, cand am devenit democrati. De ce nu stie nimeni limba daca, dar o stie pe cea romana? Simplu: fiindca cea romana e cea daca, usor degenerata! Am avut un imperiu stralucit si proteic!
   Cealalta ureche, nr.2, imi spune ca ne-a luat gaia, ca n-avem cum sa ne mai redresam, fiindca ne-am instrainat toate parghiile economice, am dat pe mai nimic toate zacamintele si fortele de productie, suntem cu totul in jugul european si american care face cu noi ce vrea, ne comanda toti pasii, ne beleste, ne nenoroceste. Nu numai ca avem o rata mare de datorie pe cap de locuitor, mai mare decat venitul curent si deci imposibil de platit, dar nici acest venit, fie el salarial si garantat, nu va mai putea fi platit dupa o scurta vreme, caci prin somaj baza de impunere scade, venituri pe seama Statului nu prea se mai realizeaza, in schimb obligatiile cresc. Noi am ruinat prin rea gospodarire si prin descurajarea producatorului mic si mediu tot ce putea sa produca venituri si ne-am impaunat cu o crestere falsa, rezemata pe consum si pe credit. Am ruinat de asemenea agricultura, resursa majora a tarii, facand-o prea putin operanta si rentabila pentru micul proprietar agricol, dupa ce ajunsesem la forme de mare exploatare.
   Urechea nr.1 zice: "Am fost pentru Europa cel mai important granar, iar viile erau de o abundenta coplesitoare, proba ca au mai trebuit desfiintate. Ne intindeam cu imperiul nostru din Boemia pana la Bug si Nipru, limba noastra se vorbea peste tot. Zamolxe era cea mai luminoasa capetenie dintre zei, n-avea vicii ci doar intelepciune pitagoreica si o doctrina extraordinara, din care, vai, nu stim mare lucru. Pe pamantul fertilizat de el s-a asezat cu usurinta crestinismul cel mai pur, caci insusi Sfantul Apostol Andrei l-a propovaduit".
   Urechea cealalta zice: "Din cauza mizeriei si a lipsei de orizont cu adevarat religios, delincventa a crescut uimitor in Romania luand forme aberante ca: injunghieri de frate sau copil, violari de batrana, atac armat cu cagula la cate o casierie, sustrageri de armament din dotare, ingroparea de viu a colegilor de afaceri, totul pe fondul unei retele compacte de evaziuni si fraude zilnice".
   Urechea cealalta zice: "Avem cea mai buna apa minerala din lume si cateva colturi cu un climat profund regenerator. Am avut centre mistice oculte la Babele si Omul, dar si in Ceahlau, de unde au izvorat puteri speciale, metanoice. Am avut o legatura profunda cu India antica, in Ramayana se povesteste, dupa un autor, de orasul Brasov. Pietrele lui Solomon sunt un loc demult sfintit, iar tara se poate numi pe drept cuvant Gradina Maicii Domnului, asa intesata de procesiuni cum este!".
   Urechea nr.2 zice: "Tara, ravnita de multi, e pe o treime cumparata cu forme legale de straini, italieni, unguri, evrei, arabi. Evreii vor sa-si faca aici o a doua patrie, nefiind prea siguri de cea dintai. Dar si olandezii vor, si italienii, fiindca incalzirea planetei le va invada teritoriul cu apa. Aici fiind belsug de izvoare potabile si panza freatica abundenta se va face paine pentru toata Europa de catre colonistii italieni veniti in Baragan ca proprietari. Va veni si un lot masiv de chinezi. Evreii capitalisti sunt deja din abundenta. Arabii au pus mana pe paduri, in concurenta cu ungurii care pun mana pe tot ce pot, vaicarindu-se ca sunt discriminati. Limba romana se mocirleste, gestiunea romana falimenteaza".
   Pas de mai intelege ceva! Amandoua urechile duc la creier, care s-a baiguit de tot!
- sursa

Variaţii filologice

 

