Postări
- Si cum zici, nea Sandule, ca aveati gradini mari?
- Tot p-astea le aveam, dar erau doldora, se producea in draci! Caram la gara, veneau vagoane dupa vagoane, le umpleam, vira! – si veneau si banisorii mai pe urma.
- Si acu de ce nu mai puteti? De seceta?
- Si de seceta. Dar nu mai e strasnicia care erea. Si nu mai vin nici vagoane. S-a lasat omul, face pentru el, sa aiba ce sa-mbuce. Pai noi puteam alimenta un oras. Lapte nu mai zic, aveam sute de vaci la gospodarie, mai tineau si oamenii cate doua-trei. Acu' daca mai sunt vreo zece care tin. Cei mai multi au capre, le trimit la camp. Capra nu e pretentioasa, se multumeste cu te miri ce. Inainte furajai, Doamne, ca aveai de unde. Ai vazut silozul mare de la gara: il umpleam tot! Porumbul, tot asa, il duceam la uscat, cu zecile de carute si camioane. Acu abia daca ne ajunge, cand se face. Alea, la gara, stau goale.
- Grau faceati?
- Niciodata sub 2000 kg boabe la hectar! E pamant bun. Aveam mecanizate. Isi dadeau oamenii tot interesul sa pice banul. Era la noi un granar, mama-mama! Acu' unii au lasat parloaga, nu le renteaza, mecanizatele costa de te usuca. Si ti-l ia, cand ti-l ia, pe mai nimic! De ce sa mai dai in branci? Ehe, ce viata erea!
- Sub comunisti?
- Pai dar! Aveai, domne, ce sa mai vorbim! Curtile erau toate pline. Te frecau, dar care e rostul? Sa iasa productia, sa manance toata lumea! Inainte, aveam lacul asta, era plin, pescuia cine vrea. Acu l-a inchiriat primarul unui particular, el stie cum s-or fi inteles; ala a pus paznici, nu mai are voie nimeni sa se atinga, din sateni. Stai si te uiti. Ci-ca e nevoie pentru bugetul local, pentru scoli si asa.
- Scoala cum merge?
- Amestecat. Nu mai e ca pe vremuri, sa le faca educatie, sa-si dea silinta. Acu au aparut obiceiuri proaste. Respect nu mai e. Nici profesorii nu se omoara, au bani putini, vai de ei! Fac ce pot. Inainte ii tinea mai din scurt. Si daca era nevoie, venea ajutor de la raion, de la regiune. Plus ca era si ambitie sa ajunga la universitati. Acu, daca are tat-su ceva in buzunar, il vara unde vrea. Stie, nu stie carte, banul hotaraste! Iar de purtare, parca s-au ticnit la cap, vorbesc de tineri: la crasma si la Disco. Si la scandal, dupa ce freaca dusumeaua cu picioarele si pileste nitel rom, fals si ala!
- Cand am venit, am vazut trei-patru localuri numai pe ulita dtale.
- Mai sunt, e plin satul. Astia ce mai fac la bani, sunt mai pricopsiti, capitalisti. Nu toti, ca unii trag mata de coada. Inainte erau mestesugari de toate felurile. Eu eram croitor. Aveam in colectiv zece insi. Ne aducea materiale de la Bucuresti. Ne veneau modele. Pe urma venea sa le ia, ori le duceam noi. Acolo mi-am slabit vederea. Dar baremi stiu ca am facut ceva. Acum, canci!, nu mai e nimic. Fac altii, din alte tari, in stil mare. Si noi? Noi ai cui suntem? Cheltuieli, slava Domnului! Uite, mie mi-a gresit doctorul cristalinul, abia deslusesc. Viata nu mai e buna, Doamne. Aia mari nu se uita sa ne dea o inaintare, ceva. Se cearta ca chiorii intre ei!
Intre timp s-a facut gratarul, ne-am sprituit, ne-am firitisit. Cateva pisici mieunau primprejur. Cativa puisori piguleau. S-a intins masa, s-au dat toate la o parte. Au disparut grijile. S-a mai adus un clondir de la beci.
- Si cu cultura?
- Eh, cultura! Mai fac aia serbari la Camin, se mai aghesmuiesc. Invita si ei pe altii. Au luat modele de la televizor, ce au gasit si ei. Dar nu e ceva care pe mine sa ma intereseze.
- Poate dta ai ramas in urma, nea Sandule! Ca doar n-o sa-mi spui ca traiai mai bine inainte, sub nea Nicu!?
- Pai dar, asta e adevarul, trei sferturi din sat o sa-ti spuna la fel. Baremi mie mi-o spun unii pe fata: Ba, Sandule, traiam mai bine inainte, sa fiu al mamii. Dumitale s-ar putea sa nu-ti spuna, ca nu te cunosc. S-au invatat si ei cu politicalele, zic una si gandesc alta; zic cum se cere acum, ba s-au bagat si prin fel de fel de partide, fara sa aiba habar ce scrie acolo in statut. Insa vad si ei cum merge treaba, ca aici era un belsug si o munca - si acu' ce mai e? Hai sa lasam asta, vrei? Noroc si sanatate!
- Noroc!
O parte deloc neglijabila din energia primului mandat al Presedintelui s-a consumat, mi se pare, in pregatirea celui de-al doilea mandat. Aceasta nevoie de prelungire a unei situatii de putere e tot ce poate fi mai firesc. E o nazuinta spre un trai lung si probabil mai bun, care sa ingaduie o oarecare desavarsire, uneori dinainte planuita, alteori improvizata; oricum, o persistenta in fiinta la gabaritul cel mai ridicat. Cum o sa renunti la o excelenta atat de greu dobandita? Surprizele bune, daca nu sunt posibile acuma, trebuie proiectate pentru al doilea mandat, care, imaginar, pare desavarsit.
Dar nu numai Presedintele doreste persistenta, ci si toti cei ce detin pozitii cat de cat fericite, opulente sau macar amuzante aici si acum, si care nu s-ar da dusi de pe locul pe care au ajuns.
Si nu numai demnitarii si pricopsitii alearga dupa al doilea mandat. O fac toti cei ce cred intr-o viata viitoare, de dupa moarte, unde sa-si prelungeasca si amelioreze privilegiul de a fi trait. Toti am fost, intr-un fel, presedinti pe cate ceva in aceasta viata, fie si pe un moment de respiratie tihnita, si nedorind sa-l abandonam, ne cramponam de iluzia unei vieti viitoare, in general mai buna decat cea de-acum, deschizatoare de noi si fericite tihne.
Aceasta iluzie a fost si este axul existentei noastre in plan individual dar si istoric. Toate religiile asigura un “dincolo” plin de mangaieri, daca te porti bine in aceasta viata. Toate au in vedere o radicala decantare si o sublimare. Toate preconizeaza o reintalnire cu cei dragi. Toate pedepsesc postum pe eretici si pe facatorii de rau. Toate instituie un al doilea mandat. Dar niciuna nu a fost in stare pana acum sa-l probeze, sa-l dovedeasca, oricat de vag si de fugitiv. Cu toate astea, cele mai mari energii, tendinte si idealuri ale primului mandat, care e viata noastra de azi, sunt conditionate de speranta unei mai bune vieti viitoare. O parte din noi se deleaga mental si sufleteste catre o a doua viata (ba la unii chiar catre la o a saptea!) fara sa aiba cea mai marunta certitudine despre existenta ei. Capetele se infierbanta, ideile se ciocnesc, oamenii se chinuiesc si se omoara in vederea a ceva despre care nu se stie nimic, cum nu se stie despre cel ce ar fi poruncitor si hotarator in aceasta repartitie, intrucat nu l-a vazut niciodata nimeni. N-a vazut decat mediatori si nascocitori, doctrinari si negociatori de viata viitoare. Cum am zice, agentii sai electorali. Sau misitii. Atat!
Curg pe scocul vremii fapte bune si rele, se fac si se desfac ierarhii, se invalmasesc patimi si se inalta ganduri sublime, e plina lumea de propaganda pentru ajungere finala la nu se stie ce, la o reluare ipotetica, la o repetitie improbabila, la un al doilea mandat, nu se stie unde, care sa ne despagubeasca, nu se stie cum, pentru cel pe care, din indolenta, l-am ratat aici!
Potcapul si Camilafca se intalnira intr-o zi, cu respectivele capete asezate sub ele, purtatoare de falnice barbi. Camilafca avea ceva betesug la urechi si putina stirbitura ce-l silea sa se rasteasca blajin dar scrasnit.
In timp ce Potcapul tuna pe glasul al saptelea, ca din amvon, aratand o dantura otelie cu doi canini zdraveni, sumesi la cea mai mica revolta, cand tragea si cu ochiul.
Acum, din prima clipa, dupa benedictiune, Potcapul se impurpurase ca o oala in care fierbe bors. - Auzi dumneata, zice, ce i-a dat in gand Prea Sfintiei Sale: sa se impartaseasca alaturi cu spurcatii de uniati!
- Ce sa faca, Prea Cuvioase, cu spurcatii? Care spurcati?
- Sa se impartaseasca!
- Sa se impartaseasca!? - Da, sa se impartaseasca, n-auzisi bine? - Cum sa se impartasasca, ma rog tie!? Cum se impartaseste: cu trupul si cu sangele Domnului nostru Isus Cristos! - Asa? - Da!
Camilafca tot nu se lamurea: - Si?
- Cum, si? se stropsi Potcapul. Nu pricepe Sfintia Ta? A luat si a bagat in gura Sfanta Euharistie alaturi de uniati.
- Ei! Si ei unde sedeau? - Unde sa saza, pe langa el!
- Si s-au inghiontit, s-au batut? - Sa se bata, asta nu s-a intamplat! - Si-au smuls de la gura trupul si sangele sfintit al Mantuitorului? - Nu l-au smuls, daca e vorba s-o spunem p-a dreapta. - Atunci, cum?
- Pai tocmai aici e chestia, imi pare rau ca nu vrei sa iei act de grozavie. Prea sfintia Sa a stat cu toti spurcatii linistit, in deplina impacaciune! S-a lasat pe tanjeala dogmatica, amagit. - Ei! - A savarsit blesfemie, tradare! Ehe, daca le baga mana-n ciuf la eretici, si-n zulufi, era drept marturisitor, se-ntelege! Daca-i flocaia in barba, se chema ca e un ostas vrednic al lui Cristos! Daca le musca nasul si le dadea un cap in gura sau in plex, atunci puteam sa-l proclamam cu adevarat atlet al
- Un cap unde ziceai, Sfintia Ta? il intrerupse Camilafca punandu-si o mana la ureche.
- In plexul plexului! Sau un sut nimicitor ceva mai jos!
- Ce fel de plex? Si ce fel de cap, Cuvioase? Mai jos, pe unde? Si mai ales pentruce? dori sa stie stirbul.
- Aoleo, ca rau mai pricepe Sfintia Ta! Te-au ajuns scazamintele varstei, deh!
- Si ce ziceai, daca esti bun, sa le faca cu barba?
- Sa le-o smotoceasca! S-o faca calti! Ori sa le-o smulga de-abinelea!
- S-o smulga? In numele lui Cristos?
- Da! Dar nu al oricarui Cristos! Al Cristosului nostru ortodox, care el ne-a delegat pe noi sa-i tinem de rau pe ghiauri!
- Care ghiauri? se nauci Camilafca. Ma rog Sfintiei Tale, ca nu prea auz bine. Pe moastele blagoslovitului Sismandru: care sunt ghiaurii?
Potcapul crasca buzele: - Mai toti sunt! Dar cu osebire procletii ceia de uniati! Anticristii ceia! Falsii crestini care vor sa ne ruineze, ne iau bisericile, ne tabara in parohii, umbla sa ne deznationalizeze, sa ne acapareze turmele noastre de miei pastorali si de mielute credincioase; plus ca ne spurca, blestematii, cu ganduri ecumenice, ca sa ne insele si sa ne dezarmeze doctrinar! Asta e ce fac!
- Pai dar nu suntem si noi cu ecumenismul, Sfintia Voastra? vru sa afle Camilafca. Nu asa s-a facut vorbire? Eu par-ca asa tin minte!..
- Cuvioase, ori ca esti greu de devla, ori ca te paste Gheena! S-o fi facut vorbire cand s-a facut, de Sfantul Sanchi, caci asa era orientarea pe moment! Dar noi daca nu ne tinem strans de religia noastra si nu ne pazim cu strasnicie painea si vinul sfintit, sictirindu-i pe ceilalti si scuipandu-le in potir, mantuire nu mai pupam! Si daca nu-i dam aluia vandut papistrasimii, cu profund dispret una zdravana in mutra, se cheama ca degeaba ne-am inhamat intre adevaratii dreptcredinciosi! Iar Cuviosia Ta sa te chibzuiesti bine daca mai vrei sau nu sa razbesti in pajistile ceresti netulburate, ori te lasi imbalat de Diavol, vanzandu-ne ca un nemernic! si aici Potcapul isi scoase la vedere cei doi colti draculieni cu care intelegea sa apere ortodoxia pana la sange!
Camilafca isi facu cruce, si pleca nedumerit mormaind: Sfantul Sanchi? Care Sfantul Sanchi?
Nu cred ca piesa Eduard al-III-lea pe care am vazut-o aseara la National sa fie de Shakespeare. Motivele sunt mai multe:
Mai intai constructia e defectuoasa. In prima parte Eduard, plecat la lupta, poposeste la o Doamna Contesa, o asediaza galant, dar nu o obtine, - ci i se inculca o morala maritala strasnica si, adaug, cam ne-shakespeariana. In partea a doua, acest incident e complet uitat, el n-are nicio incidenta asupra desfasurarii actiunii, ci ramane un apendice izolat, o digresiune. O asemenea slabiciune de constructie nu e compatibila cu marele dramaturg englez.
In episodul razboinic sunt suparatoare repetitii. De doua ori fiul regelui, Printul de Walles, e dat ca inconjurat de dusmani si pierdut; de doua ori apare miraculos, ex machina, ca invingator, in acelas neverosimil fel. Nu atat neverosimilitatea supara, cat repetitia, care e anti-artistica. Shakespeare n-a mai facut asa ceva, nu cred ca e mana lui aici.
La fel se intampla cu clementele. Dupa ce razboinicii invinsi, tarati la picioarele invingatorilor, sunt amenintati cu chinuri cumplite, ei sunt dintr-o data iertati. Strasnicia regilor fata de ingaduintele fiilor lor e si ea dintr-o data muiata, la fel, de doua sau mai multe ori. Nu se poate!
Personaje de prim-plan sunt pierdute total in decursul actiunii. Altele, ca Regina, apar cu cinci minute inainte de final, absolut fara nicio noima. Un Lord care a cam stat de pomana, moare fara sa ne impresioneze.
Lipseste de asemenea elocinta, fraza impodobita, irezistibila. Numai scena scrisorii e tratata inteligent, cu umor, restul sunt rudimentare. In partea a doua, regele face aproape figuratie. Scena, altfel plata, a investirii Printului cu rangul de Cavaler e inutila si super-dilatata pentru un autor asa de serios.
In sfarsit, Eduard o duce intr-o victorie continua, fara mari complicatii, spre gloria Curtii si natiunii britanice. Un asemenea Shakespeare patriot, intr-o singura coarda, nu s-a mai vazut. Autorul, incalzit de triumful armatelor engleze, isi anuleaza sansa dramatica.
Spectacolul incepe bine acolo unde are putina carne; apoi da in cliseu si chiar in kitsch. Decorul nu e rau, dar parca l-am mai vazut, ca si conceptie, si ma tem ca tot la National. El nu solicita deloc tehnica ingenios-mecanica a scenei, ci e manevrat simplist, la mana. E facut din punti, porti si portite, zgaltaindu-se spre fata si spre spate. Mai are niste movilite si dintr-una nu lipseste apa. De ce? Ca sa cada unul beat de porunceala, in ea, - pentru haz de doi bani!
Modernizarea de tip Tocilescu tine de cliseul “loc sportiv”. La “Concurs de frumusete” regizorul voia bazin, eventual de polo. La monstruozitatea “O scrisoare pierduta” instalase court-ul de tenis pe scena. Aici se face rugby in toata legea, pe muzica rock. Simplu! In forma asta actiunea s-a scos, gandeste Tocilescu (si cu el Ileana Lucaciu) din coordonate istorice, si s-a “esentializat”, nici mai mult nici mai putin! Razboaiele s-au “esentializat” si ele, prin decupaje de filme, din care nu lipsesc... avioanele. Fumul e de rigoare peste tot si oricand. Tobele dau un ritm pe care biata piesa nu-l are. Regele Frantei, nu prea avand text, nici voce, face dans de caracter funambulesc, - alta modernizare sau “esentializare”. Proiectiunile sunt la un moment dat decorative, ca niste splendide vitralii, ori realiste ca focul sau valurile marii inspumate, dar apoi imediat super-moderniste, expresioniste, abstractoide, pentru ca hibridul tocilescian sa fie complet. Nici la coloana sonora nu se evita mixtura astilistica intre muzica moderna de tip rock, simfonia a VII-a de Beethoven si finalul religios – patetic, de o imensa platitudine “eroica”, identica dealtfel unor finaluri de megaspectacol comunist, - doar ca acum e la mijloc Dumnezeu. Tocilescu balaceste si aici in kitsch ca in elementul sau. A mai facut-o de cateva ori, astfel ca i-a devenit stil lipsa-de-stil, hibridul asa-zis “modernist”, nici acela pur! Reteta lui: amestecul, ciulamaua, ghiveciul. Bineinteles ca dupa aceea se lipeste, cu pap, eticheta filosofica: e vorba de “cuvantul dat”, de onoarea cavalerismului. Tiens, tato!
Vorbe mari, - cine le crede? Bineinteles Ileana Lucaciu, care mananca sau va manca si ea o paine de la UNITER. Cum sa se pue rau cu Seful sefilor si prietenii sai?
Shakespeare iese festelit din toata aceasta aventura. Acum cand stiu ca publicul romanesc, indobitocit, fara gandire estetica, aplauda in nestire orice, speranta unui stil si a unei cinste artistice elementare dispare vazand cu ochii.
“Eveniment cultural” zice coana Ileana. Adica arheologie, dezgropare de oase moarte. Numai la Bucuresti, din toata Europa, se mai joaca aceasta piesa, ne informeaza cronicareasa. Cred si eu! Asa suntem noi, mai destepti ca toti, ce mai!
Am trait de la mijlocul secolului trecut doua epoci: una in care literatura a fost obligata sa militeze: alta, mai recenta, in care a fost de sine statatoare. Mi se pare ca prima a produs valori mai consistente, personalitati artistice si literare mai marcante.
Partidul comunist a constrans si a indemnat, a avut o linie, o axa teoretica limitativa, dar si o chemare, un trend. El dorea propaganda, pretuia si promova in functie de unele idealuri proclamate. Ce s-a creat in acel timp s-a gasit, mai intai, imbibat obligatoriu de social, de nevoia de comunicare cu categorii cat mai largi de oameni. (...) Am vietuit multa vreme sub zodia constructiei socialiste si a edificarii unui om nou, multilateral dezvoltat, capabil sa cladeasca o epoca de aur intr-o tara romaneasca independenta. Acest deziderat s-a dovedit un drum greu de parcurs, daca nu chiar imposibil. Era totusi, asa, aproape absurd si aplicat cu mijloace discutabile, un drum, o directie. Te invita sa-l parcurgi, sa-l corectezi eventual, sa-l combati. Avea o baza teoretica foarte morala, un soi de infratire umana corelata cu infranarea de la cupiditate, spre un egalitarism de sanse cat de cat meritocratic. Tara trebuia ridicata, echilibrata, adusa prin munca obsteasca la belsug si aparata de ingerintele vatamatoare ale capitalului, fortelor si influentelor straine. Se dadea satisfactie conceptului de roman. Se dadea, de la un moment dat inainte, satisfactie si conceptului de creator de cultura, cat si aceluia de pionier angajat intr-o experienta inedita, omeneste solidara. (...)
Venind in liberalism, am sentimentul ca a slabit mesajul. Abolind constrangerea, s-a intrat in deriva. Facand estetism pur, se ofera cofeturi, nu paine, delectari, nu substanta. (...) in acest context, ca autor, ma simt cu actiunile foarte scazute, blocat si marginalizat de lipsa de atentie a brokerilor si a opiniei publice.(...) Este nevoie de o directie. De un scop social. De un trend superior.(...) Eu insumi, ca nostalgic, simt nevoia de un scop social. Nu mi-l mai da nimeni. (...) Nu de mult, cultura avea o directie, viata avea un trend. Erau gresite, fie! Erau tembele, monstruoase, fie! Dar acum nu mai e nici directie, nici cultura. E numai „libertate“ si dezmat ideatic. Nu prea am ce face cu asa ceva!
Partidul comunist a constrans si a indemnat, a avut o linie, o axa teoretica limitativa, dar si o chemare, un trend. El dorea propaganda, pretuia si promova in functie de unele idealuri proclamate. Ce s-a creat in acel timp s-a gasit, mai intai, imbibat obligatoriu de social, de nevoia de comunicare cu categorii cat mai largi de oameni. (...) Am vietuit multa vreme sub zodia constructiei socialiste si a edificarii unui om nou, multilateral dezvoltat, capabil sa cladeasca o epoca de aur intr-o tara romaneasca independenta. Acest deziderat s-a dovedit un drum greu de parcurs, daca nu chiar imposibil. Era totusi, asa, aproape absurd si aplicat cu mijloace discutabile, un drum, o directie. Te invita sa-l parcurgi, sa-l corectezi eventual, sa-l combati. Avea o baza teoretica foarte morala, un soi de infratire umana corelata cu infranarea de la cupiditate, spre un egalitarism de sanse cat de cat meritocratic. Tara trebuia ridicata, echilibrata, adusa prin munca obsteasca la belsug si aparata de ingerintele vatamatoare ale capitalului, fortelor si influentelor straine. Se dadea satisfactie conceptului de roman. Se dadea, de la un moment dat inainte, satisfactie si conceptului de creator de cultura, cat si aceluia de pionier angajat intr-o experienta inedita, omeneste solidara. (...)
Venind in liberalism, am sentimentul ca a slabit mesajul. Abolind constrangerea, s-a intrat in deriva. Facand estetism pur, se ofera cofeturi, nu paine, delectari, nu substanta. (...) in acest context, ca autor, ma simt cu actiunile foarte scazute, blocat si marginalizat de lipsa de atentie a brokerilor si a opiniei publice.(...) Este nevoie de o directie. De un scop social. De un trend superior.(...) Eu insumi, ca nostalgic, simt nevoia de un scop social. Nu mi-l mai da nimeni. (...) Nu de mult, cultura avea o directie, viata avea un trend. Erau gresite, fie! Erau tembele, monstruoase, fie! Dar acum nu mai e nici directie, nici cultura. E numai „libertate“ si dezmat ideatic. Nu prea am ce face cu asa ceva!
Afumati e o asezare de langa Bucuresti, destul de mare probabil, candva, pentru ca bravul voievod Radu V. s-o aleaga drept blazon. De unde sa-i vina numele? Cine erau afumati, porcii? Porcii n-ar fi dat numele satului. Atunci cine, mangalul? Nici urma de mangal la fata locului. Atunci, cine?
Orice minte normala se indreapta spre ipoteza cea mai plauzibila: afumati erau oamenii, datornicii, cei ce nu-i dadusera la timp dabilarului cele cuvenite statului, restantierii cu dabila, rau-platnicii. Erau luati, cetluiti si atarnati la fum, un fum aspru, usturator, greu de indurat fie si cateva minute. E de presupus ca unii lesinau. Se dezmeticeau, isi luau seama si faceau pe dracu’ in patru sa achite cat de cat, ca sa nu-i mai afume. Faceau parte din gloata, din “clasa muncitoare”, din taranimea aproape nevoiasa. Li se lua economia toata, mancarea pe cateva luni. Nu erau boieri, nici alti scutelnici. Dimpotriva, aveau de dat si boierului. Aveau de dat si egumenului, care ii afuma si el fara mila, sa-si scoata dajdia cu care sa-si plateasca rangul, ori sa trimita la Athos, in Grecia, sa intretina alte fete bisericesti la fel de cuvioase. Mai era de dat si birul cel mare, muncarerul Voievodului, care si el trebuia sa decurga la timp, gratie vistierului, poslusnicilor, dabilarilor. Asa ca afumatoarea sta gata. Bagai in ea ghimbir si boia iute, ii intorceai omului mintile pe dos, ii scaldai fata in lacrimi si storceai banutul.
Dar ca afumarea sa nu fie numai ponos, s-a inventat ca si dulcea betie piscata, tot afumare sa se cheme. Numai ca aceea o savarseau altii, cei mai de sus, rangurile, cinurile, obrazele. Voda se afuma si el binisor cu vinaturi si visnapuri. Cadea in blanda toropeala, poftea, apoi lua muieri la supunere. Erau asadar doua afumari, una in legea betiei simandicoase, cu burta revarsata si botforii in sus, iar cealalta cu burta supta si opincile (cand erau) atarnand a paguba si bolesnita fara de sfarsit, in fumegarea usturatoare, prada lesinului. Si inalta afumare boiereasca prea-indestulata avea temeiul in cea umila, o platea hamesitul!
Asa erau pe atunci vremile, aspre, caci nu venise inca democratia. Lucrurile s-au schimbat, azi, profund.
Cel dator s-a guzganit, s-a facut mare si falcos, nu-i mai ajungi la gat, nici la nas. El iti da inapoi sau nu ce i se cere, dupa bunavointa, caci altfel isi ia catrafusele si fuge. Dabilarul nu pune laba pe el, iar daca o pune isi vireaza intai si intai siesi. Altadata il face chiar el scapat, evadat dimpreuna cu vamesul, politaiul, judecatorul, toti rasplatiti cu cate un pesches. Cine are bani publici ii joaca in bumbi, se indeletniceste cu grabnica lor sfeterisire, pe nevointi si netrebuinti, ori dand pe un lucru de cincisprezece ori mai mult decat face acela, cheltuind pentru un pai cat pentru un buhai, si apoi razand gales, cu ghiersul dulce ori inasprit. Sa te afume, cine? Toti sunt fumati si afumati, trecuti prin iarba rea! Toti prepusii sunt devalmasi la jaf! Si Voda se afuma in Legea lui, pe unde stie ca ii e masul. Si ce pofteste si pomeneste el nu ne zice noua, ci de-a dreptul la sagalnicele urechi ale supuseniei celei nesmintite, care de la el isi trage izvorul nesecat.
Eh, mai prinde si vistavoiul cate un tar de sarantoc si-l toaca marunt pentru dajdie, si-i arata basca cea cu sarantoci, si-i pune sare pe coada, sa-l saramureze, ca sa nu se piarda marile traditii, care fac ca in tara asta avem si sate ca Afumati, Amarastii de Jos, Amarastii de Sus, Flamanzi, Vai de ei - o bogatie de sate!
Te ia groaza cand te gandesti la afumarile de ieri! Birul trebuia implinit, caci Padisahul n-avea mila. Azi ne-am pus in cap alte soroace si iar n-avem alegere. Sarguiesc boierii si tara sa se dea inapoi capetele si dobanzile, la bancile cele nemiloase. Umbla toti cam afumati, cu Voda in frunte; dar nu-i doare capul. Fumul usturoiat il ia tot nevolnicul, in drumul lui de la Afumati la Atarnati si la Vai-de-ei! Asa e destinul, asta e directia noastra nationala!
Sila debitelor e totusi cu exceptii. Unele populatii nu platesc nimic, caci nu vor. Altele platesc cu firma, inchid mustaria, renunta la negot. Acestia s-ar putea chema Parliti. Pe altii ii exofliseste din rostul obstesc. Nu le mai da cu boia la nas, dar la mititica au celula cu televizor. Banii nu mai pleaca la Constantinopol ci o iau spre Scapatat, spre “outre mer”. Iar niste farfuze dinspre Pangarati se joaca cu bancomatele de mai mare dragul. Cum se cheama targul acela, Mirosi? Plus ca fiecare ne lucreaza si electoral, de parem cu totii din... Dusi-cu-Presul, judetul Calariti!...
Din cand in cand acest popor din care fac parte ma pune intr-o situatie de jena. Incerc sa-l inteleg si nu reusesc pe de-a-ntregul.
Nu demult am fost foarte surprins sa vad cum o suta de mii de oameni se bulucesc in Piata Unirii sa caste gura la un brad caruia i se aprindeau lumanarile artificiale. O multime densa, strivitoare, fara iesire, navalise din toate cotloanele Bucurestiului, se aglomerase primejdios, pierduse copii, intesase apoi strazi, naboise peste statii de vehicule, incurcase crunt circulatia si isi ingreunase considerabil propria retragere, numai de dragul de a vedea un brad foarte inalt, foarte mecanic si foarte aprins. Cu siguranta ca dincolo de uluiala celor mai multi, si indiferenta amatoare de orice a altor zeci de mii, dincolo de gestul spectacolului cu orice pret, se ascundea si un posibil caracter misterios al bradului, o asteptare de miracol. Iesise poporul la luminatie, dar la una imbibata cu prerogativele sacrului, din care puteau decurge cine stie ce minuni, dincolo de vizibilele minunatii. Isi pusesera oamenii in joc integritatea trupeasca numai ca sa vada cerul spuzit de lumini, eventual sa agate un simbol deschizator de mai bine.
Nevoia de mister, de miracol, staruie si in marile reuniuni religioase la cate un hram sau un sfant, unde vin milioane de pelerini sa se conforteze sufleteste, sa puna mana pe obiectul sacru, sa spere, sa doreasca un soi de vremelnica sau eterna mantuire, sa convina cu altii intr-o asteptare solidara: poate un duh va cobori si va drege ceea ce oamenii sunt prea delasatori sa dreaga. Poate vreun luptator inaripat trimis de Dumnezeu cu precadere pe pamantul Romaniei, va strapunge balaurul pe care romanii nostri sunt prea slabi sau prea lenesi ca sa-l strapunga. Milioane se taraie in fel si chip pana la hram, stau in frig si-n ploaie, mananca pe sponci din cos, fraternizeaza, delegand Sfintei Paraschiva, Sfantului Dumitru, Sfantului Gheorghe sau Mina ori altor sfinti sarcina de a se ocupa cu expurgarea raului, cu rezolvarea cazului fiecaruia. Este si ceva mondenitate, convin, dar este si sfredelirea cerului in cautare de minune.
Dl. Becali a avut si el parte de o majoritate jenanta pentru un popor cumpanit, intrucat, dincolo de actele de darnicie, sa le zicem pomeni, se gasea aureolat de victoriile echipei "Steaua", se arata complice cu dumnezeirea in succesele sale terestre, era izvorator de un soi de mir al certitudinilor absolute, putea sa para o vreme chiar o specie de sfant inarmat cu lance care doboara raul de peste tot si marcheaza miraculos in poarta. Din momentul in care "Steaua" a inceput sa mai piarda, s-o mai scranteasca, aura invincibilitatii sacrale a plutocratului pastoral a mai palit, s-a vazut ca pactul miraculos cu Dumnezeu nu tine, ca legatura cu mult creditatul Hagi (devenit in imaginea populara "rege") paleste; iar daca nu-i miracol, nu mai sunt nici voturi cu ghiotura.
Tot asa, presedintele Basescu adunase sufragii uimitoare, fiind si el perceput calare, cu lancea in mana, dand in ciocoi intr-o veselie, ca intr-un balaur cu zeci de capete. Dar nici voiosia lui n-a convins deplin la referendum, mai ales ca printre capetele balaurului vreo doua-trei au inceput sa semene cu al sau, negand miracolul.
Trec peste jenantele optiuni romanesti de best-seller literar, peste creditul intelectual acordat la noi unor filosofi fara opera, peste modestia creatiei muzicale, declinul umorului spre comicarie grosiera, jargonul tineretului, manelismul si hotia endemica; si ramanand in sfera misterului ma minunez cum poate un popor serios sa dea primordialitate la rating intamplarilor rocambolesti ale Elodiei si intregului arsenal criminalistic cultivat de aceeasi oficina, cu ce ravna detectivistica, lipsita de un adevarat fior moral, se lasa sedus spre toate mizeriile, cu ce tatarie isi divulga public intimitatile.
Ca sa termin tot cu bradul din Piata Unirii, voi spune ca acel obiect de admiratie si adoratie colectiva romaneasca, pustieste aerul curat si-l incarca de tone de bioxid de carbon incat e nevoie ca cinci ani sa se planteze cu copaci, sanatosi si asanatori, 30 de ha in jurul lui!
Ceea ce cred ca se intampla si in celelalte fixatii jenante, promitatoare de miracole.
"Cadrele hotarasc totul", zicea, daca nu ma insel, Lenin. Ideea nu e rea, ea se cere insa comentata, intregita.
Bunaoara, vamesii hotarasc ce oameni si ce marfuri sa intre sau sa iasa din tara. Ei au pesemne un nomenclator, au niste legi, niste ordine. Ei si? Ei incaleca voios (cate unii) peste legalitate, o exhiba doar la controale, au tabele clare, dar pe dedesubt fac ce poftesc! Ei au acelasi gand de imbogatire ca oricine. De unde sa se imbogateasca, din leafa? E putin. Mosia lor cea mare, data in exploatare, e ilicitul, contrabanda. E marfa care n-ar trebui sa intre, si totusi intra. E tipul care n-are caderea sa patrunda sau sa iasa, dar o face cu inlesnire, cunoscand bine vama si pe slujitorul ei deocheat. Pe acesta, ilicitul n-are de ce sa-l pasioneze; dar dinspre ilicit ii vin imbieri uriase. De acest amarat de vames depind foarte multe iluzii si intoxicatii la nivel ridicat el poate baga in tara nenumarate otravuri si sute de otravitori, maldare de droguri, de tutunuri, de alcooluri, substante nepermise, vermine microbi, tot ce e mai rau. Poate baga si arme, manifeste subversive, instigatii satanice, explozivi de tot felul, plus ipochimeni care sa le manipuleze. Pentru a-si ridica nivelul bugetar el poate zdruncina o comunitate. Pentru a-si mentine gagica el isi poate debilita patria. Pentru a ajunge la un pic de rasfat el ne poate ameninta siguranta zilei de maine, si asa mai departe.
Dar pentru a face o asemenea "slujba" el n-a venit chiar intamplator la vama. Cineva l-a pus acolo cu degetul, cu penseta; pentru a-si lua dajdia, care trebuie sa fie babana, dar probabil si pentru a perturba un mers anormal al societatii, creandu-i gauri, dependente, primejdii, tragand-o in jos, in zona unde se poate intampla orice. Vamesul e pionul, in spate lucreaza tura, sau calul, sau alte figuri. Si atunci dictonul lui Lenin se schimba si devine: cadristii hotarasc totul. Caci domnii cadristi sunt aceia care pun la vama oameni capabili, pentru bani sau ratiuni "superioare" (de mafie), sa dea drumul unor mari infractori cautati de justitia romana si urmariti de intreaga noastra obste. Cehul cu o crima in spate, arabul cu o cariera de ilegalitati, americanul ucigas, specialistii in devalizari si excrocherii ies fluierand prin vamile romane, ca prin cascaval gaurit, si desigur nu fara osteneala baneasca sau politica.
Ce intra in schimb, ce a intrat de 17 ani, ma ingrozesc sa-mi imaginez, caci vad cu ochii liberi esantioane graitoare, ca si cand am fi deja sub invazie. Dar nici cadristii nu sunt asezati chiar la intamplare. Si acolo e un centru care cantareste, vamuieste, dispune, spre cea mai mare paguba a acestei natiuni subjugate.
Ce intra in schimb, ce a intrat de 17 ani, ma ingrozesc sa-mi imaginez, caci vad cu ochii liberi esantioane graitoare, ca si cand am fi deja sub invazie. Dar nici cadristii nu sunt asezati chiar la intamplare. Si acolo e un centru care cantareste, vamuieste, dispune, spre cea mai mare paguba a acestei natiuni subjugate.
Locul cel mai sensibil unde paguba ajunge direct la nasul meu de scriitor e critica-literara. Pe acolo marii cenzori-electori au angajat cadristi, iar cadristii au mobilizat vamesii. I-au luat dintre firtingaii dispusi la orice, cu cultura in piuneze. I-au luat dintre gugustiucii emanciparii sexuale, asa-zis "moderniste", dintre bolnavii obsesiilor erotice, cu mare drag de inversiune si de manopere contra – naturii, de idei chisnovate, cu pigment de scandal, cu gustul morbiditatii si al liminarului pestilential, i-au luat dintre duene reformate, candva trambitate ale realismului socialist, acum in stare de lifting democrat, cautandu-i cu botul in scalamb si in epatant putrefact (ca sa vina la "zi"), nestiind pe unde mai suntem cu post-post-modernismul. I-au mobilizat dintre baietii de minge care se joaca in bumbi cu genialitate si carora zelul sucelii le tine loc de discernamant. Toti acestia s-au asezat de-o vreme la vami, in literatura, arta, teatru, sub bonzii dati si ei cu osanza la rindea, restructurati si destructurati oraculari acum "de partea cealalta", caci altfel isi pierd pozitia in noua societate iconoclasta axiovora. Cadristii au lucrat, vamesii lucreaza, infuzia si confuzia valorilor sunt in toi, marea opera reprezentativa nu mai prea apare, caci se mostenesc cu precadere monstri, asa-zis "fara prejudecati". Fara prejudecati, dar si fara judecati, cat de cat canonice, asezate.
Vamesii critici au eradicat si sterilizat tara, spre bucuria cadristilor si a sefilor lor oculti care, iata, "hotarasc totul". Oare pana cand?
Am ascultat de curand, din nou, celebrul Requiem al lui Verdi intr-o editie 1967 (Karajan, Pavarotti, Ghiaurov). Am ramas iar naucit de cum curg armoniile pioase impletindu-se intr-o grandioasa polifonie a sublimului, a respectului pentru momentul despartirii de viata, a lamentatiilor si imprecatiilor adresate dumnezeirii de fiinta care, topindu-se in neant, cauta drum de mantuire, infricosata de judecata suprema, dar si increzatoare in mielul lui Dumnezeu, ce-i rascumpara pacatele.
Cadeau unele peste altele marile iventii sonore sustinute de un sentiment grav al deperditiei inexorabile, si aceste extraordinare armonii erau parca si consolatoare, aratandu-i omului cat de inalt este spiritualiceste, cata vrednicie ridica el la ceruri, odata cu sufletul sau muritor, devenit nemuritor prin arta. M-am dus apoi cu gandul si la celelalte mari Requieme (Mozart, Berlioz, Faust etc. etc.) ca si la marile zguduitoarele pagini ale intristarii prin moarte de la atatia simfonisti de geniu care si-au ridicat smerenia in podisul sublimului, alcatuind o nepieritoare zestre tanatologica.
Cadeau unele peste altele marile iventii sonore sustinute de un sentiment grav al deperditiei inexorabile, si aceste extraordinare armonii erau parca si consolatoare, aratandu-i omului cat de inalt este spiritualiceste, cata vrednicie ridica el la ceruri, odata cu sufletul sau muritor, devenit nemuritor prin arta. M-am dus apoi cu gandul si la celelalte mari Requieme (Mozart, Berlioz, Faust etc. etc.) ca si la marile zguduitoarele pagini ale intristarii prin moarte de la atatia simfonisti de geniu care si-au ridicat smerenia in podisul sublimului, alcatuind o nepieritoare zestre tanatologica.
In randul acestora am cautat degeaba un requiem ortodox roman, macar o parafraza votiva, contristata, liturgica asupra mortii sfasietoare invaluita in ritual. Da, unele pagini din marele Paul Constantinescu duc la un asemenea sentiment: dealtminteri el e singurul care s-a incumetat si la doua splendide oratorii ortodoxe (fiind numai pe jumatate roman). Dar de un ceremonial fatis al dramaticei plecari din viata, cu intristare, lamentatie, imprecatie, cerere smerita de iertare si toate celelalte nu s-a ocupat dupa stiinta mea nimeni din marea pleiada simfonista pe care am avut-o la un moment dat, din care poate mai avem ceva si acum… Nimeni n-a avut o asemenea respiratie si o asemenea vibratie interioara. Nimeni n-a invesnicit ceremonialul mortii in sonuri nemuritoare, ba pot sa spun ca foarte putini au reusit la noi sa aseze trei sau patru voci sa se contrapuna intr-o injghebare muzicala de tip opera, au preferat recitative si coruri, nu s-au incumetat la mai mult.
Oare de ce intrariparea mortii n-a inspirat la noi mari lucrari, si ne prezentam golasi in fata Apusului catolic? Probabil pentru ca luam destul de usor acest sentiment, cu rezonante atat de grave. Sa fie oare ceva din mostenirea traca a celor care, se zice, se veseleau la moarte? Sa fie oare linistea usor candida, daca nu nauca, a ciobanului mioritic care accepta sa piara ucis de altii ca sa ilumineze mediul? Ori sa fie pretuirea prea marunta adusa omului in viata, ba chiar vietii, caduca, mizerabila, intamplatoare? Sa fie graba de a te intoarce la cele vesele, la ghiortait, rumegat, barfit? Razbunarea pe un mort pe care-l pretuiesti totdeauna mai putin decat pe tine supravietuitorul, si pe care-l poti trata in deriziune? Sa fie o neseriozitate funciara, unde marile sentimente, necultivate se ineaca in banalul voios? Sa fie taranie hatra, nedeprinsa cu solemnul, care face haz de orice?
Evident ca din "du-l, du-l, c-a trait destul" sau din "ieri statea pe prispa casii, azi s-a dus in p… ma-sii" n-o sa iasa niciodata requieme. Nici din batjocura semanata din belsug, in chip de istetime epigramatica, in cimitirul vesel de la Sapanta (unde se castiga un ban pe chestia asta!). Dar oare suntem noi toti asa, ne-evoluati, certati cu gravitatea si cu sublimul? Suntem atat de frivoli incat nu depasim bocetul trivial, uneori contrafacut, catre meditatia solemna, epurata, armonioasa?
Am asistat (din nefericire) in ultima vreme la cateva inmormantari in serie. Un popa, doi, trei, ii dadeau zor cu tipicul, cu "iarasi si iarasi", cu cantari nu foarte inspirate, cedandu-si cu greu bobotele celuilalt, mai scapand un icnet, chiar un zambet, simuland vizibil intristarea, grabindu-se sa termine, sa ajunga la "vesnica lui pomenire". Unii au ingaimat si vorbe de-o jalnica platitudine, mestecand mereu aceleasi fraze sterile de sentiment. Cu totii doreau lichidarea afacerii, nestaruinta pe transcendentul mortii, intoarcerea la voiosie. Romanul isi inchipuie ca voiosia e meritul sau cel mai mare si diurnul mediul sau ocrotitor. El nu doreste gravitatea, nici in dragoste, nici in moarte si cam nicaieri. El o duce mai bine la suprafata, consimte la panorama, dar nu consimte la cutremur, deci nici la requiem!
In aceasta privinta, si nu e singura, Europa incepe dincolo de noi.
P.S. Si ce pagini de oratoriu votiv s-ar putea scrie din "Cu sfintii odihneste…"! Unde ne sunt compozitorii?
Cu varsta mi s-a cam defazat mintea si nu mai reusesc unele legaturi logice. Nici notiunile nu-mi mai sunt clare, desi am avut note mari la limba romana.
Bunaoara vad ca avem un popor foarte religios. S-a crestinat printre cele dintai, a avut aici un apostol al lui Cristos ca propovaduitor. A tinut flacara ortodoxismului necurmat, a edificat zeci de mii de biserici si bisericute. E ortodox aproape de 90%, isi afirma mereu increderea prioritara in Biserica. Tine hramuri, posturi, la Inviere umple lacasurile, la moaste e prezent cu sutele de mii, cerceteaza manastirile in valuri, nu lucreaza la numeroase sarbatori, isi face cascade de cruci, bate matanii, pare ca s-ar teme de Dumnezeu. Totusi, e in topul coruptiei europene, cu mic cu mare; cum vine de se leaga?
Veti zice ca e coruptie doar in patura suprapusa. Lasa ca si reprezentantii ei misuna pe la biserici si hramuri, facand pe credinciosii ultra-ortodocsi, desi unii sunt de alte rituri, ori chiar atei; dar nici bisericosul popor nu e tocmai "usa de biserica", ci intretine coruptia la foc marunt in toate sectoarele si straturile, ca pe o stare endemica, in ciuda Sfintei Parascheva si a Sfantului Ioan Gura de Aur. Nemaispunand ca sunt in toi si ciomageli religioase, pentru te miri ce, de la retrocedari de lacase la prioritati la aghiasma. La randul sau, Dumnezeu e inhamat la rezultate sportive in clasamentul Burger sau la optiuni politice, ceea ce pare culmea activismului religios!…
Nu pricep prea bine cum e si cu socialismul, de ce unii socialisti devin peste masura putrezi de bogati, in decursul unei guvernari, aducand spre ei toate bunurile, participatiile si comisioanele care, dupa doctrina lor, ar fi trebuit sa bucure poporul conform unei repartitii echitabile. Ce e socialist in aceasta ultra-imbuibare cu totul dubioasa, - cum vine de se leaga? De unde baroni si proconsuli socialisti? De unde desmat socialist? De unde traitul din speculatie uzuriera si huzuritul din evaziune si capatuitul din frauda, cu intarire politica socialista? In capul meu notiunile se cam bat, oi fi invatat gresit? Dar liberalismul care creaza monopoluri si gatuie pe micii producatori sau pe comerciantii medii, cum vine de se leaga? Cand eram mic aveam numai liberali in casa, iar pe perete, sub doi Bratieni, scria "Prin noi insine!". M-a pus naiba sa cred ca liberalismul promoveaza fortele autohtone; ca sa vad acum contrariul! Si inca la modul cel mai sfruntat!
Mai caraghios, mai desuet mi se pare sa existe un partid taranesc, ba inca national-taranist. Care tarani, ce s-a facut oare pentru ei, cum de a ajuns tara o parloaga, iar ei, fostii tarani romani, temelia istoriei noastre, facatori de bunuri si cultura, cum de-au ajuns acum pe campiile si santierele altora, - cum vine de se leaga? A dat si partidul taranist de pamant cu taranimea, cu oamenii sai adica. Le-a dat peste nas cu isop crestin-democrat si i-a lasat sa moara copios ca putere de reprezentare, ca strat fundamental. Cine s-a mai uitat de-o vreme in gura taranimii? In niciun caz taranistii. Poate socialistii? Haidade! Liberalii? Nici atat!
Am invatat la scoala ca democratia e conducerea poporului. A fi democrat este a promova vointa poporului, a-i da incredere si cuvant, putere diriguitoare. Ma uit cu mila la cei 6 milioane de pensionari romani debili la pensie, si la sutele de mii de faliti ai bancilor, si la marile mase de exportati, unii la lucru, altii la cerseala si rix: ce demos mai e si asta, si ce conducere mai exercita?… Cei mai multi chiraie de saracie, sunt cu capsa pusa. Nici armata copiilor (alte milioane) nu e foarte tihnita! Muncitorii, cati au mai ramas, maraie si ei prin botnita. Unde e demosul? Sunt cei cateva zeci de mii de bogatasi, binehranitii ciocoi, afaceristii fara scrupule? Cum vine de se leaga? – iar nu pricep.
Mai e un partid care vinde energia de la unul la altul din interpusi, ca s-o scumpeasca, si vinde altor tari si mijloace informative, din "gentilete" probabil. Ce-o fi avand treaba asta cu conservatorismul, cum vine de se leaga? In capul meu nu se leaga deloc.
Cum nu se leaga nici cei care vor, spre stupoarea mea, sa faca o tara "ca soarele sfant de pe cer" (cu ajutor de la Muntele Athos), si care in nationalismul lor avantat pun mana pe terenuri, adica mai exact pe tara, si o vand bucata cu bucata, dupa ce au izbutit sa faca pamantul neproductiv, nerentabil agricol. Cu asta se ocupa ei, cu vanzarea pamantului nostru, cu vanzarea Romaniei (cum se ocupa dealtfel si ceilalti, la alt nivel, industrial). Asta fac ei, in nationalismul lor fervent, mistuie teritoriul si il instraineaza, de alienati ce sunt ei insisi! Totul cu gargara despre Dumnezeu, neam, vesnicie, Mihai Viteazul etc. Sa ma trazneasca sfintii daca inteleg cum se leaga!
Huliganii au tot aruncat fumigene si au rupt scaunele din tribunele stadionului. Nu era mare nevoie. Meciul a curs in legea lui. Acum, inteleptii fotbalului, saducheii, oamenii de bine, infiereaza pe huligani. E cat se poate de corect, societatea trebuie aparata! Dar:
Huliganii n-au mai avut razboi de foarte multa vreme. Unii nici nu stiu ce-i aia, decat din filme. Pe langa faptul, grav, ca n-au avut razboi care sa le descarce agresivitatea naturala, unii n-au mai avut nici slujbe. Au ramas sa traiasca din expediente. Au ramas asadar nervosi, neadaptati. Altii au slujbe, dar ii enerveaza. Fie ca nu castiga destul, fie ca sunt smotociti de sefi sau panditi de rivali, sau calcati pe bombeu de fitecine. Ei unde sa huiduie? Scoala nu le-a facut cine stie ce lumina in cap, nici cine stie ce dreptate sociala. Dealtminteri, cu dreptatea sociala ei s-au cam lamurit. Asta e o societate otova, condusa de destui snapani buni de trimis la naiba. Totusi aceia dau directia, aceia fac banii, meciul se joaca in profitul lor mare, fanii iau doar cojitele, apuca un mezelic. Sefii se fudulesc, pleaca acasa, la lux, in masini de lux – ce lume o fi asta? Obraznicul, de cand lumea, mananca praznicul. Batausul vrea si el potul; iar daca nu-l ia, se alege macar cu caftul, cu garagata. In tot mapamondul sunt batai, om fi noi mai prosti ca altii?