   Adolescent fiind, ma izbeam in jurnale de un academician sau/si ministru, Dl. Lapedatu. Ma intrebam, mai intai, de unde vine acest nume. E vorba de un lapidat, adica lovit sau/si ucis cu pietre, ori de la un lepadat; si daca da, de cine. Nu putea fi vorba de un ins lapidar, adica de piatra, concis; se asocia in schimb cu lepadatura, ceea ce era oneros sau/si infamant.
   In vremea noastra, mi-au trecut nedumeririle filologice, fiindca am vazut lepadati cu duiumul, mai ales din partide politice. La orice cotitura, si nu numai, curgea cu lepadati. Acesti lepadati dintr-un partid sau/si lepadaturi ai unui partid se infiltrau in altul, mai pe fata, mai ocult, si-si continuau acolo rontaitul politic, ca sa nu ramana cu masticatia stearpa. "Camarade nu fi trist, zicea un cantec, Garda merge inainte/in Partidul Comunist". Nu mergea numai Garda, mergeau si liberali, taranisti, cuzisti, regalisti, tot ce misca si/sau nu vroia sa moara cu zile.
   Procesul a devenit firesc, lapedatorii si lapedatii s-au inmultit vertiginos si-i vezi pretutindeni in pozitii uneori de varf. Ei au fost, de pilda, activisti de partid comunist, au depus straduinta sa raspandeasca principiile comuniste, in numele carora te-au si ars peste degete sau ti-au flancat, unii, o inchisorica. Ei te-au lapidat candva, pentru erezie. Apoi, s-au lepadat de firma comunista si astazi o stuchesc sau/si o calca in picioare, uitandu-se, tot ei, urat la tine, care nu te-ai batut in piept cu nicio caramida partinica.
   Cutare cocon face pe scena terci pe Nicolae Ceausescu, dupa ce i-a recitat cu patos ani de zile ode encomiastice, ceeace nu-l opreste sa fie director de teatru si candidat democrat la alegeri. O alta coconita, candva secretara incinsa de partid la un National, manuieste acum vajnic toroipanul liberal sau democrat dintr-un post de director artistic. Dar sa zicem ca acestia, si multi altii, sunt actori, o intorc cand vor de la un rol la altul, intrucat joaca, iar lepadarea lor identitara se petrece in fiecare seara. Au fost constransi, mititeii, pe vremea cand erau fricosi; acum i-a apucat curajul! Ii vezi peste tot in fruntea bucatelor, iar pe unii chiar cu mana in bucate!
   Stiam si de oarecari conducatori actuali de partide ca n-au stat degeaba inainte. Cutare prim-ministru democrat era planificator-sef la comunisti, cutare presedinte de tara noua a fost secretar de partid la Facultatea veche; alt presedinte a negociat in numele statului comunist, dandu-i acestuia amanuntite socoteli de fonduri si oameni; altul a fost, chiar multa vreme, cocotat spre varful acelei oranduiri, dregator, ideolog, practician, a-toate-facator. In fruntea partidului lui Lascar Catargiu sta acum un om al afacerilor externe comuniste, alalaltul vine dintr-un general comunist, altul dintr-un tortionar comunist, si tot asa. Pana si minoritarul prea galagios si dornic de autonomie democrata, fie si cu imbucatatirea tarii, si-a facut ucenicia ca secretar de partid la o revista din provincie. Toti acesti lepadati, lapideaza de zor comunismul; iar fetii lor, crescuti cu bani ai comunismului, se ingretoseaza numai auzindu-i numele.
   Acum, lepadarii, insa, cu rejetoanele lor, au luat-o pe o rascruce; nu mai e la moda sa blestemi comunismul kaghebist si cominternisto-sovietic din primul deceniu, acela care a secerat intelectualitatea si burghezia romana prin severitatile desmatate ale unor cadre de import; ci sa dai cu vatraiul retoric in national-comunism, cel care a construit in doua decenii, cu victime minime, cat in cateva secole. Lepadarii nu se mai leapada atat de incitatia stalinisto-maoista, de stanga violenta si/sau nimicitoare, cat de partida nationala, romaneasca, unde ei sau parintii lor au slujit si unde s-au adunat, prin efort colectiv, bogatiile care se prada acum in draga voie cu verva liberala!
   Aria romaneasca din care se devasteaza de 20 de ani e cea care ii indarjeste si oripileaza pe acesti strajnici lepadatori sau/si lepadaturi! Cine lapideaza azi mai avan? Lepadatii, din tata-n fiu! 
- sursa