Dar huliganul nu e numai cel fara slujba. E si baiatul de baiat care se agita, pune mana, face rost de lovele, stie pontii, pandeste chilipirurile, uneori e chiar doldora! Timp are, sta la un sprit-doua, dimineata, la pranz sau seara. Noaptea e cu gagica la disco, se agita, se excita, baga in el – ce naiba sa faca? Ideal nu i-a procurat nimeni. I-a dat sanatate, musculatura, limba lata sau ascutita. Stramtorat de societate, nechemat pe poteca faptului literar-artistic, al viziunii transcedentale, nesolicitat nici macar la un pic de efort obstesc util care sa-i consume caloriile, isi da si el drumul unde poate. Altfel i se usuca vocea, se stafideste. A vazut la altii: multi au o tinta, un scop. Si ei? Cum sa traiesti fara o tinta, batandu-te pentru ea, dandu-ti snaga pentru ea? Jucatorii, da, ei se consuma; dar el n-are acelasi temperament? N-are aceeasi nevoie de a se cheltui? E clubul lor? Ba e si al lui si e gata sa faca moarte de om pentru el, ca sa se convinga toti ca e cu trup si suflet devotat!
Huliganului i s-a luat regele, i s-a luat Conducatorul Statului (Dictatorul), i s-a luat Primul Ministru, cu Presedintele s-a pomenit de un fason cu el, i s-a cam luat Dumnezeu, plus insemnele nationale, plus imperativul categoric, i s-au luat marile traditii, eroii; huliganului nu i-a dat nimeni pilde, n-a vibrat in fata Ordinei, la scoala s-a cam fuserit si s-a facut misto, in limba s-au incetatenit expresii pestilentiale, relatiile amoroase au devenit derizorii, vermiculare, mocirlite; orice duh al generoasei gratuitati a fost in societatea noastra gonit cu pietre in fata gaunoasei combinatii subterane, de cele mai multe ori sordide. Spurcaciuni masive ii vin si dinspre televizor, buseli, ratoieli; si dinspre Parlament; aranjamente dubioase de la toti maharii inalti ai nesimtirii – ce sa te mai astepti atunci?
Huliganul isi face educatia la gazetele sportive de unde ia certitudini de doi bani, carcote mucilaginoase, sperante prajite si sfarojite, clasamente ipotetice si clisee naroade in chip de Weltanschaung. El e dopat cu toate golurile marcate candva, e enciclopedist in nimicuri. Mintea lui e interzisa modulatiei filozofice, sucurile lui n-au pe unde sa se scurga, il apuca de gat, i se suie la tafna. El n-are, dupa mine, nicio vina. El trebuie sa urasca, asa cum trebuie sa respire. El trebuie sa spurce pe momentanul sau adversar, sa se suie pe hoitul acestuia cu picioarele! El trebuie sa-si impuna vointa lui de moment impotriva celor care-l limiteaza. El are intransul acelasi germen de revolta care s-a expandat in marile Revolutii. Si il are in sine, comutabil, disponibil, cum ii sta bine unui umanist dezinteresat. El poate sa faca sfasiere de semeni de dragul a ceva. El ne reprezinta intr-un fel si pe noi in ipostaza de varf pasional, dar cu mai multa sinceritate. El se poate juca de-a moartea, daca nu i se procura un alt joc, mai minimal. La urma urmei el iubeste, si deci uraste. Ca noi, dar paroxistic. El face fumigatie, fiindca e plin de foc.
El opereaza, in mic, ceea ce e in capul unora, foarte mari. Aceia distrug nu trei scaune, ci o tara. Cu mai multa fumigatie!
N-am fost revolutionar, n-am dorit raul nimanui. Am meditat insa la revolutii, am scris despre unele, le-am urmarit perindarea, de obicei deviata. Revolutiile sunt sangeroase, fara sange parca nu-si merita numele. "Revolutia de catifea" e o metafora. Se moare in draci, se moare nevinovat, ideea izbeste in moalele capului si la turloaie. Toata lumea se defuleaza prin Idee, scapa prin Idee de toate dusmaniile, masacrand. Revolutiile sunt o betie a masacrului legitimat prin Idee. Care Idee? Nimeni nu poate sa jure care e Ideea, fiecare o vede putintel altfel, o trage pe turta sa, ca sa masacreze in voie, sau macar sa se revolte in voie, sau macar sa se agite... Cu cat crima e mai enorma, cu atat revolutia pare mai puternica si mai productiva.
In general revolutionarii se mananca unii pe altii, mestecandu-se, punandu-si in carca unul altuia cate o "deviere". Devierea se umfla ca o buba, ca o gogoase, si ajunge la "tradare". S-a tradat ce? S-a tradat puritatea Ideii, si pana la urma interesul (suprem) al poporului. Toti se intrec sa pastreze in toata puritatea sa interesul poporului. Cum? Masacrand pe altii (care au "deviat", au "tradat"). E o placere sa vezi cum se succed deviatorii si tradatorii, trimitandu-se unii dupa altii la basca sau la moarte. Pentru generoasa Idee, aristocratul Mirabeau si-a tradat clasa si a facut front comun cu starea a treia si intelectualitatea ultra - liberala, pana cand harst! a deviat si a pierit. Girondinii, artisti ai cuvantului, gadilati si ei de Idee, s-au apucat sa revolutioneze pentru popor, haituind regalitatea, dar s-au dat si ei de gol, si stanga revolutionara, cum i-a prins cu devierea, cum i-a casapit. Au pierit de mana lui alde Danton, Marat, Robespiere. Dupa aceea a luat-o pe cocoasa tradatorul Danton, urmat de un Camille Desmoulins si cu un Fabre d’ Eglantine, hranind copios ghilotina, din ordin iacobin. A intrat apoi iacobinul Robespiere si ai lui sub cutit. Strasnic cutit, strasnica revolutie! Cu hecatombe de decapitati, inecati, impuscati, torturati, cu alte milioane trimise sau chemate sa-si dea viata pe front, cu nenorociri si pustiiri fara seaman. Mai pe urma, de atata deviere, au venit burghezii tranzactionisti Tallien si Barros, parintii coruptiei, si dupa nu prea mult timp, revolutia, tot deviind, a dat in... Imperiu. Alt sange in siroaie, alti tradatori, alte masacre cu deviationisti, si tot interesul suprem al poporului.
Dar lantul cu Kerenski, si apoi Lenin, si apoi Trotki, si apoi Stalin, si apoi cateva milioane de pacatosi si alte cateva milioane de combatanti masacratori, pe intern si pe extern, si da-i la sange si da-i la dezastre, toate pentru Idee si pentru popor, ba inca si mai abitir, pentru popoarele lumii, pentru toate!
Distrugerea prin unii a altora pentru nobletea Ideii, acesta e sicul unei revolutii autentice. Navigatia spre mai bine si mai adevarat, mai omenesc si mai sublim, s-a facut pe rauri de sange si munti de suferinta, incercandu-se o oarecare dreptate cladita din nesfarsite nedreptati. Anvergura mortii a fost motorul unei lumi puse pe progres.
Si acum sa venim si la "revolutia" romaneasca din 1989. Ce Idee, ce doctrina, ce program de fericire umana? Cine a taiat pe cine? S-au inchiondarat, s-au urnit, unii mai din greseala, altii din nehotarare, altii din "hai si noi!"... S-au mai impuscat cativa si din "ole!". Unii s-au ratoit si molestat pentru fericirea poporului, ceilalti tot pentru fericirea poporului. Cei mai ageri si-au rotit ochii sa vada ce-i de apucat. S-au bulucit la pricopseli, s-au bulucit la pomeni si bacsisuri, ba s-au dat la o parte unii pe altii, si-au tras presul, s-au excrocat. Sange a tarait catva, dar acum se bate o darabana uriasa pe contul sangelui varsat, ca si cand ar fi curs paraie. Niciun Danton n-a trimis la moarte pe niciun Brissot, niciun Robespiere n-a trecut la decapitat, ci toti au ramas la latrat si marait. Revolutia noastra n-a avansat, caci n-avea unde. Lipiti, in sfarsit, la tata Europei, de bravi revolutionari (dresati) ce suntem, nu stim nici macar s-o sugem. Unii s-au ales cu bigi-bigi, altii cu coada matii. Toti presteaza acum furturi in interesul (suprem) al poporului. De Idee sa nu mai vorbim!
Asa o revolutie!
Asist la un ciclu cumplit. In fata mea zumzaie si zbarnaie politicalele: cine iese presedinte la partid, cine iese vicepresedinte sau prim vicepresedinte; cine cu cine se combina, cine devine presedintele tarii, cine merge ca deputat la Bruxelles pe 40.000 de Euro lunar; ce a mai zis cutare deputat, ce a dat din gura celalalt, ce se intelege din niste declaratii, ce se deduce din unele taceri. Toate aceste nazbatii, pana la urma desarte, tin primul plan, agreseaza psihicul public, mascheaza niste realitati ultra - dureroase. In loc sa se faca mai multa si mai buna agricultura, se face politica.
Cel care a obtinut un mandat ori s-a strecurat in administratie sau s-a cocotat in vreo comisie n-are nicio treaba cu agricultorul; el are treaba numai cu mecanismele si relatiile politice. De-aceea agricultorul da in branci. Scoate cu truda imensa o biata recolta, la care s-a chinuit cu toata familia, plateste taxe si corvezi, vinde sub pret unor telali care se suprapun, intr-o piata asa-zis libera, si care castiga pe de-a moaca de smecheri si agresivi ce sunt. Nu-i iese, prin desavarsirea legilor noastre, nici cat a bagat in aceasta stradanie. Cine i-a facut legile? Politicianul, atent sa nu piarda tonul (adica porunca europeana), caci daca il pierde pleaca din post.
Politicianul e la vedere. El pare sa aiba idei.
N-are. El are numai directive. Si, ori din neglijenta patenta, ori din directive, el da in agricultor, il omoara. Politicianul roman asasineaza pe taranul roman, care e bastina lui, care e istoria lui, care e fundamentul lui. Ba care chiar, pana la urma, e cel ce l-a votat, l-a facut politician bugetivor, i-a pus tata Statului in gura. Pe asta il omoara! Il lasa, neajutorat, sa pagubeasca pana cand il desfiinteaza, cu tot temeiul nostru rural. Asist placid la desfiintarea taranului de catre reprezentantul sau politic.
Dar reflectorul nu e acolo unde uda taranul pamantul, il ara, il insamanteaza, il pliveste si scoate cu amaraciuni un produs a carui plus - valoare o iau smecherii, cei mai multi oachesi; reflectorul e pe cine iese vicepresedinte, si secretar, si primar, si ministru, si sef de stat, cum am zice pe asasini. Acestia au trantit agricultura! Acestia au trantit si micul comert. Si pe cel mijlociu. Acestia au dat in mana altora, din alte parti, o multime de capitaluri si resurse, aranjand sa le cumparam tot noi produsele si sa le subventionam tot noi slabiciunile! Taranul n-are decat sa moara. Si, bineinteles, sa faca folclor la televiziune. Rolul lui nu mai e sa cultive legume, sa hraneasca tara, ci sa faca folclor. Legumele le aducem din alta parte. Cu ce bani? Cu bani imprumutati, desigur. Politicianul de azi, stapan pe frane si ecrane, face rost de un alt imprumut si lasa grija de a-l plati generatiilor viitoare. El o descurca. Dar dedesubt e hoitul taranului roman. Si hoitul unor comercianti romani si al unor mestesugari romani. Ca sa nu mai vorbim de gloata crescatoare a somerilor romani. Gloria politicianului democrat roman e ca a distrus, intre altele, agricultura romaneasca, adica baza. Am ramas numai cu suprastructura.
E adevarat ca nici comunismul n-a fost clement cu producatorul agricol particular, pe care l-a bagat cu anasana la colectiva. Dar nici foame n-a fost, nici import de cereale, nici 20 de miliarde de Euro imprumutati dintr-un foc. Mecanizarea facea progrese, ca si irigatia, ca si mica industrializare agricola. Unii o scoteau la capat bine, altii, ca pastorii sibieni, nu-si mai incapeau in piele de belsug. Produsul era al nostru, traiam toti! Bolile produsului erau tot ale noastre, nu ne invadasera de aiurea. Acum luam imprumuturi si boli, si ne rugam ca milogii, sa ne lase si noua o parte din capitalul pe care l-au cedat politicienii nostri. Si consideram o izbanda ca nu ni-l zvanta de tot. Ne-am dat foc la toate valizele, am starpit cu ghiotura muncitori si tarani. Dar am umplut rangurile politice cu asasini. Agricultorul roman da gafaind la harlet, superpusul sta la poarta sa-l jacmaneasca, iar noi, fosti bogatasi acum datori pe-un veac, cascam gura sa vedem cine va fi vicepresedinte sau secretar sau alt casap al temeiniciei noastre.
Avem de-un card de vreme, ca romani, o predispozitie spre haios, categorie in care intra ceva din simpatic si comunicativ, daca se poate ghidus, tragand cu ochiul, facand pe impielitatul, glumind cu lucruri mai grave, plesnind cu o istetime spontana, neincorsetat, jucaus, nasaramb, pus pe sotii. Haiosul zambaret place de cum il vezi. Daca mai brodeste si cateva cuvinte potrivite si se descurca (neavand constrangeri ontologice sau epistemologice), gata, te-a castigat!
Haiosul poate sa aiba mari merite, ori sa n-aiba niciunul. Sa fie dens de ganduri, de multe stiutor, talentat in vreo directie ori simpla tinichea zornaitoare, lenes cu apropouri, ager in bobarnace, limbut cu fatada ranjita: el are bonificatie, urca mai repede in atentie, flateaza micile conforturi ale lui Burtaverde, alegatorul, ii da ghionti amicali, care ii tin loc de convingeri. Atipit in ortodoxia crispat – monodica, romanul se bucura sa-l trezeasca cetateanul al dracului, dat in Pasti pe ma-sa mare, smecheria de om bun de taifas si cat de cat farsor.
Semnul cel potrivit la haios e ca pacaleste, ia ochii, impuie urechile. Noi avem cateva radacini baladesti in prea marunta noastra mitologie care ne reprezinta modest, chiar fals. Nu cred ca astazi se mai identifica multa lume la noi cu Miorita, decat ca resemnare nepoetica dictata de mizerie corporala. Nici vreun Mester Manole sa-si bage fiinta iubita in opera n-am mai prea intalnit de la o vreme, ori ca opera nu mai e cine stie ce scofala, ori ca fiinta nu mai e cine stie ce iubita, poate fi schimbata la gramada. Cladirea nu se mai ridica azi cu hei-rup! Lait motiv, ci pe baza comerciala, cu intarzieri. Biserica nu mai e ce a fost. Domnul nu mai e chiar Domn, ci functionar de stat carcotas, care uneori da mai mult decat face, din haznaua poporului, ca sa ciupe si el o parte nelegiuita.
Mare nadejde caracteriologica nu e nici in modelul Fat-Frumos si Ileana Cosanzeana, la noi reprezentari ideale dar total schematice, intrucat Fat-Frumos n-a spus niciodata o vorba de duh, ci a dat doar cu palosul, ajutat de altii, si pana la urma a ajuns sau a razbit la Dama, nemaispunandu-ne apoi nimic; iar de Ileana nu s-a lipit vreun gand, vreo sentinta, vreo actiune, ci a stat bleaga sa astepte, dupa care a trait “fericita”, adica total muta. Abia Scorpia, Ghionoaia, Balaurul ce au mai actionat cate ceva in legea lor, la sfarsit rapusi si ei, sau imblanziti. Singurul cu oarece valente nobile, haioase e Calul, care cugeta si anticipeaza primejdiile, fiind remontat rapid cu jeratec dupa ce traise bubos si flendurit. Cam toate minunile in basmul nostru de capetenie le face Calul, ailalti merg dupa cum le potriveste el. Asadar, nici in directia cuplului - erotic model nu obtinem mare lucru.
Firma noastra e in alta parte. Ea e la Pacala, care el faptuieste, combina, incurca si rade. (Nu si la Tandala care tandaleste, n-are spirit). Si putin la Nastratin, haios, dar venind dintr-o alta lume stilistica.
Cand a fost sa facem si noi o Revolutie, in 1848, doar ardelenii s-au tinut incruntati. Moldovenii au lasat-o dulce si moale de la inceput, iar Muntenii au facut un hai! cu actiuni spectaculoase si cam vane. Discursuri si proclamatii au fost, slava Domnului! Dar cum au aparut in zare turcii, sefii nostri si-au luat papucii si s-au dus sa se certe la Rucar. De aceea cand a fost sa se edifice, la Arad, statuia unei Revolutii Romane paralela cu cea ungureasca, sculptorul a crezut de cuviinta sa o trateze pe a noastra operetistic, ca un fel de caruta cu paiate patriotarde, fata in fata cu sobrii, demnii, crispatii generali cvasi-maghiari. Aceia stateau plini de dignitate. Ai nostri se jucau, erau haiosi.
Din Domnii nostri poporului a placut deghizatul Cuza; din literatorii unei bonome prime regalitati imbumbate s-au zbenguit Creanga si Caragiale, mult mai putin contestati azi ca liricul Eminescu; in piata publica gesticulau Fleva si Delavrancea; in poezie, pe urmele spiritualului Toparceanu (si Cosbuc era glumet) am ajuns la Sorescu, decazand apoi la frizeri cu saxofon. Logo-ul asa-zisei revolutii post-comuniste pare a fi nu un leopard, ci un motan. Din trei Presedinti doi au fost si sunt haiosi, sfatosi, pempanti, sau afurisiti; mijlociul nu-i prizat fiindca n-are haz. Doi sefi de partid s-au ridicat vertiginos la un moment dat pe verva lor cromatica, nu totdeauna controlata. Actorii de mare box-office sunt haiosii care zambesc placut si spun goange. Exact ce vrea Burtaverde!
M-am gandit la toate acestea vazand ca iar Haiosul ii ia Seriosului Primaria Capitalei, asa, fara nicio opera publica, doar ca-i mai piscat si mai pisicher. Si m-am intrebat de ce un Presedinte care stie ca toata popularitatea sa e in ghidusie si lipsa de fason, trimite, sub steagul lui, la lupta, un om “dintr-o bucata” intr-o tara ahtiata de haiosi.
M-am trezit la Brasov intre pasionatii Cerbului de Aur 2008, intr-o seara calda de la natura si invapaiata de la computer cu light-design-ul care deschidea portile infernului, o data sticloase si terifiante, apoi rosii ca sangele de taur injunghiat, intre freamate fulgeratoare, apostrofe sonore mirobolante de Valpugie electronica, compunand adevarate bolgii unde sa-ti cauti contopirea cu neantul.
Si s-a instalat pe scena o binecunoscuta trupa cu instrumentele lipite de viscere si genunchii fracturati, stropsiindu-se din darabanele lor bubuite. Si a venit si cant-autorul batos si latos, cu ochi de foca improscatoare de un ceva de care nu m-am dumirit daca era durere optimista, sila mobilizatoare, imprecatie, tramba convulsiva de foetus chircit sau proclamatie politica demascatoare, ori poate chematoare spre un Sardanapal ignifer. Am incercat sa ma lamuresc din miscarile bratului imprecatorului, care o data arata impungaci spre noi, bagandu-ma in dardori, o data rastignea cerul, o data zvacnea lateral spre marginea pamantului chemand spre nu se stie ce si sfidand acrisor nimicnicia noastra taratoare.
Dar pe masura ce eu ma nauceam tot mai mult, intelegeam ca jur-imprejurul meu, mesajul fusese primit, caci siruri intregi de zelatori, instruiti si hipnotizati, cu guri bleojdite de un grohait admirativ, ridicau fusele bratelor deasupra crestetului si isi loveau palmutele cu infocare in ritm, cu o beatitudine suspecta, vibrand ca zbuciumate de un facalet transcedental ce-i scormonea in vintre, procurandu-le o noua identitate, orgiastica. Mi s-a parut ca vine insusi dumnealui Dracul si, punandu-le undeva degetul, mai in dos, ii scoala la o noua revolutie, tot fara scop precis, decat acela de a se intarata, ca sa se moleseasca mai tarziu. Revolutie de dragul revolutiei, dar nu cu arme si sange, ci numai cu convulsii sexoidale, compunand o noua secta, urmasa Tremuricilor, ruda mai indepartata cu Bogomilicii, tentatori ai spasmelor Satanismului, ca iluminatii caruia sa arunce apoi lumea in deruta.
Si statea un inger de fetita langa mine, sa fi avut 8 ani, si era si ea izbita de necrutatorul delir. Ca si o grasana rascoapta, in asteptarea Fecundatorului. Ca si o alta ochelarista spelba, dospita de buche, si care acum se tremusa in draga voie, simtand organul lui Sarsaila incoltind intr-ansa. Si am vazut becheri si familisti mai copti, din cei ce isi scoteau parca parleala unei vieti monotone pandita de angoasa "constructiei" inutile si a dezastrului final, batandu-si fleicile la darabana ultrasonora, bucurosi de un Sabat care sa le mutileze personalitatea, sa-i lase numai simple protozoare orbecaind in cautarea impulsului dintai, formator, ori mai degraba negator a ceea ce din greseala au devenit. Si am vazut oameni subtiri luati intempestiv de Dracu' la joc, pentru antrenament, in timp ce Vedeta-Paianjen se bataia si se morfonda amarnic, zaltandu-se in toate chipurile pe scena, urlandu-si spre noi ursuzlacul metafizic.
Nu eram departe nici de pansexualii nedusi la capat ai lui Bivolaru, izbiti la mir de leuca unei divinitati nehotarate care vrea sa se joace De-a Absolutul. Nici de alte secte - caci secta era ce vedeam eu - si posesie de la distanta, si psihotronie, si moda oculta de initiati alesi, dusi la o anumita biserica, specializati in cromatisme si enarmonii, cu rufaria umeda de haituiala interioara, deseori cu fete convulsionate, ba chiar cu muci curgand slobozi si bale alunecand pe gura, semi-extatici, buni de facut marmelada, melasa, gretosi de supusi acestei excitari ritmice, satanisti virtuali, dupa ce au depasit prin abuz toate spleenurile sexuale si care acum stiu tot, dar nu mai vor nimic de-adevaratelea pe lume decat sa fie violati sonor la nesfarsit.
N-am ce zice, aceasta e ora Pamantului. Lucizii vor framanta la nesfarsit pogoanele presatanice, activandu-le in sensul dorit de ei. Demonia e in toi pretutindeni.
La iesire am zarit o doamna aproape distinsa, bine imbracata, la vreo 40 de ani, o posibila interlocutoare, consiliera, sora: bataia! O cuprinsese bataiala, cred ca dincolo de vointa ei. O clipa, crezandu-ma inca tanar, am vrut sa ma arunc in apa sa o scot la mal. Am realizat curand ca prea putin mai depinde de mine, si de Logos. Satana, mai prompt, pusese deja mana pe ea, vai, era dreptul lui!
Am aruncat o privire solicitatoare spre balcoanele invecinate Pietei Sfatului, unde mi s-a parut ca vad la un moment dat chipurile inghetate in dispret sever ale unor burghezi sasi din secolul al XVII-lea. Iar ei mi-au trimis, ca ajutor, dinspre monumentala si cernita Biserica Neagra cateva acorduri grave de Johan Sebastian Bach.
Acum l-au prins pe alt domn fost ministru cu mata-n sac! Nu ca ar fi furat, Doamne fereste, departe de mine gandul! La noi nu se prea fura, nu permit mediul, legile, cutumele, Justitia. Doar ca s-a imbogatit misterios cu cateva case, cu cateva masini.
Se intreaba de unde? niste ziaristi ageamii, niste “gaoaze”. Ei nu stiu, bietii copilandri, cat bine poate sa aduca o ruda descurcareata, indeobste sotie, dar si soacra, dar si matusa sau o nepoata, cineva din familie, care are instinctul economiei, care din leafa sau din ce pune mereu de-o parte devine foarte chivernisitor, izvorator-de-mir mai bogat decat sfantul Dimitrie Basarabov, ctitor-ziditor mai plin de succes decat Manole. Matusa, soacra, cumnata, din cuponul lor de pensie ridica palate si le dau demnitarului. Acesta poate sa le inchirieze, cum o si face, si apoi cere de la Stat locuinta de protocol, ca sa nu ramana sub cerul liber in ploaie, ca un mizerabil. Cand demnitarul are mai multe vile si mai multe case de odihna la tara, si mai are, bineinteles, mai multe masini care sa le acopere, se pune chestiunea sa para despartit de nevasta care i le-a adus plocon din micile ei economii, ca sa le poata, bietii de ei, stapani fara sa bata la ochi, de democrati si socialisti ce sunt. Si atunci traiesc despartiti, cel putin o parte din zi si se intalnesc numai noaptea in patul conjugal de unde fug dimineata, pe furis, precum Cuviosul Iachint in poezia lui Arghezi. Dar gaozarii, tac!, i-au prins, mai exact au prins-o pe ea cand evada in lume. – Pai ce faceti? – Tocmai incercam sa ne impacam, zice seniorita, parasind viloiul unde mai doarme inca pasaroiul-sot in deplina lui inocenta. Si care viloi e locuinta de Stat, ca pe celelalte le-au inchiriat pe euroi.
Acestea, desigur, sunt afaceri private care ne privesc, sau care trebuie sa ne priveasca prea putin. Faci cinci case in cinci ani, si ce daca? Inseamna c-a functionat bine protectia sociala, ca e un mediu bun de constructie, omenos. Ti-aduce nevasta vilele si masinile pe tava, tu ii aduci posturile, licitatiile, prezenta in strainatate, titlurile care ii “lipseste”. Ce mandrete de vile! Pe unele le-au facutara racanii pentru dl. colonel, ori sanchilotii subventionati social pentru dl. primar, ori fondurile pentru irigatie oferite de Europa si transformate in conac boieresc. Sunt si vile-din-cotizatii si vile-din-avorturi. Avocatura cladeste si ea masiv in aceasta tara binecuvantata, in intrecere cu notariatul si politia. Matusile abunda, circula pe toate drumurile, tutelate de sfanta Tamara de Cornu, protectoarea celor cuminti. Colosal ce se poate cladi din micile economii!
Dar si mai si se cladeste din faptul ca dumneata, ziditorule, fie de stanga ori de dreapta, ai incaput in raza mea de actiune. Acum eu te am in mana si iti fac un pic de durere de cap. Nu te bag la basca - la ce mi-ar folosi? Dar de cand te pandesc sa-ti gasesc fisura, gaoaza! Ca doar om esti si dumneata, demnitarule, nu poti sa te atingi fara sa te lipesti de nimic, nu poti sa tranzactionezi nimic public fara o modesta participatiune privata, nu poti sa te simti reprezentativ daca n-ai extras la bucatarie ceva din mersul bunurilor, macar un caltabos acolo, macar un sorici! Si din clipa aceea, fraiere, esti in mana mea, caci si mie imi place soriciul, bravule om de stat! Eu am aparat foto ascuns si merg la sigur cu dumneata, totul e o simpla chestiune de timp. Si ce aflu vand, ca am cui. Te plictisesc? Poate, dar pe romani ii distreaza teribil. Ei traiesc din razgaiala asta zilnica. Ei s-au obisnuit cu portia zilnica de gainarie sau furt masiv, sau macar de banuiala. Ei stiu ca unde e banuiala incape si un santajel si o manevra ideologica. Daca nu am de unde sa te apuc, nu esti bun! Insa stiu bine ca cea mai mare parte a tarii acesteia ultra-vulnerabile e construita din santaje la vicii ascunse. Din nesfarsite mieunari de mata-n sac.
Se isca o furtuna in Baragan sau prin Vrancea, nu mai tin minte, si un traznet omoara un ciobanel de 12 ani. Copilul, altfel chipes, pare strain de orice vinovatie. Ce pacate putea sa aiba el, ca sa-l atinga mana dumnezeiasca? Fiindca, nu-i asa, nimic nu se petrece in afara vointei lui Dumnezeu, zice baba Safta si alte babe.
Dumnezeu, dupa ele, a platit, dar nu se stie ce si nu se va sti niciodata. In schimb, aflu ca a murit in patul sau, cu decurgere fireasca, Nicolae Plesita, caruia multi ii pun in seama fel de fel de crime. Se pare ca n-a platit nimic pentru ele, dimpotriva, a incasat o pensie considerabila de la statul democrat roman. Cum vine asta, Dumnezeu a fost in concediu? Piere tragic inocentul, iar coplesitul de invinuiri o scoate la capat, neted, pana la sfarsit?
Dar poate ca si Nicolsky si Pantiusa si Dulgheru au haladuit in conditii fericite, cu pensia platita la zi, ca si Ana Pauker si Teohari Georgescu sau Luca Vasile, care au menit mortii o jumatate de milion de romani fruntasi, bagandu-i in lagare de exterminare. Decoratie n-au primit, dar, incolo, se pare ca lucrurile au mers cat se poate de bine. Draghici cum o fi trait la Budapesta, cu mandate trimise din tara? De Pacepa nu-mi fac grija, s-ar putea sa aiba, curand, un monument la Bucuresti, tot cu voia lui Dumnezeu (!?). Nici campionul absolut, I.V.Stalin, care sta triumfal pe vreo 60 de milioane de cadavre, n-a avut napasti mari, ci s-a stins dupa o viata laborioasa si a fost plans amarnic de o parte din populatiune - cinste lui!
Cat de „vinovati” sa fi fost in fata lui Dumnezeu cei recent pieriti in Samoa sau in Sumatra? Sa fi fost vinovati cu totii, in grup, in masa? S-au reunit toti batutii de soarta in datele lor primordiale? Aveau acelasi horoscop, aceeasi predestinare tragica? Aveau de raspuns cui si pentru ce, venerabila babuta? Dar cei de la Hirosima, erau cu totii pecetluiti ca “rai”? Ii batea Dumnezeu fiindca erau japonezi? Nu vezi ce vorbesti? De care justitie e vorba? De care vinovatie ontologica?
O justificare are fiecare, si cel mai feroce criminal. Macar o motivare a faptelor lui, o insufletire de a face rau. Dar si „raul” acesta, sa fie el dorit de cineva “de sus”, in compensatie? De cine? Si ce compensatie? De ce compensatie avea trebuinta ciobanelul din Baragan, frumosul, inocentul?
Babuta, le cam incurci! Si le incurca toti cei care lasa treaba pe un determinism gandit ca providential, deci moral. Toti cei care intorc spatele realitatii, gandind ca totul e calauzit, platit si compensat, ca nimic nu se intampla fara vointa si stirea nu-stiu-cui. O incurca toate popoarele care se lasa pe seama stihiei, sub cuvant ca oamenii sunt dirijati inexorabil. Toti lenesii naclaiti in credulitate. Toti cei cu prejudecati inertiale, dusmani ai actiunii, lipsiti de energie morala proprie. Stihia nu e morala. Si ea n-are in vedere, dupa stiinta mea, nicio compensatie, nicio reglare de conturi pe acest taram sau pe altul! M-ai ucis, m-ai chinuit, m-ai persecutat, m-ai inselat, nu trebuie sa astept sa plateasca Cel de Sus, sa-mi faca decontarea. Caci n-o face. Cate decontari se fac, aici se fac. Dincolo, e un spatiu virtual, nu o baie de abur cu clabuci de fericire!...
Babuto, ne-ai tinut si ne tii pe loc! Stand cu gura cascata la ce vrea Dumnezeu, suntem printre ultimii la igiena, la morala, la gospodarie. Printre ultimii la justitie. Printre ultimii la rabdare lenesa si la neputinta, cu artag inutil.
Un amarat de spectator-fan al unei echipe de fotbal, iubindu-si clubul, arunca in capul arbitrului cu ceva tare, se pare cu un surub. Adica il desconsidera, il pedepseste, se simte liber sa intervina. El nu e luat de un val spontan de indignare, de revolta ad-hoc; nu, el vine cu surubul pregatit de acasa, stiind ca se va supara, ca are acest drept cetatenesc.
Acelasi, sau altul, mai lanseaza cu dezinvoltura si o bricheta in directia arbitrului, dupa un avertisment public ca de asta depinde soarta meciului. Rezultatul este ca echipa sa pierde meciul intrerupt, prin forfait. Nemernicul a vrut binele. In ochii lui arbitrul e o piaza rea, poate fi busit oricand, mai ales anonim. Adversarii, de asemenea, merita a fi huiduiti, terciuiti. E dreptul sau de fan sa-i balacareasca. E voluptatea lui, scapand de dictatura, sa se lafaie in huiduieli si agresiuni. Trateaza adversarii ca pe niste vite, si arbitrul ca pe un casap oarecare. Simte ca poate si el, om de rand, ceva in aceasta lume! Urmarea e ca isi nenoroceste clubul, il impinge inapoi, il mananca fript.
Ascult la un post de televiziune cum un nimuric isterizat, un ventrilog de o elocinta vesela cu sclipiri dementiale il ia pe Presedintele tarii in parte, il apuca de nasture, il trage de siret, ii zice “ba, Basescule”, il face idiot cu o placere suspecta, ni-l denunta cu gura sloboda, mocirloasa, joaca cu el un tontoroi verbal, ii arunca surubul sau bricheta in cap, caznindu-se sa-l improaste cu invective si tatisme, sa se bata pe burta cu el pe maidanul cu zoaie politice ingramadite in laptop. Istericul frenologic se rasfata in ceeace crede el a fi libertate. Dreptul lui la mitocanii i se pare sfant pentru ca si o tata din America si-a injurat Presedintele, a produs adica jurisprudenta. Dati-i deci baieti cu balegar, zice firoscosul, sa-l luam tare pe brabete ca e prost, cu toata acreditarea lui nationala, cu toate ca acela reprezinta Statul roman iar nimuricul ce se da in stamba nu reprezinta pe nimeni, n-are niciun rost. Are doar libertatea de opinie si autorizarea mogulului postului. Rezultatul este ca Presedintele astfel maltratat, cu asemenea mijloace, incepe sa atraga spectatorul, cu tot mai multa adeziune si, din injuratura in injuratura, unele complet gratuite, tinde sa castige meciul prin forfait. Nu pot sa uit ca el ma reprezinta, e deci parafa mea, egida mea, titlul meu de acreditare in ochii lumii si, ca atare, respectandu-l, imi respect amarata de tara in demnitatea ei primordiala.
(Dealtfel, in democratia in care am crescut, un asemenea mod de comportament “liber” era de neconceput, Majestatea Sa Regele si Maria Sa Voievod de Alba Iulia erau intangibili, iar cand prin 1934, daca nu ma insel, un oarecare profesor Grigore Forta a scris un articol polemic la adresa institutiei regale, s-a aplicat articolul ce pedepsea delictul de lez - majestate si profesorul Forta a fost poftit la inchisoare. Era tot un forfait, dar invers, caci simpatiile
s-au ingramadit la cel pedepsit. Oricum, insa, libertatea s-a oprit in fata legii.)
La un teatru din Bucuresti se joaca o piesa in care fostul Presedinte dictatorial al Romaniei e tratat ca un cretin din nascare, iar nevasta-sa ca o analfabeta de balci, ca o chivuta, asa ciuruiti de gloante cum sunt. Dar placerea cea mare a autorului, regizorului – complice si a directorului teatrului e sa-l scoata pe Nicolae Ceausescu hot, si anume hot de cizme de la un general sovietic. Libertatea de opinie a acestor nenorociti sacali e sa arate ca seful statului roman si, ca urmare, statul roman insusi, noi insine, ne-am complacut cu hotia naroada, ca firma noastra istorica si reprezentativa a fost asumata aproape 25 de ani de un bandit ce ne-a facut de ocara nu atat prin decizii politice idioate, cat printr-un mizerabil sparlit de duzina. Acest fel de a arunca, postum, cu surubul si bricheta in capul Arbitrului, este tot rezultatul libertatii, pe latura ei cea mai scarboasa. Iar rezultatul acestui neobrazat abuz e cresterea continua a actiunilor ceausiste, pana la un posibil forfait moral al bunelor intentii patriotice, complet nesabuite. Nu pierde mortul, pierdem noi.
Desi hranit cu filosofi si moralisti, in special francezi, desi civil in gradul cel mai marcat, mi-au placut totdeauna parazile militare, mai ales cele care aveau amploare si strasnicie, care bateau un ritm irezistibil si desfasurau culoare din belsug. Cand soldatii tropaiau energic cadenta iti venea, copil fiind, sa te atasezi la coloana si sa te simti furnicat de acelasi patos cu ei, mergand spre o tinta de neinlaturat.
A-ti uni pasul cu celalalt da o senzatie tonica, aproape asemanatoare cu a-ti uni vocea cu celalalt: rezultatul e o anumita armonie, precumpanitor solidara: o tainica intelegere.
Am urmarit la viata mea, mai ales pe pelicula, cateva parazi mari, gigantice, cu sute de mii de oameni aliniati inaintand masiv in cadenta, cu un aer hotarat. Cei mai impresionanti la un moment dat erau germanii lui Hitler, de o exactitate mili – sau macar centimetrica si de o amploare kilometrica, mase de oameni perfect potriviti ca inaltime si gest, camarazi ca suflet, inaintand hotarat spre o tinta ce trebuia sa fie liman si mantuire, semetie si razbunare, prioritate si chiar superioritate absoluta dar care i-a tarat, vai!, in dezastre, atat pentru ei cat si pentru altii. Poate n-aveau sorti de izbanda cu atatea puteri coalizate impotriva lor, dar imaginea Wehrmachtului si a camasilor brune in mars, atunci in preajma celui de-Al Doilea Razboi Mondial, era coplesitoare.
Daca mai si cantau, te simteai robit de o fascinatie in sine, independenta de cine erau, de ce voiau, de unde mergeau. Te castiga spectacolul, tensiunea, vectorul unitatii lor perfect dirijate, miscarea uriasa asezata sub o singura comanda si vointa. Senzatia era de grandoare.
Acum, in urma, am vazut o desfasurare cel putin la fel de fastuoasa, cu ocazia aniversarii de 60 de ani a Republicii Chineze. Figuri geometrice uriase de oameni inaintau in ritm, cu o precizie micronica, miscand in spatiu entuziasme usor mecanice dar fara gres, cum si mecanizatele in alinierea lor nu ingaduiau nicio toleranta. Te pune pe ganduri o asemenea asamblare perfect sincronica. E revelatoare mai intai a unui plan central, adica a unei autoritati reale. In al doilea rand a unui sentiment de ordine dusa pana la perfectiune. In al treilea rand a unei solidaritati umane asumate, poate decor al unei bucurii de a fi in rand sau impreuna cu ceilalti, de a te sprijini pe ei, pe masa lor, pe vointa si determinarea lor, pe idealul lor de progres si tovarasie.
E zdrobitor sa vezi o asemenea masa compacta miscandu-se ca un singur om. Cred ca o suma din victoriile antice macedonene s-au obtinut prin aceasta strategie – parada a falangei, si ca nici romanii nu s-au lipsit de o punere-la-bataie canonica, paradand amenintarea si chiar lupta, demonstrand solidaritatea interioara si mersul ca un ceasornic.
In tara noastra, ce nu se poate lauda cu mari virtuti razboinic-acaparatoare, am vazut marsuri si parazi la legionari, care pe de-o parte nu erau prea multi, iar pe de alta cochetau exagerat cu moartea si cu ortodoxismul transcendent; iar apoi la comunisti, mai ales in epoca dictaturii lui Nicolae Ceausescu. Nu m-au atasat prea mult atunci, mi se parea simpla mascarada. Acum le judec altfel, din punctul de anarhie bicisnica in care liberalismul ne-a adus: erau probe de exactitate si de disciplina, poate chiar de solidaritate umana, iscand prin supunere si abandon de sine o frumusete integratoare si o mandrie ofensiva, a neamului, nu a individului.
Decurgeau, ori mai bine, se asortau pe atunci cu avantul productiei si investitiilor care in deceniul 7 ajunsesera la apogeu, cum la apogeu era si politica noastra externa, stralucita si, in parte, bunul nostru nume mondial. Doamne, ce parazi aveam, si cat de drept era sa le avem! Sa faci parazi cracanate, acum, e ridicol! Si inca ceva: nu va spune nimic gruparea acelor popoare care au produs parazile cele mai mirobolante: Romanii, Germanii, Chinezii? Nu va spune nimic forta lor, energia lor nemaipomenita, de unde si progresul lor uluitor?
M-am tot intrebat de ce ii zice “Legea educatiei” la o reglementare a cursurilor scolare si a examenelor aferente. Aceste cursuri pot fi mai indesate sau mai laxe, acele examene mai multe sau mai putine, scolile pot incepe in 15 septembrie sau mai tarziu, Bacalaureatul poate fi programat in mai sau in iunie – ce au toate chestiile astea, absolut formale si chitibuseresti, cu educatia? Dupa perceptia mea, e vorba de o lege a instructiei si atat. A instructiei scolare si universitare, a bagajului informational, a pregatirii mintii cu notiuni si formule mai mult sau mai putin utile.
Educatia e mult mai mult. Ea are in vedere atitudinea generala in fata vietii, incadrarea intre semeni, raspunsul sensibilitatii la provocarile mediului, tintele prefigurate, modelele de comportament. In privinta asta politicienii sunt de un ajutor minim. Ei s-au batut pe materii, bani si ore, cu o totala lipsa de cuviinta educativa, si vizand in subsidiar efecte partizane. Ei sunt cu spatele intors la educatie, calculele si tertipurile lor n-au acea maretie sau macar acea decenta din care sa te alegi cu o invatatura.
A venit un ditai prim-ministru de guvern de coalitie si-l da afara, fara preaviz si fara discutie pe vicele-corespondent, care a sesizat un lucru nedovedit; dar nici prim-ministrul nu dovedeste nimic. Care e impactul educativ pentru milioane de tineri? Iar afland ca Presedintele tarii a pus la cale in mod pidosnic toata treaba aceasta, si ca e a treia oara c-o face, mai e in stare cineva sa se educe, adica sa respecte niste elementare criterii de buna-convietuire si colaborare inter-umana?
Si daca nu se pune accentul pe coeziune si pe cinste si pe deschidere in relatiile umane, atunci pe ce mama dracului se mai pune? Care e educatia: machiaverlicul, barfa, marlania? Cum le combatem, cand sunt in zodia noastra cea mai de sus, in vazul tuturor? Cand ele sunt, cu nesinceritatea, chiar etalonul vietii noastre publice?
Problema nu e daca tineretul face sau nu destul sport sambata ori daca are destule ore de religie; problema e de unde isi ia, din mediul romanesc, acest tineret exemplele de caracter format, ornat cu o cultura superioara ori cu o intensa aplecare spre ridicarea societatii. Unde sunt acei oameni, putini si alesi, pe care nimeni nu ii poate incrimina si care stau gata sa se jertfeasca cu tot ce au pentru binele public, pentru prestigiul tarii? Mai sunt ei in aceasta societate pulverizata, si unde? De ce romanul nu crede la roman, il fura, il inseala, il barfeste si il minte? De ce e atat de individualist si risipit incat nu vrea sa se alinieze la nimic (asa cum stiu s-o faca, uneori excesiv, marile tari)? De ce e atat de limitat incat dispretuieste durata si monumentalul (care au asigurat cresterea altora)? De ce e versatil si fara cuvant intr-o lume legata prin contracte (si care si-a asigurat prin ele progresul)? De ce n-are reverenta minima pentru proprietate si confortul celuilalt (elemente pe care se intemeiaza civilizatia lumii)? De ce da legi si le eludeaza inlocuind relatia de drept cu smecheria mafiota? De ce inlocuieste rigoarea (atat de necesara) cu redundanta? De ce trage chiulul si isi condamna (astfel) tara la inapoiere? De ce nu mai are incredere aproape in nimeni ori, dimpotriva, se lasa prostit de oricine, ca o fleata? Cine il invata sa judece ca un bun cetatean? Cine ii hraneste si ii inalta constiinta?
Aici, nici versiunea Andronescu si nici versiunea Miclea nu umbla; si nici alta versiune legislativa, din cele care se incaiera periodic, dezgustator, in fata unei tari prostite, pentru niste flecustete metodologice, asupra carora, ca un paroxism al ridicolului, guvernul “isi asuma raspunderea”.
Ce raspundere, prost-crescutilor?
Imi place sa cred ca Europa a ajuns la o aglutinare ireversibila avand a face fata unor atroce concurente economice, poate si militare, unor rivalitati continentale, poate si unor provocari cosmice. Ea nu prea mai are de divizat si de carpit, de morfolit si de revizuit in fata unor amenintari surde, derivand, paradoxal de la insusi progresul lumii. Ea trebuie sa-si tina firea si sa faca front comun in intregimea ei cat mai putin tulburata.
In fata acestor cadente majore pare ciudat, daca nu si usor ridicol, scartaitul Trianonistilor, al ungurilor care tarandu-se printr-o criza vasnica, greu de astamparat, ii dau zor cu Ungaria Mare, in loc sa-si astupe nevoile care nu sunt cu nimic mai mici ca ale noastre. Par intr-un fel induiosatori cerand aceeasi melodie saltareata, revendicativa care sa le anime barbatia, ca unora care intarziind intr-o crasma tapetata cu umbre pun in zorii mahmurelii bucsite cu amaraciuni sa li se cante strofe barbatesti de pe cand erau tineri si voinici, spre vesnica aducere aminte.
Trebuie inteles acest dor de un trecut iremediabil dus, cu stralucirile si semetiile lui, care luau ochii si incalzeau inima.
Ceea ce inteleg mai putin e nostalgia renegatului, a acelor romanasi care, dupa cateva generatii, uneori secole s-au trezit unguri, si acum revendica si ei aprig pentru Coroana Sfantului Stefan, desi au plecat din glodul sau, daca imi permiteti, din nobletea si virtutea romaneasca. Dar s-au dat cuceriti, platiti si poleiti, intr-o civilizatie mai zornaitoare, mai cavalereasca, mai “apuseana”, facand apoi pe fudulii si pe aprigii, jucand joc unguresc, perfid si distructiv, fata de fostii lor fratiori, glotasi de acelasi sange.
Ei si-au articulat altfel numele, dar izul romanesc nu l-au putut escamota cu totul. Cel ce era candva Cojocaru, acum e Kózsókár. Era Ardeleanu, acum e Argyélán. Era candva Barbat, cu toata latinitatea aferenta, acum e Bórbáth. A fost candva, ca roman usure, Frunza, acum e Frundo, mare orator maghiar. Era candva, hazul dracului, Patru Bani, acum e Patrubány si vine cu clontul revendicativ pus. Din Candea s-a facut Kendefi, renegatul, iar barca latina l-a purtat la madam Bárki, dar si la principele Acatiu Bárcsay (Barcianu). Marele Mathias Kórvin are ca tata pe Ioan Corvinul si ca bunic pe Voicu, dar a fost ungur pana in crestet si s-a zburlit la Stefan si la Tepes de pe piedestalul regatului maghiar nepieritor. Cati Oláh sunt in Ungaria, toti sunt de stirpe romaneasca, toti au fost valahi.
Astia canta acum in carciuma nostalgiilor cantece de inima albastra maghiara si marsurile lui Rákoczy, cu mana pe praselele cutitului, caci nu-i duce memoria mai departe de momentele euforice ale statutului lor de renegati si in niciun caz la starea lor daco-romana de dinainte. Ei stiu foarte bine (sau poate nu stiu) ca Muresul pe care s-au asezat nu s-a numit totdeauna Maros, ci Marisus si a fost botezat astfel de parintii nostri latini, care i-au zis si Oltului Alutus si Clujului Napoca, nu Kolozsvár si, mai tarziu, Clusius. Stiu si ca Deva sub forma Dava e cetate dacica, de la mama noastra - si a lor! Dar nu vor mostenirea asta! Ei vor Mohacs 1526, puisorii renegati, si Talpra Maghiar si Vilagos 1849. Ei isi asuma, ca renegati ce sunt, Ipul si Trasnea. Domnul Patru-Bani, candva roman, vrea sa faca ordine strasnica in constiintele secuiesti! Doamna Barcianu vine sa calareasca iluzii reintegriste, aplaudate de Domnul Frunza si pana la urma de Domnul Marcu, dizidenti autonomisti. Domnul Cojocaru poarta pe Sfantul Stefan in inima lui de renegat. Domnul Ardelean se camufleaza sub accente grave si ascutite.
Intreb: oare de ce “patru bani” si nu “treizeci de arginti”, harminz ezüst pénz?
Ileana Lucaciu e un edec de la Saptamana lui Barbu, un edec rafistolat, dat la lifting post-revolutionar. A facut nitica cultura si acuma sta protap la vama teatrului si triaza de una singura. Ne spune ce e bine si ce e rau, unde sa mergem, ce i-a placut ei cel mai tare…!
O vreme, in acord cu alte verguri iubitoare de umanioare, madam Lucaciu s-a aratat disponibila la toate ororile aparute pe scena cu sigla “modern” si care, pe legea mea, n-au fost putine. Discursul dramaturgic realist a fost, cum stiti, crampotit, asezonat cu tot felul de sulimanuri cosmetice, dat pe brazda unui libido agresiv cu titlu de emancipare, hibridat cu light-design, dans de caracter, cartoane miscatoare, cu fum, cu taras, cu goana rabiata, super figuratie robotizata, cu dezinvolturi stuprale si fecaloide, levitatie, pop-art, spasm orgiastic, ma rog, cu tot ce s-a gasit pe alaturi, fondand astfel atotputernicia regizorului, acela care, ca un suveran absolut, dispunea de trupuri si de suflete, de logos si de taceri, manuia dupa plac semantica, absurdul, liturgicul, simbolul, era adica singurul propunator de sens, dupa ce devorase complet autorul dramatic, labil deseu-pretext al puterilor sale creatoare. In struna asta a cantat, intre alte preotese ale mortii teatrului, si madam Lucaciu Ileana, ca si alte duene usor ravasite de chinurile innoirii, vrand sa arate ca e la pagina si cazand demonstratia ca sa incapa orice monstruozitate.
Ce s-o fi intamplat de la o vreme, ce o fi mancat buna noastra tobosara a timpurilor noi, ca au inceput s-o mai zgarie pe gat aceste blestematii chisnovate si s-o apuce un duh al recuperarii valorilor teatrale, macar al inteligibilitatii mesajului stropit cu putina emotie adevarata. Si-a adus aminte, paciaura, ca intr-o vreme la noi se facea chiar teatru, se tinea in stima relatia umana, adevarul venit din interior, supunand mijloacele; ca se dezvolta un firesc al intamplarii, uneori cu mari adancimi, si se aluneca mai mereu pe cursorul unei idei mai mult sau mai putin limpezi, fie ea si subtila. Se cruta gimnastica, mai putin sentimentul. Se articula lucrul intr-un deplin firesc, cu putina transfigurare.
Acuma cucoana face randuiala in recentul Festival National de Teatru 2007 si-i gaseste cusururi unde nu te astepti de la una ca ea. Ca de ce s-a bagat dansul in caseta teatrului. Ca de ce e “national” cu noua spectacole straine. Ca de ce nu-i mai zice I.L.Caragiale. Ca selectia e pripita si plina de balbe, cu “spectacole confuze, lipsite de legatura cu convulsiile realitatii”, cu “intentii filozofice fade”. Ca se incearca, fara succes, o “caznita tendinta a libertatii de exprimare tratata in maniere invechite” “demult apuse” (Chisca-ma Frasana, ca nu-mi vine sa cred!), ca “se incarca teatral spectacolul”, ca “actorii devin marionete manevrate de regizorul papusar” si ca, de fapt, in mod cu totul abuziv si infecund, unii regizori “vor sa impuna un nou curent teatral de evidentiere a unghiului lor subiectiv” ceea ce “impinge teatrul la o cadere libera pe taramul confuziei valorilor”. Scurt!
Nu se poate, madam Lucaciu, nu-mi vine a crede! Sa-ti fi deschis in sfarsit cineva ochii? Nu-i prea devreme, soro, dupa ce ati bestecait trei lustri incurajand orice tradare a duhului teatral lasat noua de inaintasi, si bagand autorul dramatic in cripta!? Nu voi ati invoit, ba chiar incurajat pe frumuselul de regizor sa-i topaie obraznic pe sicriu!? Nu din cauza voastra, acrivitelor, fire-ati nedezlegate, s-a dus rigoarea, cuviinta, rotunjimea gandului, si a venit destrabalarea semantica a interpretarii rebele, iconoclaste, haotice, sub cuvant de innoire creatoare - ori te faci ca uiti? Pe vremuri strajuiau barbati destoinici la vamile teatrului, unul si unul, silind fantezia mirobolanta sa se impreune cu veracitatea. Acum campul critic e plin de gaite si scatii care dau din fulgi protejand informul si diformul, necoptul, hazardatul, socantul fara noima, libidinosul jegos. Daca pana si madam Lucaciu a ajuns, cu o minte ca a ei, la concluzia ca teatrul a luat-o spre rapa, ma crucesc in numele dramaturgilor asasinati de aceste hetaire iresponsabile ale mosmondelii regizorale, si spun ca e o zi mare!
Dar in petec tot si-a dat, scumpa noastra recuperatoare: impresionata de “Nora” canonica si adanca a unui neamt din Festival, ia act de faptul ca in final, dincolo de orice text, eroina isi impusca sotul, contrazicand astfel flagrant pe Ibsen!! Lucacioaia vine imediat cu binecuvantarea, si cu circumstantierea. Ea ne explica de ce neamtul avea dreptul sa faca asa ceva, sa schimbe finalul dupa capul lui. Pentru el facem exceptie, fiindca a gandit profund, mai profund decat autorul. Zat madam! Nici acest excelent regizor neo-clasic, si nici altul, oricare ar fi el, n-are dreptul sa schimbe nimic din directia piesei, s-o mute din forma actoriala unde se definitiveaza prin text. Asa a inceput caderea, cucoana, si asa s-a ajuns la non-text, pentru un non-spectacol, adica de la mesajul original la aberatie, adica de la capul director la ciulamaua interpretativa. De unde aceasta libertate cacacioasa? Chiar nu mai pazeste nimeni proprietatea gandului, il ia fiecare si-l violeaza pe fata intr-un dezmat?
De-aia n-are ursul coada, cum nici zbenguitoarele, rascoaptele fecioare profanatoare ale criticii n-au vreo scuza!
P.S. In dictatura selectia o facea un comitet de mai multe voci, in democratie, hazul dracului, dicteaza una singura!?!
- Boerule, zise Ţâcă, dă şi mie nişte marafeţi, mânca-ţi-aş gura! Hai că sunt şi eu gigea, se cheamă că sunt profesor, şi dacă nu-mi dai îl las pe ăla-micu berc, şi ce-ai făcut? Hai, că i-ai încăputat pe ăia şi pe ăia, pe judecători i-ai făcut oameni, pe procurori chiaburi, i-ai încoţopenit frumuşel şi pe poliţişti, iar la mine îţi mănânci de sub unghie, cum dracu’?! Dă şi mie, căci şi dascălul e om, pe bune!
Cei doi înzorzonaţi, daţi cu odicolon şi căniţi la mustaţă, se plimbau prin centru strânşi de braţetă.
- Dă-le, bre, zise Mangositul către Cheraples, nu te mai ţine atâta de brăcinar, hai că şi mizerabilul ăsta de Ţâcă dimpreună cu ai lui trebuie să trăiască! Dă-le niţel, să simtă că vine bairamul, să aibă bucurie de noi când cu ştampila!...
- Le-aş da, colega, le-aş da mai cu moţ, dar nu prea am de unde...
- Ai, fi-ţi-ar mutra, hai că te cunosc eu! Mai sugrumă-te din altă parte şi dă-i şi belferului, căci altfel îţi face o tâmjă de nu poţi s-o duci!
- Hai zău!
- Ba e aşa cum îţi spun! Şi dacă nu-i dai de bună plăcere, o să te înţep cu sula în coastă, uite aici pe promenadă, de o să rămâi zevzec. Eu ţi-s naşul, eu te scot din rosturile tale, îţi dau cu cârmâz pe faţă, te damblagesc! Şi spunând aşa, Mangositul chiar puse mâna pe o sulă de cizmărie ce o purta în buzunar şi, de nimeni văzut, înţepă cu vârful pe Cheraples. Acesta se mai izmeni o vreme şi până la urmă slobozi nişte marafeţi bunişori lui Ţâcă, să-şi facă mendrele de obşte.
- Sărut mâna, boerule, zise acesta vrăjit, venindu-le înainte pe promenadă.
- Să trăieşti, Ţâcă, şi să fii sănătos! Aleargă şi fă-ţi treaba ta de dascăl! Spune-le la toţi binele care l-ai păţit.
Cei doi înaintară cu pas legănat.
- Ai văzut ce frumos mi-a mulţumit? întrebă Cheraplesul.
- Care? zise Mangositul. Mie mi-a pupat mâna, că doar eu sunt ăla care i-a prilejuit huzmetul. Fără mine şi sula mea (de cizmărie) se alegea praful.
- Ei hai, chiar aşa? Pâi tu n-ai de niciunele, tăicuţă, tu mototolişi nişte vorbe, dar temeiul e la mine, în punga şi chiverniseala mea, eu slobod din chimirul meu gologanii de unde ştiu şi dacă s-ar ivi neplăceri financiare eu le îndur singur, iar tu te zvânţi şi te fâlfâi, cu sulă cu tot. De-aceea el mi-a zis mie “sărut-mâna” şi “boerule!”, am fost făptaşul cel adevărat!
- Ba mie, care am fost stăruitorul hotărâtor!
- Ba mie, care am fost agonisitorul!
- Ba mie, care te-am înţepat în coaste, nesimţitorule! Şi ar fi cu cale să pună ştampila pe mine, stăpânul sulei. Căci de aici se trag cele de folos lui şi lumii mărunte!
Mai făcură nişte paşi pe promenadă, de braţetă, rânjind, până se ivi alt puştiulache.
- Tu care eşti, tot Ţâcă?
- Nu boerule, pupa-ţi-aş picioarele, eu sunt frate-su, Fârlifus! Şi am venit să te rog să nu mă laşi să mor cu zile, să ne dai şi nouă, să ne luam o hanţă sau o fleandură acu’ înaintea iernii, să lingem un basamac în cinstea Măriei Tale, să te votăm, deh! Cum ai făcut cu alde Ţâcă!
- Dar care e boerul pe care-l votezi, bre Fârlifus?
- Pâi nu sunteţi împreună?
- Nu! Suntem certaţi şi dezbinaţi ideologic şi politic!
- N-aş fi zis.
- Ba e aşa cum îţi spunem, bre Ţafandache! Singura noastră legătură e o unealtă de cizmărie.
- Ei!
- Da. Unul e cu socoteala, altul cu sula. Boerul sunt eu!
- Ba eu!
- Ba eu! Eu dau lovelele! Iar pe tine Mangositule, te iau şi te bag de urgenţă...!
- Ba că eu te iau şi te bag, Cheraplesule. Îţi zic şi de Născătoarea cui te-a făcut!
- Eu de Precista cui te-a crucit!
Şi aşa, din vorbă boerească în vorbă boerească, alungând toată puştimea din jur care venise să ceară, cei doi ajunseră fuduli şi gata de păruială în faţa secţiei de vot.
- sursa
Acest popor era şi deosebit de înzestrat. Era şi oarecum special. Nu avea o patrie certă, ci se găsea infiltrat cam peste tot, cu o mare, extraordinară putere de circulaţie şi adaptare. Tot atât de extraordinar era şi talentul de-a ajunge la bani, de-a crea şi manipula fonduri, de a specula şi investi capitaluri, de a trăi, spori, domina prin puterea banului. Această adaptare era miraculoasă. Evreul simţea din capul locului unde sunt averi de făcut. El nu mergea decât prin excepţie la muncile împovărătoare şi materialiceşte sterile; el căuta comerţul, unde dai ceva şi iei ceva mai mult, după cum o potriveşti prin inteligenţă. Dacă poţi să-l duci de nas pe client ca să-ţi asiguri un profit mai mare, cu atât mai bine! Dar trebuie să fii ingenios, alteori prefăcut, totdeauna necruţător. E aceasta o mare artă pe care n-o poate practica oricine: să-ţi asiguri avantajul, partea leului, dar să nu-ţi pierzi creditul! Clientul trebuie să te caute din nou, oarecum bucuros că are un asemenea partener, aparent modest, totdeauna gata să te servească, capabil s-o facă.
Evreul aşezat în locul de adopţiune preia foarte repede, prin instinct, însemnele mentalităţii locului, ideile şi idealurile poporului respectiv. El îi învaţă rapid limba, fie şi cu accent; cel mai des îşi schimbă numele adaptându-l ţării (ceea ce nu prea face nici un alt tip de cetăţean străin) urmează şcolile locului, citeşte literatura locului, împărtăşeşte artele locului, problemele, dilemele; se colorează uşor într-unul din sensurile dorite de ţara respectivă, îi studiază silitor silinţele, îşi dă contribuţia, îi respectă obiceiurile. Deseori iubeşte sincer respectiva civilizaţie şi cultura de adopţiune. Are numai grija să progreseze material, prin culanţă şi exactitate, iar când se poate, să-şi dea cu părerea, să aibă o opinie, dar nu dinafară, ca intrus, ci dinăuntrul chestiunii, ca participant. Cu timpul aceste opinii devin tot mai persuasive şi mai avizate, ele capătă autoritate. Iar operele pe care le săvârşeşte evreul imită perfect culoarea stilistică a locului, devin prin asimilare autentice. Sub acest prodigios înveliş, el rămâne totuşi fundamental evreu.
Ca evreu el e indisolubil ataşat unei istorii şi religii proprii. El îşi respectă tradiţiile, dar mai ales îşi respectă tendinţele. Tendinţa lui programatică este să nu crediteze sufleteşte total pe „goimul” cu care are relaţii, fie şi cvasi-frăţeşti, fiindcă acela nu-i cunoaşte tainele sfinte, n-are coerenţă mistică, e dat ca adversar doctrinar. În mod ideal el ar trebui distrus. Dacă nu se poate, măcar prelucrat, dominat, aservit. „Poporul ales” nu are nevoie de compeţitori. Dumnezeu i-a dat un rol cert, în timp ce toţi ceilalţi bâjbâie în căutare. El, evreul, a fost menit din capul locului să cuprindă lumea. Are inteligenţa necesară, flexibilitatea necesară şi şi-a ales fără grş instrumentul: banul. Iar imediat după ban, părerea, ideologia, propaganda. El îşi face loc subtil în mentalul tuturor. El e tot aşa de bun şi în poezie, proză, muzică, teatru, dacă nu mai bun uneori ca goimii. El şi-a selecţionat atent nobilii săi, oamenii săi de consiliu şi de conducere. Are şi filosofi, sociologi, tribuni de frunte. Are şi oameni de sinteză şi înălţime care i-au spus omenirii lucruri hotărâtoare. Cu ajutorul tuturor acestora, populaţie difuză şi insinuantă, gracilă, el o să desfacă structurile prea fixe, statele prea monolite, mentalităţile prea conservatoare, şi le va distila într-o nouă lege, a sa. Aşa vrea Dumnezeu, care i-a asigurat, fie şi cu sacrificii, fie şi cu suferinţe, rostul primordial în lume. Şi l-a înzestrat corespunzător.
Deci Hitler, venind în fruntea altui „popor superior”, ba chiar a unei „rase superioare”, s-a văzut infuzat de acest „popor ales” (sau chiar „rasă aleasă”) foarte înzestrat, foarte rezistent, dar greu de chemat pe un teren de emulaţie oarecare pentru o dispută deschisă, nefiind nicăiei adunat, ci difuz, - dar cu atât mai solitar.
Germanii au o mitologie compactă. Evreii au şi ei o mitologie, dintre cele mai compacte. Germanii au o mare putere de organizare, mai puţin ostensibilă. Germanii apar înarmaţi pe câmpul de luptă. Evreii nu apar, ei sunt în bănci, civili, uneori nevăzuţi, şi în oficine, uneori nevăzute. Germanii au în sânge virtutea strămoşească de a combate hotărât, deschis şi rapid; evreii pe aceea de a se mula şi de a se muta rapid în altă parte; dar acolo unde se mută începe banul să strălucească (destul de curând după ce veneţienii i-au îngrămădit pe evrei în ghetou, aceştia au devenit hotărâtori în afacerile veneţiene). Evreii sunt subtili, greu de apucat. Ei nu puteau fi deci convocaţi la fundamentalismul pangerman hitlerist, căci îşi aveau un alt fundamentalism, pe al lor. Amândouă fundamentalismele aspirau spre cuprinderea lumii. În prima fază Hitler s-a mulţumit să-i împrăştie, să-i gonească din Germania. A ridicat împotriva lor şi a aurului lor, aşa zisul „etalon muncă”, o construcţie artificială. În faza a doua s-a străduit să-i stăpânească. Evreii au umplut lagărele, dar şi au garnisit comandamentele aliate. Erau cuprinşi copios şi în structura capitalistă, şi în structura bolşevică.
Pare curios de presupus că unul din marii antisemiţi, ca Richard Wagner, apologul tradiţiilor nibelungice germane, să fi fost pe jumătate evreu. Nici Hitler însuşi nu poate fi complet apărat de o asemenea presupunere. Dar baza antisemitismului creştin stă în uciderea de către evrei a lui Cristos, care era şi el evreu!
- sursa
Azi-noapte Lucifer mi-a trimis un delegat al sau, pe Michiduta, sa ma scoale si sa ma salute. - Ce veste - poveste? i-am spus eu somnoros. - Tot alea pe care le stii.
Sau poate, mai exact, nu le stii, de dormi rascracarat ca o balena. Pari sigur pe tine, in inconstienta ta, intr-o lume expusa la atatea primejdii. Pariez ca nu ti-e gandul ca ai putea sa dai coltul, nu singur ci cu altii, ba si cu toata omenirea.
- De ce asa?
- Fiindca stai pe o mare ravasita, cu ghetari ce curg la vale din cauza incalzirii, generand sterilizantul efect de sera, cu diminuarea oxigenului in raport cu dioxidul mortal de carbon, plus strontiu, cu invazia plasticelor nedecompozibile, cu poluarea raurilor si a lacurilor, cu imputinarea pana la secatuire a titeiului deocamdata indispensabil, cu o criza financiara mondiala de proportii. Stai si dormi, parca n-ar mai fi cutremure, tsunami, inundatii, corpi ceresti amenintand cu ciocnirea, taifune si cicloane devastatoare. In cativa ani de zile o parte din omenire nu va mai avea apa de baut, iar alta se va sufoca. 1700 de metri cubi apa pe cap de locuitor este pragul minimal, iar dincolo incep tensiunile sociale. 30 din razboaiele cele mai recente s-au produs in zone secetoase, afla! Raurile se regenereaza greu, lacurile in sute de ani, ca sa furnizeze cei 2,7% din "apa dulce" a Terrei, din care in rauri si lacuri se afla 0,36%, iar potabila 0,08%.
- Lasa-ma, Michiduta, discutam de dimineata la o gustare!
- Ce gustare!? Tot ce pui pe masa e falsificat sau "imbunatatit genetic", adica periculos! N-ai auzit de boala Morgellous cu mancarimi atroce si invazie de fibre rosii sau negre ce sparg pielea? Sunt acolo gene de Agrobacterium si ADN de fungus. Sfecla MG ameninta, ni se spune, supravietuirea ciocarliei (!) iar porumbul MG a injumatatit in Anglia specia fluturelui monarh. Mai baga in discutie si ierbicidarea si fungicidarea si ai sa vezi ca mananci numai noxe. Fertilizatorii artificiali de azot sunt o pacoste.
- Dar eu beau numai o cafea cu lapte, eventual cu un mic fileu de peste pe paine prajita.
- Laptele da osteoporoza fiindca procesarea proteinelor fura calciul din oase. Unii copii fac alergii la lapte, ori dau in diabet. Cafeaua, laudata pe nedrept ca energizanta, e un alt "hot de calciu". Ea contine si 19 substante cancerigene, produce malformatii genetice, afecteaza lichidul spermatic. Painea alba e saraca in vitamine si minerale, saracita si de calciu, conducand tot la osteoporoza. Pestele, evoluand intr-un mediu poluat, contine mercur, plumb si cadmiu, plus ierbi - pesticide drenate in apa. De altfel, orice ai ingera, toxinele sunt acolo, dezlantuite, mai ales la negustorii vostri necinstiti, care fraudeaza produsele si termenele de valabilitate. Daca mai punem in discutie si aditivii!
- Nu-i mai pun, mai ales la ora asta, cand eram in lumea visurilor!..
- Aici e o alta primejdie, poate mai mare decat celelalte! N-ai bagat de seama ca in jurul lumii tale reale au aparut fel de fel de lumi virtuale? Prin divertisment telegenic s-a ajuns la o lume secunda, online, cu jocuri pe calculator, in care grafica si sunetul incep sa estompeze diferentele intre lumea reala si cea virtuala. Utilizatorii acestui tip de "viata" au crescut infiorator, sunt acum cu zecile de milioane. Un asemenea drog soft poate duce la confuzii aberante si pana la urma la un fel de alienare. Printr-o simulatie, foarte aproape de verosimil, aceasta A Doua Viata (Second Life) roade din substanta vietii primare, o contraface masturbativ. Cu mijloace reale semenii tai, deveniti dependenti, lucreaza in ireal. Ei sunt acum avataruri, nu oameni. Timidul devine voinic, melancolicul virtual vesel. Daca mai dormi mult, te vei scula intr-o lume in care semenii, imbibati de fictiv, se fac ca traiesc, da de fapt se joaca, aidoma unor bozometici. Stapanul meu Lucifer rade copios de ei, dar tu ar trebui sa fii ingrijorat!
- Eu sunt ingrijorat mai degraba de ce se intampla real, Michiduta! De manevrele noastre politice gresite, de criza, de saracie
- Ce sa mai saracesti, amaratule? O sa-ti ia pensia cand n-or mai avea bani in cont. Si s-ar putea sa nu aiba. Caci bogatanii, de tip Becali, daca nu gasesc cumparator pentru halcile lor nesfarsite de pamant, n-or sa mai verse nimic la buget. Dar nu minimaliza lucrurile! Primejdia vine de la Armaghedoane, de la Antichrist (Mai tii minte ca la Huxley Seful suprem era un mahomedan?), si de la uriasele depozite de armament nuclear care abia asteapta. Dupa raportul Bailey sunt oficial la ora asta 26.000 de dispozitive, din care 2.000 pot fi lansate in orice clipa, ori cu plan concret, ori din greseala. Una singura, fie si gresita, ar ucide sapte milioane de ipochimeni, iar replica ei inca 12 milioane. Zice revista "Semnele timpului" ca o bomba nucleara poate fi construita de cativa teroristi, cu numai 6 milioane de dolari si doar 40 kg uraniu imbunatatit, aflator in unul din cele 50 de depozite civile cu un stoc de 1.700 tone, oricand activ. Nu crezi ca e cazul sa te trezesti?
- Ba cred ca e cazul sa te duci tu dracului, ca sa ma mai pot odihni cateva ceasuri!.
- sursa
Facem ce facem şi iar ne găsim nas în nas cu o lege a educaţiei. Vrea guvernul să educe, e plăcerea lui! Vrea orice guvern, instalat cu nu puţine fraude şi cumpărări de voturi, punând la bătaie destule cariere dubioase şi biografii îndoielnice, să educe, poţi să nu-i faci acest hatâr?
Şi cum vrea să educe? Europeneşte! Aici e aici! Trebuie să ne educăm europeneşte, să fim în sfârşit în rândul lumii. Cândva aveam o şcoală dintre cele mai bune. Atât de bună încât nici comunismul n-a izbutit s-o strice, deşi a bandajat-o cu destule formalisme, asprimi şi ipocrizii. Cândva eram un exemplu de educaţie şi un exemplu de stiinţă: venea tot Balcanul la Bucuresti să înveţe carte superioară, ţinută academică. Unele facultăţi erau celebre, iar unele licee, la mare înălţime. Se cunoşteau şi profesori de întinsă autoritate, răsplătiţi pentru efortul lor cu o stimă generală. După care au început... reformele. Educaţia s-a reeducat şi se tot reeducă. Care cum vine, pune mâna pe educaţie şi o drege. Cum? Europeneşte, bineînţeles! De ce n-ar reeduca şi guvernul Boc-Băsescu? Rapid! Prin asumarea răspunderii. Asa vreau, aşa fac - aşa e democratic! Numai că s-au opus mangafalele de la Curtea Constituţională. Au spus că vor discuţie. Să discutăm! Să mai discutăm! Să discutăm niţel europeismul!
Până a da de Europa liberală şi capitalistă, noi nu prea ştiam ce sunt drogurile. Acum ştim, şi o ştim chiar bine. Au intrat în zestrea europenească, în libertatea mult visată. Pe aripile ei au venit şi hiturile, şi single-urile rockiste, şi dezvelirea părţilor pană atunci mai ruşinoase, şi statul la bar cu cafeluţe şi liqueururi, şi îmbuechirile alcoolice ale tinerei generaţii, lipsa ei de conţinere, destrăbălarea, intimităţile exhibiţioniste, parada sexuală, spleenul şi lehamitea celor ce fac sans rivages toate experienţele omeneşti. Dezabuzarea sexuală nu vine de la noi de la ţară, vine din străinatate, am văzut-o la lucru. Europa ne-a pus de asemenea în valoare homosexualii şi lesbienele, ca şi pansexualii meditaţiei absolute. Europa ne-a dat lecţii excelente de mafiotism, la care s-au format generaţii după generaţii. Ne-a expediat frăţeşte vaca nebună, porcul gripat, pasărea bolnavă, de care noi habar n-aveam, desfăcându-şi totodată medicamentele scumpe în locul medicamentelor noastre ieftine. Ne-a îndesat carnea, legumele, făinoasele ei, în locul alor noastre, a pus cabja pe oţelurile şi maşinile noastre, ne-a luat în supraveghere serviciile şi băncile, s-a îngrijit educativ să-şi adjudece beneficiile şi să ne împingă pagubele, în chip de învăţătură şi educaţie. Ce se dă la teatre, cinematografe şi micile ecrane este în bună parte educaţie europeană, noi imitând toate viciile curente de care nu ştiam înainte mare lucru.
Dar mai avem şi puncte proprii de sprijin pentru educatie. Primul este procesul soţilor Ceausescu, exemplu de rigoare juridică. Al doilea, îmbogăţirea unor oameni deştepti într-un timp record (a baronilor), printr-o nobilă muncă încordată şi onestă. Al treilea, selecţia ierarhică strictă după valoare şi nu după înrudire, nepotism, clientelism, favor erotic, interes pecuniar. Un bun factor educativ a devenit şi stringenţa cu care se taie posturi şi se îngheaţă salarii la prostime, în schimb se majorează câştigurile la obraze.
Ceea ce se are probabil in vedere e un român model, bine educat, care să nu mai posede în ţară nimic al său, să fie cetluit în datorii externe, să muncească disperat de dimineaţă până seara pentru firma străină, putând fi dat afară oricând, să vorbească curent englezeşte, să ţină Halloweenul, Sfântul Valentin şi Ziua Băncilor, şi să admire capitalismul liberal, fără de care n-am fi avut nici criza ce ne-a zguduit acum, şi ne poate zgudui oricând de-acum înainte, fiindcă suntem fără apărare.
Propun să se facă o Comisie de Stat de Educaţie numai din oameni de bronz, plătiţi regeşte, buni dansatori din buric, şcoliţi numai în străinatate, şi care să nu ştie deloc cine a fost Spiru Haret.
- sursa
Ponosul principal al abundenţei e că devalorizează. Ce a fost rar devine frecvent, ce a fost exemplar, devine uzual, ce a fost modelator devine nesemnificativ, banal. "Toată lumea la computer" înseamnă toată lumea la relaţia mică, nesemnificativă, prea putin discriminatorie, nerelevantă. La fel "toată lumea la celular". Pe cât de facilă a devenit relaţia, pe atât i-a scăzut portanţa. De altfel, schema conversaţiei tipic actuale e: - "Bună. Ce faci? Mai vorbim". E tot mai puţin de spus, cu cât se vorbeşte mai mult. Oricine poate aborda pe oricine oricând, nu mai e pavăza izolării care dă prestigiu, nu mai e delimitarea personalităţii, care acum se resoarbe, ca să nu spun se îneacă, prin super-conversaţie.Se scrie înfiorător de mult, fiecare scrie şi tipăreşte. În aceeaşi măsură scade interesul, care e nelimitat. Se angajează atenţia tot mai mult şi mai difuz, dispare concentrarea. Dispare, de asemenea, valoraţia, o carte devine egală (ca timp consumat) cu altă carte, mesajele se diminuează, nu mai găsesc spaţiu de expandat. Devii selectiv, dar mai ales econom, în sensul că absorbi în interes şi trăit numai o parte, numai cât incape pe flux. Devii, de asemenea, econom în emoţii, te mulţumeşti cu informaţionalul terre-a-terre.
Din opere, nepotul meu, de pildă, a selecţionat doar arii celebre, bomboanele de pe tort, nu mai are poftă, nici timp, pentru structură, pentru poveste. Ca atare, aria nu încoronează nimic, n-are bază, semnificaţia ei emotivă se reduce simţitor. Dar se pare că viaţa îl obliga la o asemenea reducţie, viaţa cu abundenţa ei de oferte la un timp tot mai limitat.
Această ecuaţie "timp-ofertă" se rezolvă de obicei în favoarea utilului. Alegi ce-ţi este util, ce te pune mai bine in valoare, te clasifică optim, eventual îţi aduce câştiguri. Gratuitatea emotivă, aceea care face măreţia omului, se duce, rămâne trepăduşia. Te înscrii între servanţii care ar putea întreprinde ceva remuneratoriu, care ar putea câştiga, în concret, în specie.
Acum sunt mulţi şi cei care câştigă din abundenţă; ei nu mai prezintă mare interes, dimpotrivă, par uşor vexatorii. Sunt, de asemenea, prea multe maşini pe caldarâm, viaţa a devenit grea din cauza lor, aproape insuportabilă pe alocuri. Mulţi pot mult mai mult decât puteau înainte, dar concomitent bunul lor gust scade, ca şi satisfacţia. Înaintăm spre o standardizare tot mai obiectivă, şi mai obiectuală.
S-au înmulţit periculos şi mijloacele de manipulare a psihicului. Toţi propun şi analizează tot timpul ceea ce fleşcăie, prin abundenţa alternativelor, iniţiativele, alegerile. Nu mai ştii unde să întorci capul să eviţi un îndemn, o propunere, o reclamă. Toţi cheamă pe toţi la de toate, e un vacarm aiuritor! Oratori publici, actori publici sunt unde te întorci cu miile, cu zecile de mii, spectacole se ţin lanţ şi ca atare se uită grabnic; programele, mesajele te dau peste cap, îţi ocupă nepermis creierul, îndopându-l inutil; până când, ca să te aperi, devii apatic...
Ideea că o mai mare difuziune de mijloace, o mai mare reţea de oportunităţi, şi cât mai comode, face bine, mi se pare o dogmă pernicioasă, izvorată dintr-o prejudecată stupidă că progresul e în primul rând tehnic, ştiinţific, investigator. Insula de răgaz şi de meditaţie autoportantă, solopoetică, e bătută de valurile tsunamice ale utilului, de pragmatismul devastator. Acesta e prestigiul cel rece al noilor civilizaţii atlantice, faţă de o Europă spiritual-culturală unde mai domnea puţinătatea nobilă, gratuitatea rară, transcendentul. Acum esti covârşit de peste tot. Pe măsură ce ţi se dau tot mai multe mijloace şi conforturi mecanice şi obţii inter-relaţii tot mai mari şi mai facile, devii, mă tem, tot mai mic...
- sursa
Foamea e revolutionara, de-asemenea silnicia, de-asemenea nedreptatea strigatoare la cer. La caderea zidului Berlinului a ajutat si setea contopirii etnice a germanilor, care fusesera un mare imperiu si se schilodisera. Mai sunt si religii revolutionare, traditii revolutionare, doctrine. Dar la ultimul seism politic, caderea comunismului sovietic in tarile est-europene, a lucrat cu spor si rock-ul, a fost agent revolutionar.
Daca as inchipui, ca intr-o poveste, o Imparatie unde se decid lucrurile, fie ea si a lui Scaraotki sau, sa zicem, a PreaInaltului si Omniscientului Diriguitor Strategic, acesta cheama pe Mikiduta si-i spune: - “Uite ce faci, drace, dai drumul la zavoarele senzualitatii constranse, bagi fitile excitante, ii gadili pe cei mai tineri la piele si la partile joase, le deschizi portile tuturor capriciilor de sex, desfaci si lacatele gurii pana la injurie si invectiva, le dai rol sa mocirleasca ceea ce au fost constransi sa respecte si sa laude; le restitui dreptul primordial la lene, le agiti imaginatia cu o suma de infractiuni distractive, tembelizante, dar mai ales, le dai sa salte in muzici de doi bani, imbecile si simplificatoare cat cuprinde, adica ii invalui pana la sufocare in tobele, ghitarile si saxofoanele rock-ului, si scoti din ei tot atatia revolutionari de mana a doua care sa darame regimul vechi si sa submineze prin indolenta crasa oricare nou regim viitor. Exploateaza-le bazdacul mediocrei lor senzualitati in expansiune, acela care, alaturi de bulimia dupa bani a veleitarilor ceva mai ageri, va face minuni”.
Nu sunt departe de a crede ca zidul Berlinului s-a daramat nu numai cu pick-hammerele, dar si cu rock-ul. Iar dl. Gorbaciov, care a crezut ca inaugureaza o fragezire a neo-comunismului cu fata “umana”, s-a pomenit cu o rafala de senzualitate dezlantuita, avida de rock si de libertatea de a sta, momaie resuscitata, cu mainile agitate in sus, si de a dardai de defulare pana la nauceala. In cele din urma rafala, cu versuri invers-lozincarde, l-a tarat si pe el, pe faras, in afara istoriei. Sexul, ca acompaniament de falsa muzica, l-a ruinat pe Sexy-Gorby, de destept ce-a fost, iar Mikiduta a respirat linistit.
Razgaiala senzuala a amortit toate resorturile vitale: de constructie, de aparare, de chibzuinta patriotica, de luciditate harnica, activa. Deschideti putin publicatia saptamanala “7 Seri” si veti vedea ca avem in Capitala cel putin 100 de cafenele fruntase care isi agita firma taraganitoare, de trei ori mai multe cluburi si baruri somptuoase sau ultra-discrete cu proceduri subtile, catre o mie de restaurante si pizzerii de prima linie, cu rezervari. Avem si pentru juniori, avem si pentru copii. Se calatoreste turistic indracit. Avem nenumarate institute de estetica si intretinere, inclusiv masaj erotic, cazinouri cu duiumul, agentii de pariuri, loterii, in perspectiva, bordeluri. Se taraie prin birouri cafelele, placintele; pe strada se-mbuca din greu, se tocaie, se pipaie, se urineaza, se scot cu talent portofele din buzunare. In toate salile si spatiile spectaculare apare cate un mare gurist-solist al lumii sau al interlopei noastre, care oracaie si bataie de mama focului. In orice seara, ce spun eu?, in orice zi si la orice ora, pe reteaua televizata se salta copanele, se rade ca piscat si se canta clamoros, in cea mai ramasa la urma dintre tarile Continentului.
Revolutia si-a facut din plin datoria. A abolit monstruoasa, despotica “Rasuna valea, rasuna valea/De la Bumbesti la Livezeni!”, de unde a iesit un pasaj de vis, si ne-a concentrat atentia pe goliciunea peste tot umblata a Madonnei, de care aveam o nespusa nevoie!
- sursa
Ingaduiti-mi un moment de nostalgie fata de palestrele grecesti, in care fiii cetatii se exersau si se intreceau, calindu-se pentru viitoare infruntari razboinice, dupa ce sorbisera si elocinta filozofica si morala, intaritoare de spirit. Era acolo si libertate, si solidaritate, si ceea ce s-ar putea chema astazi, la proportia unui satulet, patriotism.
Si iata si polul opus, la proportia de azi a globului pamantesc: apare echipa britanica Arsenal si isi demonstreaza inalta clasa. Ai zice: "Ce buni sunt baietii englezi, inventatori ai fotbalului, oameni deci cu cea mai mare traditie in acest foarte iubit sport! Ce frumoasa maniera de joc practica ei, calita de multe decenii!". Asa ai zice, bietule imberb; numai ca in respectiva echipa "britanica" nu e niciun englez! Niciunul! Sunt numai oameni de cumparat, de mobilizat pe bani, din toate ungherele lumii. "Tunarii londonezi" sunt din Africa, America de Sud, Asia, copii care au excelat nu in morala, nu in filozofie, nu in drept, nici in stiinta, ci in dat din picioare si din cap intr-o minge, in alergat, driblat, tintit, cotonogit, ceea ce fac cu o agilitate impresionanta, simiesca. Nu e nimic britanic acolo decat poate antrenorul de moment si, in orice caz, banii. Sunt o echipa de mercenari, de naimiti, care se supun rigorilor britanice, antrenorului britanic, mandriei britanice, totul pentru o vreme.
Dar iata ca si antrenorul, adica profesorul lor intr-ale fotbalului, se brodeste de cele mai multe ori din alta parte, n-are nimic din etosul tarii respective, il adopta pe bani. Devine englez sau spaniol sau italian dupa cat e reteta. Se entuziasmeaza sau dezoleaza pentru interesele echipei respective, in contextul tarii respective, si dincolo de ea, dupa cati marafeti baga in tescherea!
Iata ca nici cei care dau banii nu sunt toti ai tarii, desi fac crize de patriotism, de fals patriotism la orice victorie. Britanicii de la Chelsea, din care multi exotici, au stat sub ascultarea portughezului Murinho, adica au invatat scoala portugheza, pe baza averii evreului rus Abramovici, venit din URSS! Partea englezeasca in toata povestea ramasese mititica, dar ei arborau egida britanica, atat angajatorii cat si angajatii! Era fotbal curat englez, pentru ca arena se gasea in Anglia. Restul era afacere, bursa, tripotaj de oameni, mercurial.
Cand scriu aeste randuri, in fruntea clasamentului romanesc Burger (!) stau vreo opt latino – americano – portughezi, bagati sub hlamida Cailor Ferate Romane (!) cu care, bineinteles, nu au cum sa aiba ceva de-a face. Nici cei de la diversele politehnici, negri la culoare, sau chiar albi, nu au ce imparti cu politehnica, sau cu universitatea; ei au ca legatura doar statele de plata, unde de asemenea comanditorii nu sunt toti romani, ci venetici broditi pe la noi din pricini comerciale. Cei din tagma acestor manipulatori de distractii se cunosc inca din lumea antica, ei oferind spectacole pentru propria lor popularitate, uneori castig. De ce credeti c-o fac patronii din ziua de azi?
"Briliantii" nostri se muta din Anglia in Italia, cu sentimente cu tot, ori schimba un club italian cu altul, capatand o alta configuratie adversativa, o alta pasiune dominanta, in favoarea celui ce da mai mult. Antrenorii nostri devin din turci ucraineni, se amesteca in lumea araba cu nesfarsit folos, ajung si si in China, nu chiar ca Spatarul Milescu, ci in chip de amploaiati sportivi. E un mis-mas cu sclavi cumparati la liber, care in loc sa se omoare, precum catanele lui Wallenstein, se ranesc alergand dupa o minge, constienti ca reprezinta pe cineva, si merita ceva, totdeauna ceva mai mult. Dar nici cu violonistii, dirijorii, regizorii de teatru, nu-i altfel. Si ei se incetatenesc pe unde-i prinde belsugul si redevin ai tarii, in speta romani, abia cand incepe esecul. Dar stiinta si tehnica americana din cati mercenari e facuta? Ce de nemti, de pilda, sunt in dosul succeselor altora! Ce de straini ne dirijeaza industria si comertul! Vechii atenieni au fost si ei o elita, pana au ajuns tabelioni si preceptori la romani. Asa ca atunci cand aud cu ifos de "tunarii englezi", care mai de care mai olive sau tuciuriu, care punandu-si in bataie tunurile ne-au inscris o biata bobita nepricopsita (ei fiind pentru asta reuniti din zece tari), ma umfla rasul!...
Cel care a obtinut un mandat ori s-a strecurat in administratie sau s-a cocotat in vreo comisie n-are nicio treaba cu agricultorul; el are treaba numai cu mecanismele si relatiile politice. De-aceea agricultorul da in branci. Scoate cu truda imensa o biata recolta, la care s-a chinuit cu toata familia, plateste taxe si corvezi, vinde sub pret unor telali care se suprapun, intr-o piata asa-zis libera, si care castiga pe de-a moaca de smecheri si agresivi ce sunt. Nu-i iese, prin desavarsirea legilor noastre, nici cat a bagat in aceasta stradanie. Cine i-a facut legile? Politicianul, atent sa nu piarda tonul (adica porunca europeana), caci daca il pierde pleaca din post.
Politicianul e la vedere. El pare sa aiba idei.
N-are. El are numai directive. Si, ori din neglijenta patenta, ori din directive, el da in agricultor, il omoara. Politicianul roman asasineaza pe taranul roman, care e bastina lui, care e istoria lui, care e fundamentul lui. Ba care chiar, pana la urma, e cel ce l-a votat, l-a facut politician bugetivor, i-a pus tata Statului in gura. Pe asta il omoara! Il lasa, neajutorat, sa pagubeasca pana cand il desfiinteaza, cu tot temeiul nostru rural. Asist placid la desfiintarea taranului de catre reprezentantul sau politic.
Dar reflectorul nu e acolo unde uda taranul pamantul, il ara, il insamanteaza, il pliveste si scoate cu amaraciuni un produs a carui plus - valoare o iau smecherii, cei mai multi oachesi; reflectorul e pe cine iese vicepresedinte, si secretar, si primar, si ministru, si sef de stat, cum am zice pe asasini. Acestia au trantit agricultura! Acestia au trantit si micul comert. Si pe cel mijlociu. Acestia au dat in mana altora, din alte parti, o multime de capitaluri si resurse, aranjand sa le cumparam tot noi produsele si sa le subventionam tot noi slabiciunile! Taranul n-are decat sa moara. Si, bineinteles, sa faca folclor la televiziune. Rolul lui nu mai e sa cultive legume, sa hraneasca tara, ci sa faca folclor. Legumele le aducem din alta parte. Cu ce bani? Cu bani imprumutati, desigur. Politicianul de azi, stapan pe frane si ecrane, face rost de un alt imprumut si lasa grija de a-l plati generatiilor viitoare. El o descurca. Dar dedesubt e hoitul taranului roman. Si hoitul unor comercianti romani si al unor mestesugari romani. Ca sa nu mai vorbim de gloata crescatoare a somerilor romani. Gloria politicianului democrat roman e ca a distrus, intre altele, agricultura romaneasca, adica baza. Am ramas numai cu suprastructura.
E adevarat ca nici comunismul n-a fost clement cu producatorul agricol particular, pe care l-a bagat cu anasana la colectiva. Dar nici foame n-a fost, nici import de cereale, nici 20 de miliarde de Euro imprumutati dintr-un foc. Mecanizarea facea progrese, ca si irigatia, ca si mica industrializare agricola. Unii o scoteau la capat bine, altii, ca pastorii sibieni, nu-si mai incapeau in piele de belsug. Produsul era al nostru, traiam toti! Bolile produsului erau tot ale noastre, nu ne invadasera de aiurea. Acum luam imprumuturi si boli, si ne rugam ca milogii, sa ne lase si noua o parte din capitalul pe care l-au cedat politicienii nostri. Si consideram o izbanda ca nu ni-l zvanta de tot. Ne-am dat foc la toate valizele, am starpit cu ghiotura muncitori si tarani. Dar am umplut rangurile politice cu asasini. Agricultorul roman da gafaind la harlet, superpusul sta la poarta sa-l jacmaneasca, iar noi, fosti bogatasi acum datori pe-un veac, cascam gura sa vedem cine va fi vicepresedinte sau secretar sau alt casap al temeiniciei noastre.
Haiosul poate sa aiba mari merite, ori sa n-aiba niciunul. Sa fie dens de ganduri, de multe stiutor, talentat in vreo directie ori simpla tinichea zornaitoare, lenes cu apropouri, ager in bobarnace, limbut cu fatada ranjita: el are bonificatie, urca mai repede in atentie, flateaza micile conforturi ale lui Burtaverde, alegatorul, ii da ghionti amicali, care ii tin loc de convingeri. Atipit in ortodoxia crispat – monodica, romanul se bucura sa-l trezeasca cetateanul al dracului, dat in Pasti pe ma-sa mare, smecheria de om bun de taifas si cat de cat farsor.
Semnul cel potrivit la haios e ca pacaleste, ia ochii, impuie urechile. Noi avem cateva radacini baladesti in prea marunta noastra mitologie care ne reprezinta modest, chiar fals. Nu cred ca astazi se mai identifica multa lume la noi cu Miorita, decat ca resemnare nepoetica dictata de mizerie corporala. Nici vreun Mester Manole sa-si bage fiinta iubita in opera n-am mai prea intalnit de la o vreme, ori ca opera nu mai e cine stie ce scofala, ori ca fiinta nu mai e cine stie ce iubita, poate fi schimbata la gramada. Cladirea nu se mai ridica azi cu hei-rup! Lait motiv, ci pe baza comerciala, cu intarzieri. Biserica nu mai e ce a fost. Domnul nu mai e chiar Domn, ci functionar de stat carcotas, care uneori da mai mult decat face, din haznaua poporului, ca sa ciupe si el o parte nelegiuita.
Mare nadejde caracteriologica nu e nici in modelul Fat-Frumos si Ileana Cosanzeana, la noi reprezentari ideale dar total schematice, intrucat Fat-Frumos n-a spus niciodata o vorba de duh, ci a dat doar cu palosul, ajutat de altii, si pana la urma a ajuns sau a razbit la Dama, nemaispunandu-ne apoi nimic; iar de Ileana nu s-a lipit vreun gand, vreo sentinta, vreo actiune, ci a stat bleaga sa astepte, dupa care a trait “fericita”, adica total muta. Abia Scorpia, Ghionoaia, Balaurul ce au mai actionat cate ceva in legea lor, la sfarsit rapusi si ei, sau imblanziti. Singurul cu oarece valente nobile, haioase e Calul, care cugeta si anticipeaza primejdiile, fiind remontat rapid cu jeratec dupa ce traise bubos si flendurit. Cam toate minunile in basmul nostru de capetenie le face Calul, ailalti merg dupa cum le potriveste el. Asadar, nici in directia cuplului - erotic model nu obtinem mare lucru.
Firma noastra e in alta parte. Ea e la Pacala, care el faptuieste, combina, incurca si rade. (Nu si la Tandala care tandaleste, n-are spirit). Si putin la Nastratin, haios, dar venind dintr-o alta lume stilistica.
Cand a fost sa facem si noi o Revolutie, in 1848, doar ardelenii s-au tinut incruntati. Moldovenii au lasat-o dulce si moale de la inceput, iar Muntenii au facut un hai! cu actiuni spectaculoase si cam vane. Discursuri si proclamatii au fost, slava Domnului! Dar cum au aparut in zare turcii, sefii nostri si-au luat papucii si s-au dus sa se certe la Rucar. De aceea cand a fost sa se edifice, la Arad, statuia unei Revolutii Romane paralela cu cea ungureasca, sculptorul a crezut de cuviinta sa o trateze pe a noastra operetistic, ca un fel de caruta cu paiate patriotarde, fata in fata cu sobrii, demnii, crispatii generali cvasi-maghiari. Aceia stateau plini de dignitate. Ai nostri se jucau, erau haiosi.
Din Domnii nostri poporului a placut deghizatul Cuza; din literatorii unei bonome prime regalitati imbumbate s-au zbenguit Creanga si Caragiale, mult mai putin contestati azi ca liricul Eminescu; in piata publica gesticulau Fleva si Delavrancea; in poezie, pe urmele spiritualului Toparceanu (si Cosbuc era glumet) am ajuns la Sorescu, decazand apoi la frizeri cu saxofon. Logo-ul asa-zisei revolutii post-comuniste pare a fi nu un leopard, ci un motan. Din trei Presedinti doi au fost si sunt haiosi, sfatosi, pempanti, sau afurisiti; mijlociul nu-i prizat fiindca n-are haz. Doi sefi de partid s-au ridicat vertiginos la un moment dat pe verva lor cromatica, nu totdeauna controlata. Actorii de mare box-office sunt haiosii care zambesc placut si spun goange. Exact ce vrea Burtaverde!
M-am gandit la toate acestea vazand ca iar Haiosul ii ia Seriosului Primaria Capitalei, asa, fara nicio opera publica, doar ca-i mai piscat si mai pisicher. Si m-am intrebat de ce un Presedinte care stie ca toata popularitatea sa e in ghidusie si lipsa de fason, trimite, sub steagul lui, la lupta, un om “dintr-o bucata” intr-o tara ahtiata de haiosi.
Si s-a instalat pe scena o binecunoscuta trupa cu instrumentele lipite de viscere si genunchii fracturati, stropsiindu-se din darabanele lor bubuite. Si a venit si cant-autorul batos si latos, cu ochi de foca improscatoare de un ceva de care nu m-am dumirit daca era durere optimista, sila mobilizatoare, imprecatie, tramba convulsiva de foetus chircit sau proclamatie politica demascatoare, ori poate chematoare spre un Sardanapal ignifer. Am incercat sa ma lamuresc din miscarile bratului imprecatorului, care o data arata impungaci spre noi, bagandu-ma in dardori, o data rastignea cerul, o data zvacnea lateral spre marginea pamantului chemand spre nu se stie ce si sfidand acrisor nimicnicia noastra taratoare.
Dar pe masura ce eu ma nauceam tot mai mult, intelegeam ca jur-imprejurul meu, mesajul fusese primit, caci siruri intregi de zelatori, instruiti si hipnotizati, cu guri bleojdite de un grohait admirativ, ridicau fusele bratelor deasupra crestetului si isi loveau palmutele cu infocare in ritm, cu o beatitudine suspecta, vibrand ca zbuciumate de un facalet transcedental ce-i scormonea in vintre, procurandu-le o noua identitate, orgiastica. Mi s-a parut ca vine insusi dumnealui Dracul si, punandu-le undeva degetul, mai in dos, ii scoala la o noua revolutie, tot fara scop precis, decat acela de a se intarata, ca sa se moleseasca mai tarziu. Revolutie de dragul revolutiei, dar nu cu arme si sange, ci numai cu convulsii sexoidale, compunand o noua secta, urmasa Tremuricilor, ruda mai indepartata cu Bogomilicii, tentatori ai spasmelor Satanismului, ca iluminatii caruia sa arunce apoi lumea in deruta.
Si statea un inger de fetita langa mine, sa fi avut 8 ani, si era si ea izbita de necrutatorul delir. Ca si o grasana rascoapta, in asteptarea Fecundatorului. Ca si o alta ochelarista spelba, dospita de buche, si care acum se tremusa in draga voie, simtand organul lui Sarsaila incoltind intr-ansa. Si am vazut becheri si familisti mai copti, din cei ce isi scoteau parca parleala unei vieti monotone pandita de angoasa "constructiei" inutile si a dezastrului final, batandu-si fleicile la darabana ultrasonora, bucurosi de un Sabat care sa le mutileze personalitatea, sa-i lase numai simple protozoare orbecaind in cautarea impulsului dintai, formator, ori mai degraba negator a ceea ce din greseala au devenit. Si am vazut oameni subtiri luati intempestiv de Dracu' la joc, pentru antrenament, in timp ce Vedeta-Paianjen se bataia si se morfonda amarnic, zaltandu-se in toate chipurile pe scena, urlandu-si spre noi ursuzlacul metafizic.
Nu eram departe nici de pansexualii nedusi la capat ai lui Bivolaru, izbiti la mir de leuca unei divinitati nehotarate care vrea sa se joace De-a Absolutul. Nici de alte secte - caci secta era ce vedeam eu - si posesie de la distanta, si psihotronie, si moda oculta de initiati alesi, dusi la o anumita biserica, specializati in cromatisme si enarmonii, cu rufaria umeda de haituiala interioara, deseori cu fete convulsionate, ba chiar cu muci curgand slobozi si bale alunecand pe gura, semi-extatici, buni de facut marmelada, melasa, gretosi de supusi acestei excitari ritmice, satanisti virtuali, dupa ce au depasit prin abuz toate spleenurile sexuale si care acum stiu tot, dar nu mai vor nimic de-adevaratelea pe lume decat sa fie violati sonor la nesfarsit.
N-am ce zice, aceasta e ora Pamantului. Lucizii vor framanta la nesfarsit pogoanele presatanice, activandu-le in sensul dorit de ei. Demonia e in toi pretutindeni.
La iesire am zarit o doamna aproape distinsa, bine imbracata, la vreo 40 de ani, o posibila interlocutoare, consiliera, sora: bataia! O cuprinsese bataiala, cred ca dincolo de vointa ei. O clipa, crezandu-ma inca tanar, am vrut sa ma arunc in apa sa o scot la mal. Am realizat curand ca prea putin mai depinde de mine, si de Logos. Satana, mai prompt, pusese deja mana pe ea, vai, era dreptul lui!
Am aruncat o privire solicitatoare spre balcoanele invecinate Pietei Sfatului, unde mi s-a parut ca vad la un moment dat chipurile inghetate in dispret sever ale unor burghezi sasi din secolul al XVII-lea. Iar ei mi-au trimis, ca ajutor, dinspre monumentala si cernita Biserica Neagra cateva acorduri grave de Johan Sebastian Bach.
Vorbitor pe două limbi
Când Domnul acela i-a spus domnişorului nostru: “Lasă-mi marfa să treacă! Deschide larg graniţele, chit că-ţi pleacă şi ţie cele mai bune produse, sau îţi intră arme, manifeste, vagabonzi!”, omul nostru a bătut călcâiele şi a răcnit: “Yes, Sir!”, după care a făcut un scurt stânga-mprejur şi a murmurat: “Dă-l în mă-sa, îmi bag şi eu mica mea afacere. Plus că, odată ce m-a instituit şi pe mine demnitar…!”
Apoi acela i-a zis: “Scumpeşte creditele, că altfel ne năpădeşte plevuşca”, iar omul nostru a răcnit: “Yes Sir!” şi-n gând: “Dă-l în mă-sa, ăsta vrea să aducă marfă nobilă, să întemeieze lanţuri speciale; unde o să mă agăţ şi eu, care am dreptul legal să le aprob”.
Apoi acela a zis: “Bagă-ţi hăndrălăii să căpuşească instituţiile, regiile, întreprinderile de stat, până când le fac fărâme, ca să începem o viaţă cu adevărat nouă, necomunistă, cu un alt suflu!” Omul nostru, acum mai îmbrăcăţel, a răspuns cu aplomb: “Yes, Sir!” şi a ras dintr-o mişcare trei sferturi din industria socialistă, sub lozinca: “Dă-l în mă-sa, mă-nfig şi eu la plesneală, apuc ce pot, duc acasă pe daiboj, că doar la mine e iscălitura şi vama; de-aia sunt pus aici, nu?”.
Şi la fiecare demantelare si privatizare, băiatul nostru, fiind el şi cu spice argintii in par, fie el şi animat de cel mai cordial surâs politic, a zis cu multă înţelegere pentru desfăşurarea unei democraţii liberale: “Yes, Sir!” şi s-a executat, căsăpind păduri, închizând mine, privatizând pe nimic capacităţi, cedând regii, falimentând bănci, inactivând agricultura cândva asiguratoare, tăind fabricile în bucăţi de metal, mereu cu un surâs interior că nu-i va fi supunerea degeaba, că va lua binişor din caimac, că se va închifta cu ce n-a visat neam de neamul lui şi va sta ţanţoş în fruntea bucatelor, ciupindu-l şi pe stăpân, dă-l în mă-sa, după o tradiţie seculară.
- Vrei să intri in NATO? Uite ce-mi faci băiatule, ce-mi dărâmi, ce-mi dai mie pe-aproape nimic! – Yes, Sir! (Dă-l în mă-sa!) El tot îşi ia dacă refuz, că găseşte pe altul să-l pună în locul meu, şi mănâncă ăla cozonacul în loc să-l mănânc eu. Mai bine să accept, că vine tot picuşul la mine şi la cimotia mea!)
– Vrei să intri în Uniunea Europeană? Îmi cedezi cutare şi cutare, te dai la o parte din cutare, îţi privatizez cutare, îţi desfiinţez monopolul cutare şi îţi institui eu altul, îţi trimit armata la plimbare, îţi sucesc gâtul după alimentele mele, ba îţi dau de formă şi nişte bani – pomeni, de fapt nu ţi-i dau, ţi-i arăt, ţi-i trec în cont, dar până să ajungă la tine ţi-i târâi pe la serviciile mele; în schimb tu execuţi pe cutare, leftereşti pe cutare, şi-mi dai o taxă mai mare decât subsidiul meu. Eşti capabil? – Yes, Sir!, a zis bravul nostru dregător, şi-n sinea lui: “Dă-te-n mă-ta, tu pompează banii, că ştiu eu unde să mi-i trec, cum să fac licitaţia, cum să inventez la iuţeală noi antreprenori care să-i înhaţe şi să-i spânzure în direcţia mea, atâta lucru am invăţat în 20 de ani. Dar ţine-mă în rang, că altminteri vin alţi ciocoflenderi, şi o încurcă! De mine poţi fi sigur, doar am vândut atâta din bunurile acestei amărâte de ţări, pentru un comision, la urma urmei, modest! Ce am? Nişte biete vile şi hotele în străinătate, nişte sărăcii de acţiuni, nişte amărâte de yahturi, nimic foarte consistent. Dar am fost bucuros să-ţi fiu ispravnic, dezvoltator pentru matale, lichidator pentru alţii!”.
- Violează-ţi mama! i-a zis într-o zi Şeful investitor, Marele Demnitar. – Dar, Sir... – Ce e? – E urâtă, e jalnică, e terminată...! – Hai să fim serioşi: ai făcut-o şi până acuma, tocmai că te-am privit cu interes! Eşti o slugă bună, eşti o slugă ideală! Am să-ţi măresc tainul pe ţară. Înţelegi? – Yes, Sir! – O să-ţi dau mai multă carne de prăjit la grătar! Şi nişte chibrite mai performante! Şi nişte bretele noi, dacă renunţaţi şi la cultura română. Dacă renunţaţi şi la steag, vă fac o porţiune măricică de autostradă! Te crezi destul de avansat pentru asta? – Yes, Sir! Dar am o rugăminte: mie îmi dai fleică macră, fără os, de acord? Şi-n gândul său, pe limba originală de patriot: “Băga-te-aş în mă-ta!..”. Cu asta, demnitatea e salvată!...
Apoi acela i-a zis: “Scumpeşte creditele, că altfel ne năpădeşte plevuşca”, iar omul nostru a răcnit: “Yes Sir!” şi-n gând: “Dă-l în mă-sa, ăsta vrea să aducă marfă nobilă, să întemeieze lanţuri speciale; unde o să mă agăţ şi eu, care am dreptul legal să le aprob”.
Apoi acela a zis: “Bagă-ţi hăndrălăii să căpuşească instituţiile, regiile, întreprinderile de stat, până când le fac fărâme, ca să începem o viaţă cu adevărat nouă, necomunistă, cu un alt suflu!” Omul nostru, acum mai îmbrăcăţel, a răspuns cu aplomb: “Yes, Sir!” şi a ras dintr-o mişcare trei sferturi din industria socialistă, sub lozinca: “Dă-l în mă-sa, mă-nfig şi eu la plesneală, apuc ce pot, duc acasă pe daiboj, că doar la mine e iscălitura şi vama; de-aia sunt pus aici, nu?”.
Şi la fiecare demantelare si privatizare, băiatul nostru, fiind el şi cu spice argintii in par, fie el şi animat de cel mai cordial surâs politic, a zis cu multă înţelegere pentru desfăşurarea unei democraţii liberale: “Yes, Sir!” şi s-a executat, căsăpind păduri, închizând mine, privatizând pe nimic capacităţi, cedând regii, falimentând bănci, inactivând agricultura cândva asiguratoare, tăind fabricile în bucăţi de metal, mereu cu un surâs interior că nu-i va fi supunerea degeaba, că va lua binişor din caimac, că se va închifta cu ce n-a visat neam de neamul lui şi va sta ţanţoş în fruntea bucatelor, ciupindu-l şi pe stăpân, dă-l în mă-sa, după o tradiţie seculară.
- Vrei să intri in NATO? Uite ce-mi faci băiatule, ce-mi dărâmi, ce-mi dai mie pe-aproape nimic! – Yes, Sir! (Dă-l în mă-sa!) El tot îşi ia dacă refuz, că găseşte pe altul să-l pună în locul meu, şi mănâncă ăla cozonacul în loc să-l mănânc eu. Mai bine să accept, că vine tot picuşul la mine şi la cimotia mea!)
– Vrei să intri în Uniunea Europeană? Îmi cedezi cutare şi cutare, te dai la o parte din cutare, îţi privatizez cutare, îţi desfiinţez monopolul cutare şi îţi institui eu altul, îţi trimit armata la plimbare, îţi sucesc gâtul după alimentele mele, ba îţi dau de formă şi nişte bani – pomeni, de fapt nu ţi-i dau, ţi-i arăt, ţi-i trec în cont, dar până să ajungă la tine ţi-i târâi pe la serviciile mele; în schimb tu execuţi pe cutare, leftereşti pe cutare, şi-mi dai o taxă mai mare decât subsidiul meu. Eşti capabil? – Yes, Sir!, a zis bravul nostru dregător, şi-n sinea lui: “Dă-te-n mă-ta, tu pompează banii, că ştiu eu unde să mi-i trec, cum să fac licitaţia, cum să inventez la iuţeală noi antreprenori care să-i înhaţe şi să-i spânzure în direcţia mea, atâta lucru am invăţat în 20 de ani. Dar ţine-mă în rang, că altminteri vin alţi ciocoflenderi, şi o încurcă! De mine poţi fi sigur, doar am vândut atâta din bunurile acestei amărâte de ţări, pentru un comision, la urma urmei, modest! Ce am? Nişte biete vile şi hotele în străinătate, nişte sărăcii de acţiuni, nişte amărâte de yahturi, nimic foarte consistent. Dar am fost bucuros să-ţi fiu ispravnic, dezvoltator pentru matale, lichidator pentru alţii!”.
- Violează-ţi mama! i-a zis într-o zi Şeful investitor, Marele Demnitar. – Dar, Sir... – Ce e? – E urâtă, e jalnică, e terminată...! – Hai să fim serioşi: ai făcut-o şi până acuma, tocmai că te-am privit cu interes! Eşti o slugă bună, eşti o slugă ideală! Am să-ţi măresc tainul pe ţară. Înţelegi? – Yes, Sir! – O să-ţi dau mai multă carne de prăjit la grătar! Şi nişte chibrite mai performante! Şi nişte bretele noi, dacă renunţaţi şi la cultura română. Dacă renunţaţi şi la steag, vă fac o porţiune măricică de autostradă! Te crezi destul de avansat pentru asta? – Yes, Sir! Dar am o rugăminte: mie îmi dai fleică macră, fără os, de acord? Şi-n gândul său, pe limba originală de patriot: “Băga-te-aş în mă-ta!..”. Cu asta, demnitatea e salvată!...
- sursa
Se intreaba de unde? niste ziaristi ageamii, niste “gaoaze”. Ei nu stiu, bietii copilandri, cat bine poate sa aduca o ruda descurcareata, indeobste sotie, dar si soacra, dar si matusa sau o nepoata, cineva din familie, care are instinctul economiei, care din leafa sau din ce pune mereu de-o parte devine foarte chivernisitor, izvorator-de-mir mai bogat decat sfantul Dimitrie Basarabov, ctitor-ziditor mai plin de succes decat Manole. Matusa, soacra, cumnata, din cuponul lor de pensie ridica palate si le dau demnitarului. Acesta poate sa le inchirieze, cum o si face, si apoi cere de la Stat locuinta de protocol, ca sa nu ramana sub cerul liber in ploaie, ca un mizerabil. Cand demnitarul are mai multe vile si mai multe case de odihna la tara, si mai are, bineinteles, mai multe masini care sa le acopere, se pune chestiunea sa para despartit de nevasta care i le-a adus plocon din micile ei economii, ca sa le poata, bietii de ei, stapani fara sa bata la ochi, de democrati si socialisti ce sunt. Si atunci traiesc despartiti, cel putin o parte din zi si se intalnesc numai noaptea in patul conjugal de unde fug dimineata, pe furis, precum Cuviosul Iachint in poezia lui Arghezi. Dar gaozarii, tac!, i-au prins, mai exact au prins-o pe ea cand evada in lume. – Pai ce faceti? – Tocmai incercam sa ne impacam, zice seniorita, parasind viloiul unde mai doarme inca pasaroiul-sot in deplina lui inocenta. Si care viloi e locuinta de Stat, ca pe celelalte le-au inchiriat pe euroi.
Acestea, desigur, sunt afaceri private care ne privesc, sau care trebuie sa ne priveasca prea putin. Faci cinci case in cinci ani, si ce daca? Inseamna c-a functionat bine protectia sociala, ca e un mediu bun de constructie, omenos. Ti-aduce nevasta vilele si masinile pe tava, tu ii aduci posturile, licitatiile, prezenta in strainatate, titlurile care ii “lipseste”. Ce mandrete de vile! Pe unele le-au facutara racanii pentru dl. colonel, ori sanchilotii subventionati social pentru dl. primar, ori fondurile pentru irigatie oferite de Europa si transformate in conac boieresc. Sunt si vile-din-cotizatii si vile-din-avorturi. Avocatura cladeste si ea masiv in aceasta tara binecuvantata, in intrecere cu notariatul si politia. Matusile abunda, circula pe toate drumurile, tutelate de sfanta Tamara de Cornu, protectoarea celor cuminti. Colosal ce se poate cladi din micile economii!
Dar si mai si se cladeste din faptul ca dumneata, ziditorule, fie de stanga ori de dreapta, ai incaput in raza mea de actiune. Acum eu te am in mana si iti fac un pic de durere de cap. Nu te bag la basca - la ce mi-ar folosi? Dar de cand te pandesc sa-ti gasesc fisura, gaoaza! Ca doar om esti si dumneata, demnitarule, nu poti sa te atingi fara sa te lipesti de nimic, nu poti sa tranzactionezi nimic public fara o modesta participatiune privata, nu poti sa te simti reprezentativ daca n-ai extras la bucatarie ceva din mersul bunurilor, macar un caltabos acolo, macar un sorici! Si din clipa aceea, fraiere, esti in mana mea, caci si mie imi place soriciul, bravule om de stat! Eu am aparat foto ascuns si merg la sigur cu dumneata, totul e o simpla chestiune de timp. Si ce aflu vand, ca am cui. Te plictisesc? Poate, dar pe romani ii distreaza teribil. Ei traiesc din razgaiala asta zilnica. Ei s-au obisnuit cu portia zilnica de gainarie sau furt masiv, sau macar de banuiala. Ei stiu ca unde e banuiala incape si un santajel si o manevra ideologica. Daca nu am de unde sa te apuc, nu esti bun! Insa stiu bine ca cea mai mare parte a tarii acesteia ultra-vulnerabile e construita din santaje la vicii ascunse. Din nesfarsite mieunari de mata-n sac.
Dumnezeu, dupa ele, a platit, dar nu se stie ce si nu se va sti niciodata. In schimb, aflu ca a murit in patul sau, cu decurgere fireasca, Nicolae Plesita, caruia multi ii pun in seama fel de fel de crime. Se pare ca n-a platit nimic pentru ele, dimpotriva, a incasat o pensie considerabila de la statul democrat roman. Cum vine asta, Dumnezeu a fost in concediu? Piere tragic inocentul, iar coplesitul de invinuiri o scoate la capat, neted, pana la sfarsit?
Dar poate ca si Nicolsky si Pantiusa si Dulgheru au haladuit in conditii fericite, cu pensia platita la zi, ca si Ana Pauker si Teohari Georgescu sau Luca Vasile, care au menit mortii o jumatate de milion de romani fruntasi, bagandu-i in lagare de exterminare. Decoratie n-au primit, dar, incolo, se pare ca lucrurile au mers cat se poate de bine. Draghici cum o fi trait la Budapesta, cu mandate trimise din tara? De Pacepa nu-mi fac grija, s-ar putea sa aiba, curand, un monument la Bucuresti, tot cu voia lui Dumnezeu (!?). Nici campionul absolut, I.V.Stalin, care sta triumfal pe vreo 60 de milioane de cadavre, n-a avut napasti mari, ci s-a stins dupa o viata laborioasa si a fost plans amarnic de o parte din populatiune - cinste lui!
Cat de „vinovati” sa fi fost in fata lui Dumnezeu cei recent pieriti in Samoa sau in Sumatra? Sa fi fost vinovati cu totii, in grup, in masa? S-au reunit toti batutii de soarta in datele lor primordiale? Aveau acelasi horoscop, aceeasi predestinare tragica? Aveau de raspuns cui si pentru ce, venerabila babuta? Dar cei de la Hirosima, erau cu totii pecetluiti ca “rai”? Ii batea Dumnezeu fiindca erau japonezi? Nu vezi ce vorbesti? De care justitie e vorba? De care vinovatie ontologica?
O justificare are fiecare, si cel mai feroce criminal. Macar o motivare a faptelor lui, o insufletire de a face rau. Dar si „raul” acesta, sa fie el dorit de cineva “de sus”, in compensatie? De cine? Si ce compensatie? De ce compensatie avea trebuinta ciobanelul din Baragan, frumosul, inocentul?
Babuta, le cam incurci! Si le incurca toti cei care lasa treaba pe un determinism gandit ca providential, deci moral. Toti cei care intorc spatele realitatii, gandind ca totul e calauzit, platit si compensat, ca nimic nu se intampla fara vointa si stirea nu-stiu-cui. O incurca toate popoarele care se lasa pe seama stihiei, sub cuvant ca oamenii sunt dirijati inexorabil. Toti lenesii naclaiti in credulitate. Toti cei cu prejudecati inertiale, dusmani ai actiunii, lipsiti de energie morala proprie. Stihia nu e morala. Si ea n-are in vedere, dupa stiinta mea, nicio compensatie, nicio reglare de conturi pe acest taram sau pe altul! M-ai ucis, m-ai chinuit, m-ai persecutat, m-ai inselat, nu trebuie sa astept sa plateasca Cel de Sus, sa-mi faca decontarea. Caci n-o face. Cate decontari se fac, aici se fac. Dincolo, e un spatiu virtual, nu o baie de abur cu clabuci de fericire!...
Babuto, ne-ai tinut si ne tii pe loc! Stand cu gura cascata la ce vrea Dumnezeu, suntem printre ultimii la igiena, la morala, la gospodarie. Printre ultimii la justitie. Printre ultimii la rabdare lenesa si la neputinta, cu artag inutil.
Acelasi, sau altul, mai lanseaza cu dezinvoltura si o bricheta in directia arbitrului, dupa un avertisment public ca de asta depinde soarta meciului. Rezultatul este ca echipa sa pierde meciul intrerupt, prin forfait. Nemernicul a vrut binele. In ochii lui arbitrul e o piaza rea, poate fi busit oricand, mai ales anonim. Adversarii, de asemenea, merita a fi huiduiti, terciuiti. E dreptul sau de fan sa-i balacareasca. E voluptatea lui, scapand de dictatura, sa se lafaie in huiduieli si agresiuni. Trateaza adversarii ca pe niste vite, si arbitrul ca pe un casap oarecare. Simte ca poate si el, om de rand, ceva in aceasta lume! Urmarea e ca isi nenoroceste clubul, il impinge inapoi, il mananca fript.
Ascult la un post de televiziune cum un nimuric isterizat, un ventrilog de o elocinta vesela cu sclipiri dementiale il ia pe Presedintele tarii in parte, il apuca de nasture, il trage de siret, ii zice “ba, Basescule”, il face idiot cu o placere suspecta, ni-l denunta cu gura sloboda, mocirloasa, joaca cu el un tontoroi verbal, ii arunca surubul sau bricheta in cap, caznindu-se sa-l improaste cu invective si tatisme, sa se bata pe burta cu el pe maidanul cu zoaie politice ingramadite in laptop. Istericul frenologic se rasfata in ceeace crede el a fi libertate. Dreptul lui la mitocanii i se pare sfant pentru ca si o tata din America si-a injurat Presedintele, a produs adica jurisprudenta. Dati-i deci baieti cu balegar, zice firoscosul, sa-l luam tare pe brabete ca e prost, cu toata acreditarea lui nationala, cu toate ca acela reprezinta Statul roman iar nimuricul ce se da in stamba nu reprezinta pe nimeni, n-are niciun rost. Are doar libertatea de opinie si autorizarea mogulului postului. Rezultatul este ca Presedintele astfel maltratat, cu asemenea mijloace, incepe sa atraga spectatorul, cu tot mai multa adeziune si, din injuratura in injuratura, unele complet gratuite, tinde sa castige meciul prin forfait. Nu pot sa uit ca el ma reprezinta, e deci parafa mea, egida mea, titlul meu de acreditare in ochii lumii si, ca atare, respectandu-l, imi respect amarata de tara in demnitatea ei primordiala.
(Dealtfel, in democratia in care am crescut, un asemenea mod de comportament “liber” era de neconceput, Majestatea Sa Regele si Maria Sa Voievod de Alba Iulia erau intangibili, iar cand prin 1934, daca nu ma insel, un oarecare profesor Grigore Forta a scris un articol polemic la adresa institutiei regale, s-a aplicat articolul ce pedepsea delictul de lez - majestate si profesorul Forta a fost poftit la inchisoare. Era tot un forfait, dar invers, caci simpatiile
s-au ingramadit la cel pedepsit. Oricum, insa, libertatea s-a oprit in fata legii.)
La un teatru din Bucuresti se joaca o piesa in care fostul Presedinte dictatorial al Romaniei e tratat ca un cretin din nascare, iar nevasta-sa ca o analfabeta de balci, ca o chivuta, asa ciuruiti de gloante cum sunt. Dar placerea cea mare a autorului, regizorului – complice si a directorului teatrului e sa-l scoata pe Nicolae Ceausescu hot, si anume hot de cizme de la un general sovietic. Libertatea de opinie a acestor nenorociti sacali e sa arate ca seful statului roman si, ca urmare, statul roman insusi, noi insine, ne-am complacut cu hotia naroada, ca firma noastra istorica si reprezentativa a fost asumata aproape 25 de ani de un bandit ce ne-a facut de ocara nu atat prin decizii politice idioate, cat printr-un mizerabil sparlit de duzina. Acest fel de a arunca, postum, cu surubul si bricheta in capul Arbitrului, este tot rezultatul libertatii, pe latura ei cea mai scarboasa. Iar rezultatul acestui neobrazat abuz e cresterea continua a actiunilor ceausiste, pana la un posibil forfait moral al bunelor intentii patriotice, complet nesabuite. Nu pierde mortul, pierdem noi.
A-ti uni pasul cu celalalt da o senzatie tonica, aproape asemanatoare cu a-ti uni vocea cu celalalt: rezultatul e o anumita armonie, precumpanitor solidara: o tainica intelegere.
Am urmarit la viata mea, mai ales pe pelicula, cateva parazi mari, gigantice, cu sute de mii de oameni aliniati inaintand masiv in cadenta, cu un aer hotarat. Cei mai impresionanti la un moment dat erau germanii lui Hitler, de o exactitate mili – sau macar centimetrica si de o amploare kilometrica, mase de oameni perfect potriviti ca inaltime si gest, camarazi ca suflet, inaintand hotarat spre o tinta ce trebuia sa fie liman si mantuire, semetie si razbunare, prioritate si chiar superioritate absoluta dar care i-a tarat, vai!, in dezastre, atat pentru ei cat si pentru altii. Poate n-aveau sorti de izbanda cu atatea puteri coalizate impotriva lor, dar imaginea Wehrmachtului si a camasilor brune in mars, atunci in preajma celui de-Al Doilea Razboi Mondial, era coplesitoare.
Daca mai si cantau, te simteai robit de o fascinatie in sine, independenta de cine erau, de ce voiau, de unde mergeau. Te castiga spectacolul, tensiunea, vectorul unitatii lor perfect dirijate, miscarea uriasa asezata sub o singura comanda si vointa. Senzatia era de grandoare.
Acum, in urma, am vazut o desfasurare cel putin la fel de fastuoasa, cu ocazia aniversarii de 60 de ani a Republicii Chineze. Figuri geometrice uriase de oameni inaintau in ritm, cu o precizie micronica, miscand in spatiu entuziasme usor mecanice dar fara gres, cum si mecanizatele in alinierea lor nu ingaduiau nicio toleranta. Te pune pe ganduri o asemenea asamblare perfect sincronica. E revelatoare mai intai a unui plan central, adica a unei autoritati reale. In al doilea rand a unui sentiment de ordine dusa pana la perfectiune. In al treilea rand a unei solidaritati umane asumate, poate decor al unei bucurii de a fi in rand sau impreuna cu ceilalti, de a te sprijini pe ei, pe masa lor, pe vointa si determinarea lor, pe idealul lor de progres si tovarasie.
E zdrobitor sa vezi o asemenea masa compacta miscandu-se ca un singur om. Cred ca o suma din victoriile antice macedonene s-au obtinut prin aceasta strategie – parada a falangei, si ca nici romanii nu s-au lipsit de o punere-la-bataie canonica, paradand amenintarea si chiar lupta, demonstrand solidaritatea interioara si mersul ca un ceasornic.
In tara noastra, ce nu se poate lauda cu mari virtuti razboinic-acaparatoare, am vazut marsuri si parazi la legionari, care pe de-o parte nu erau prea multi, iar pe de alta cochetau exagerat cu moartea si cu ortodoxismul transcendent; iar apoi la comunisti, mai ales in epoca dictaturii lui Nicolae Ceausescu. Nu m-au atasat prea mult atunci, mi se parea simpla mascarada. Acum le judec altfel, din punctul de anarhie bicisnica in care liberalismul ne-a adus: erau probe de exactitate si de disciplina, poate chiar de solidaritate umana, iscand prin supunere si abandon de sine o frumusete integratoare si o mandrie ofensiva, a neamului, nu a individului.
Decurgeau, ori mai bine, se asortau pe atunci cu avantul productiei si investitiilor care in deceniul 7 ajunsesera la apogeu, cum la apogeu era si politica noastra externa, stralucita si, in parte, bunul nostru nume mondial. Doamne, ce parazi aveam, si cat de drept era sa le avem! Sa faci parazi cracanate, acum, e ridicol! Si inca ceva: nu va spune nimic gruparea acelor popoare care au produs parazile cele mai mirobolante: Romanii, Germanii, Chinezii? Nu va spune nimic forta lor, energia lor nemaipomenita, de unde si progresul lor uluitor?
Educatia e mult mai mult. Ea are in vedere atitudinea generala in fata vietii, incadrarea intre semeni, raspunsul sensibilitatii la provocarile mediului, tintele prefigurate, modelele de comportament. In privinta asta politicienii sunt de un ajutor minim. Ei s-au batut pe materii, bani si ore, cu o totala lipsa de cuviinta educativa, si vizand in subsidiar efecte partizane. Ei sunt cu spatele intors la educatie, calculele si tertipurile lor n-au acea maretie sau macar acea decenta din care sa te alegi cu o invatatura.
A venit un ditai prim-ministru de guvern de coalitie si-l da afara, fara preaviz si fara discutie pe vicele-corespondent, care a sesizat un lucru nedovedit; dar nici prim-ministrul nu dovedeste nimic. Care e impactul educativ pentru milioane de tineri? Iar afland ca Presedintele tarii a pus la cale in mod pidosnic toata treaba aceasta, si ca e a treia oara c-o face, mai e in stare cineva sa se educe, adica sa respecte niste elementare criterii de buna-convietuire si colaborare inter-umana?
Si daca nu se pune accentul pe coeziune si pe cinste si pe deschidere in relatiile umane, atunci pe ce mama dracului se mai pune? Care e educatia: machiaverlicul, barfa, marlania? Cum le combatem, cand sunt in zodia noastra cea mai de sus, in vazul tuturor? Cand ele sunt, cu nesinceritatea, chiar etalonul vietii noastre publice?
Problema nu e daca tineretul face sau nu destul sport sambata ori daca are destule ore de religie; problema e de unde isi ia, din mediul romanesc, acest tineret exemplele de caracter format, ornat cu o cultura superioara ori cu o intensa aplecare spre ridicarea societatii. Unde sunt acei oameni, putini si alesi, pe care nimeni nu ii poate incrimina si care stau gata sa se jertfeasca cu tot ce au pentru binele public, pentru prestigiul tarii? Mai sunt ei in aceasta societate pulverizata, si unde? De ce romanul nu crede la roman, il fura, il inseala, il barfeste si il minte? De ce e atat de individualist si risipit incat nu vrea sa se alinieze la nimic (asa cum stiu s-o faca, uneori excesiv, marile tari)? De ce e atat de limitat incat dispretuieste durata si monumentalul (care au asigurat cresterea altora)? De ce e versatil si fara cuvant intr-o lume legata prin contracte (si care si-a asigurat prin ele progresul)? De ce n-are reverenta minima pentru proprietate si confortul celuilalt (elemente pe care se intemeiaza civilizatia lumii)? De ce da legi si le eludeaza inlocuind relatia de drept cu smecheria mafiota? De ce inlocuieste rigoarea (atat de necesara) cu redundanta? De ce trage chiulul si isi condamna (astfel) tara la inapoiere? De ce nu mai are incredere aproape in nimeni ori, dimpotriva, se lasa prostit de oricine, ca o fleata? Cine il invata sa judece ca un bun cetatean? Cine ii hraneste si ii inalta constiinta?
Aici, nici versiunea Andronescu si nici versiunea Miclea nu umbla; si nici alta versiune legislativa, din cele care se incaiera periodic, dezgustator, in fata unei tari prostite, pentru niste flecustete metodologice, asupra carora, ca un paroxism al ridicolului, guvernul “isi asuma raspunderea”.
Ce raspundere, prost-crescutilor?
In fata acestor cadente majore pare ciudat, daca nu si usor ridicol, scartaitul Trianonistilor, al ungurilor care tarandu-se printr-o criza vasnica, greu de astamparat, ii dau zor cu Ungaria Mare, in loc sa-si astupe nevoile care nu sunt cu nimic mai mici ca ale noastre. Par intr-un fel induiosatori cerand aceeasi melodie saltareata, revendicativa care sa le anime barbatia, ca unora care intarziind intr-o crasma tapetata cu umbre pun in zorii mahmurelii bucsite cu amaraciuni sa li se cante strofe barbatesti de pe cand erau tineri si voinici, spre vesnica aducere aminte.
Trebuie inteles acest dor de un trecut iremediabil dus, cu stralucirile si semetiile lui, care luau ochii si incalzeau inima.
Ceea ce inteleg mai putin e nostalgia renegatului, a acelor romanasi care, dupa cateva generatii, uneori secole s-au trezit unguri, si acum revendica si ei aprig pentru Coroana Sfantului Stefan, desi au plecat din glodul sau, daca imi permiteti, din nobletea si virtutea romaneasca. Dar s-au dat cuceriti, platiti si poleiti, intr-o civilizatie mai zornaitoare, mai cavalereasca, mai “apuseana”, facand apoi pe fudulii si pe aprigii, jucand joc unguresc, perfid si distructiv, fata de fostii lor fratiori, glotasi de acelasi sange.
Ei si-au articulat altfel numele, dar izul romanesc nu l-au putut escamota cu totul. Cel ce era candva Cojocaru, acum e Kózsókár. Era Ardeleanu, acum e Argyélán. Era candva Barbat, cu toata latinitatea aferenta, acum e Bórbáth. A fost candva, ca roman usure, Frunza, acum e Frundo, mare orator maghiar. Era candva, hazul dracului, Patru Bani, acum e Patrubány si vine cu clontul revendicativ pus. Din Candea s-a facut Kendefi, renegatul, iar barca latina l-a purtat la madam Bárki, dar si la principele Acatiu Bárcsay (Barcianu). Marele Mathias Kórvin are ca tata pe Ioan Corvinul si ca bunic pe Voicu, dar a fost ungur pana in crestet si s-a zburlit la Stefan si la Tepes de pe piedestalul regatului maghiar nepieritor. Cati Oláh sunt in Ungaria, toti sunt de stirpe romaneasca, toti au fost valahi.
Astia canta acum in carciuma nostalgiilor cantece de inima albastra maghiara si marsurile lui Rákoczy, cu mana pe praselele cutitului, caci nu-i duce memoria mai departe de momentele euforice ale statutului lor de renegati si in niciun caz la starea lor daco-romana de dinainte. Ei stiu foarte bine (sau poate nu stiu) ca Muresul pe care s-au asezat nu s-a numit totdeauna Maros, ci Marisus si a fost botezat astfel de parintii nostri latini, care i-au zis si Oltului Alutus si Clujului Napoca, nu Kolozsvár si, mai tarziu, Clusius. Stiu si ca Deva sub forma Dava e cetate dacica, de la mama noastra - si a lor! Dar nu vor mostenirea asta! Ei vor Mohacs 1526, puisorii renegati, si Talpra Maghiar si Vilagos 1849. Ei isi asuma, ca renegati ce sunt, Ipul si Trasnea. Domnul Patru-Bani, candva roman, vrea sa faca ordine strasnica in constiintele secuiesti! Doamna Barcianu vine sa calareasca iluzii reintegriste, aplaudate de Domnul Frunza si pana la urma de Domnul Marcu, dizidenti autonomisti. Domnul Cojocaru poarta pe Sfantul Stefan in inima lui de renegat. Domnul Ardelean se camufleaza sub accente grave si ascutite.
Intreb: oare de ce “patru bani” si nu “treizeci de arginti”, harminz ezüst pénz?
O vreme, in acord cu alte verguri iubitoare de umanioare, madam Lucaciu s-a aratat disponibila la toate ororile aparute pe scena cu sigla “modern” si care, pe legea mea, n-au fost putine. Discursul dramaturgic realist a fost, cum stiti, crampotit, asezonat cu tot felul de sulimanuri cosmetice, dat pe brazda unui libido agresiv cu titlu de emancipare, hibridat cu light-design, dans de caracter, cartoane miscatoare, cu fum, cu taras, cu goana rabiata, super figuratie robotizata, cu dezinvolturi stuprale si fecaloide, levitatie, pop-art, spasm orgiastic, ma rog, cu tot ce s-a gasit pe alaturi, fondand astfel atotputernicia regizorului, acela care, ca un suveran absolut, dispunea de trupuri si de suflete, de logos si de taceri, manuia dupa plac semantica, absurdul, liturgicul, simbolul, era adica singurul propunator de sens, dupa ce devorase complet autorul dramatic, labil deseu-pretext al puterilor sale creatoare. In struna asta a cantat, intre alte preotese ale mortii teatrului, si madam Lucaciu Ileana, ca si alte duene usor ravasite de chinurile innoirii, vrand sa arate ca e la pagina si cazand demonstratia ca sa incapa orice monstruozitate.
Ce s-o fi intamplat de la o vreme, ce o fi mancat buna noastra tobosara a timpurilor noi, ca au inceput s-o mai zgarie pe gat aceste blestematii chisnovate si s-o apuce un duh al recuperarii valorilor teatrale, macar al inteligibilitatii mesajului stropit cu putina emotie adevarata. Si-a adus aminte, paciaura, ca intr-o vreme la noi se facea chiar teatru, se tinea in stima relatia umana, adevarul venit din interior, supunand mijloacele; ca se dezvolta un firesc al intamplarii, uneori cu mari adancimi, si se aluneca mai mereu pe cursorul unei idei mai mult sau mai putin limpezi, fie ea si subtila. Se cruta gimnastica, mai putin sentimentul. Se articula lucrul intr-un deplin firesc, cu putina transfigurare.
Acuma cucoana face randuiala in recentul Festival National de Teatru 2007 si-i gaseste cusururi unde nu te astepti de la una ca ea. Ca de ce s-a bagat dansul in caseta teatrului. Ca de ce e “national” cu noua spectacole straine. Ca de ce nu-i mai zice I.L.Caragiale. Ca selectia e pripita si plina de balbe, cu “spectacole confuze, lipsite de legatura cu convulsiile realitatii”, cu “intentii filozofice fade”. Ca se incearca, fara succes, o “caznita tendinta a libertatii de exprimare tratata in maniere invechite” “demult apuse” (Chisca-ma Frasana, ca nu-mi vine sa cred!), ca “se incarca teatral spectacolul”, ca “actorii devin marionete manevrate de regizorul papusar” si ca, de fapt, in mod cu totul abuziv si infecund, unii regizori “vor sa impuna un nou curent teatral de evidentiere a unghiului lor subiectiv” ceea ce “impinge teatrul la o cadere libera pe taramul confuziei valorilor”. Scurt!
Nu se poate, madam Lucaciu, nu-mi vine a crede! Sa-ti fi deschis in sfarsit cineva ochii? Nu-i prea devreme, soro, dupa ce ati bestecait trei lustri incurajand orice tradare a duhului teatral lasat noua de inaintasi, si bagand autorul dramatic in cripta!? Nu voi ati invoit, ba chiar incurajat pe frumuselul de regizor sa-i topaie obraznic pe sicriu!? Nu din cauza voastra, acrivitelor, fire-ati nedezlegate, s-a dus rigoarea, cuviinta, rotunjimea gandului, si a venit destrabalarea semantica a interpretarii rebele, iconoclaste, haotice, sub cuvant de innoire creatoare - ori te faci ca uiti? Pe vremuri strajuiau barbati destoinici la vamile teatrului, unul si unul, silind fantezia mirobolanta sa se impreune cu veracitatea. Acum campul critic e plin de gaite si scatii care dau din fulgi protejand informul si diformul, necoptul, hazardatul, socantul fara noima, libidinosul jegos. Daca pana si madam Lucaciu a ajuns, cu o minte ca a ei, la concluzia ca teatrul a luat-o spre rapa, ma crucesc in numele dramaturgilor asasinati de aceste hetaire iresponsabile ale mosmondelii regizorale, si spun ca e o zi mare!
Dar in petec tot si-a dat, scumpa noastra recuperatoare: impresionata de “Nora” canonica si adanca a unui neamt din Festival, ia act de faptul ca in final, dincolo de orice text, eroina isi impusca sotul, contrazicand astfel flagrant pe Ibsen!! Lucacioaia vine imediat cu binecuvantarea, si cu circumstantierea. Ea ne explica de ce neamtul avea dreptul sa faca asa ceva, sa schimbe finalul dupa capul lui. Pentru el facem exceptie, fiindca a gandit profund, mai profund decat autorul. Zat madam! Nici acest excelent regizor neo-clasic, si nici altul, oricare ar fi el, n-are dreptul sa schimbe nimic din directia piesei, s-o mute din forma actoriala unde se definitiveaza prin text. Asa a inceput caderea, cucoana, si asa s-a ajuns la non-text, pentru un non-spectacol, adica de la mesajul original la aberatie, adica de la capul director la ciulamaua interpretativa. De unde aceasta libertate cacacioasa? Chiar nu mai pazeste nimeni proprietatea gandului, il ia fiecare si-l violeaza pe fata intr-un dezmat?
De-aia n-are ursul coada, cum nici zbenguitoarele, rascoaptele fecioare profanatoare ale criticii n-au vreo scuza!
P.S. In dictatura selectia o facea un comitet de mai multe voci, in democratie, hazul dracului, dicteaza una singura!?!
"Boerul"
Cei doi înzorzonaţi, daţi cu odicolon şi căniţi la mustaţă, se plimbau prin centru strânşi de braţetă.
- Dă-le, bre, zise Mangositul către Cheraples, nu te mai ţine atâta de brăcinar, hai că şi mizerabilul ăsta de Ţâcă dimpreună cu ai lui trebuie să trăiască! Dă-le niţel, să simtă că vine bairamul, să aibă bucurie de noi când cu ştampila!...
- Le-aş da, colega, le-aş da mai cu moţ, dar nu prea am de unde...
- Ai, fi-ţi-ar mutra, hai că te cunosc eu! Mai sugrumă-te din altă parte şi dă-i şi belferului, căci altfel îţi face o tâmjă de nu poţi s-o duci!
- Hai zău!
- Ba e aşa cum îţi spun! Şi dacă nu-i dai de bună plăcere, o să te înţep cu sula în coastă, uite aici pe promenadă, de o să rămâi zevzec. Eu ţi-s naşul, eu te scot din rosturile tale, îţi dau cu cârmâz pe faţă, te damblagesc! Şi spunând aşa, Mangositul chiar puse mâna pe o sulă de cizmărie ce o purta în buzunar şi, de nimeni văzut, înţepă cu vârful pe Cheraples. Acesta se mai izmeni o vreme şi până la urmă slobozi nişte marafeţi bunişori lui Ţâcă, să-şi facă mendrele de obşte.
- Sărut mâna, boerule, zise acesta vrăjit, venindu-le înainte pe promenadă.
- Să trăieşti, Ţâcă, şi să fii sănătos! Aleargă şi fă-ţi treaba ta de dascăl! Spune-le la toţi binele care l-ai păţit.
Cei doi înaintară cu pas legănat.
- Ai văzut ce frumos mi-a mulţumit? întrebă Cheraplesul.
- Care? zise Mangositul. Mie mi-a pupat mâna, că doar eu sunt ăla care i-a prilejuit huzmetul. Fără mine şi sula mea (de cizmărie) se alegea praful.
- Ei hai, chiar aşa? Pâi tu n-ai de niciunele, tăicuţă, tu mototolişi nişte vorbe, dar temeiul e la mine, în punga şi chiverniseala mea, eu slobod din chimirul meu gologanii de unde ştiu şi dacă s-ar ivi neplăceri financiare eu le îndur singur, iar tu te zvânţi şi te fâlfâi, cu sulă cu tot. De-aceea el mi-a zis mie “sărut-mâna” şi “boerule!”, am fost făptaşul cel adevărat!
- Ba mie, care am fost stăruitorul hotărâtor!
- Ba mie, care am fost agonisitorul!
- Ba mie, care te-am înţepat în coaste, nesimţitorule! Şi ar fi cu cale să pună ştampila pe mine, stăpânul sulei. Căci de aici se trag cele de folos lui şi lumii mărunte!
Mai făcură nişte paşi pe promenadă, de braţetă, rânjind, până se ivi alt puştiulache.
- Tu care eşti, tot Ţâcă?
- Nu boerule, pupa-ţi-aş picioarele, eu sunt frate-su, Fârlifus! Şi am venit să te rog să nu mă laşi să mor cu zile, să ne dai şi nouă, să ne luam o hanţă sau o fleandură acu’ înaintea iernii, să lingem un basamac în cinstea Măriei Tale, să te votăm, deh! Cum ai făcut cu alde Ţâcă!
- Dar care e boerul pe care-l votezi, bre Fârlifus?
- Pâi nu sunteţi împreună?
- Nu! Suntem certaţi şi dezbinaţi ideologic şi politic!
- N-aş fi zis.
- Ba e aşa cum îţi spunem, bre Ţafandache! Singura noastră legătură e o unealtă de cizmărie.
- Ei!
- Da. Unul e cu socoteala, altul cu sula. Boerul sunt eu!
- Ba eu!
- Ba eu! Eu dau lovelele! Iar pe tine Mangositule, te iau şi te bag de urgenţă...!
- Ba că eu te iau şi te bag, Cheraplesule. Îţi zic şi de Născătoarea cui te-a făcut!
- Eu de Precista cui te-a crucit!
Şi aşa, din vorbă boerească în vorbă boerească, alungând toată puştimea din jur care venise să ceară, cei doi ajunseră fuduli şi gata de păruială în faţa secţiei de vot.
- sursa
Paul Everac despre evrei
Acest popor era şi deosebit de înzestrat. Era şi oarecum special. Nu avea o patrie certă, ci se găsea infiltrat cam peste tot, cu o mare, extraordinară putere de circulaţie şi adaptare. Tot atât de extraordinar era şi talentul de-a ajunge la bani, de-a crea şi manipula fonduri, de a specula şi investi capitaluri, de a trăi, spori, domina prin puterea banului. Această adaptare era miraculoasă. Evreul simţea din capul locului unde sunt averi de făcut. El nu mergea decât prin excepţie la muncile împovărătoare şi materialiceşte sterile; el căuta comerţul, unde dai ceva şi iei ceva mai mult, după cum o potriveşti prin inteligenţă. Dacă poţi să-l duci de nas pe client ca să-ţi asiguri un profit mai mare, cu atât mai bine! Dar trebuie să fii ingenios, alteori prefăcut, totdeauna necruţător. E aceasta o mare artă pe care n-o poate practica oricine: să-ţi asiguri avantajul, partea leului, dar să nu-ţi pierzi creditul! Clientul trebuie să te caute din nou, oarecum bucuros că are un asemenea partener, aparent modest, totdeauna gata să te servească, capabil s-o facă.
Evreul aşezat în locul de adopţiune preia foarte repede, prin instinct, însemnele mentalităţii locului, ideile şi idealurile poporului respectiv. El îi învaţă rapid limba, fie şi cu accent; cel mai des îşi schimbă numele adaptându-l ţării (ceea ce nu prea face nici un alt tip de cetăţean străin) urmează şcolile locului, citeşte literatura locului, împărtăşeşte artele locului, problemele, dilemele; se colorează uşor într-unul din sensurile dorite de ţara respectivă, îi studiază silitor silinţele, îşi dă contribuţia, îi respectă obiceiurile. Deseori iubeşte sincer respectiva civilizaţie şi cultura de adopţiune. Are numai grija să progreseze material, prin culanţă şi exactitate, iar când se poate, să-şi dea cu părerea, să aibă o opinie, dar nu dinafară, ca intrus, ci dinăuntrul chestiunii, ca participant. Cu timpul aceste opinii devin tot mai persuasive şi mai avizate, ele capătă autoritate. Iar operele pe care le săvârşeşte evreul imită perfect culoarea stilistică a locului, devin prin asimilare autentice. Sub acest prodigios înveliş, el rămâne totuşi fundamental evreu.
Ca evreu el e indisolubil ataşat unei istorii şi religii proprii. El îşi respectă tradiţiile, dar mai ales îşi respectă tendinţele. Tendinţa lui programatică este să nu crediteze sufleteşte total pe „goimul” cu care are relaţii, fie şi cvasi-frăţeşti, fiindcă acela nu-i cunoaşte tainele sfinte, n-are coerenţă mistică, e dat ca adversar doctrinar. În mod ideal el ar trebui distrus. Dacă nu se poate, măcar prelucrat, dominat, aservit. „Poporul ales” nu are nevoie de compeţitori. Dumnezeu i-a dat un rol cert, în timp ce toţi ceilalţi bâjbâie în căutare. El, evreul, a fost menit din capul locului să cuprindă lumea. Are inteligenţa necesară, flexibilitatea necesară şi şi-a ales fără grş instrumentul: banul. Iar imediat după ban, părerea, ideologia, propaganda. El îşi face loc subtil în mentalul tuturor. El e tot aşa de bun şi în poezie, proză, muzică, teatru, dacă nu mai bun uneori ca goimii. El şi-a selecţionat atent nobilii săi, oamenii săi de consiliu şi de conducere. Are şi filosofi, sociologi, tribuni de frunte. Are şi oameni de sinteză şi înălţime care i-au spus omenirii lucruri hotărâtoare. Cu ajutorul tuturor acestora, populaţie difuză şi insinuantă, gracilă, el o să desfacă structurile prea fixe, statele prea monolite, mentalităţile prea conservatoare, şi le va distila într-o nouă lege, a sa. Aşa vrea Dumnezeu, care i-a asigurat, fie şi cu sacrificii, fie şi cu suferinţe, rostul primordial în lume. Şi l-a înzestrat corespunzător.
Deci Hitler, venind în fruntea altui „popor superior”, ba chiar a unei „rase superioare”, s-a văzut infuzat de acest „popor ales” (sau chiar „rasă aleasă”) foarte înzestrat, foarte rezistent, dar greu de chemat pe un teren de emulaţie oarecare pentru o dispută deschisă, nefiind nicăiei adunat, ci difuz, - dar cu atât mai solitar.
Germanii au o mitologie compactă. Evreii au şi ei o mitologie, dintre cele mai compacte. Germanii au o mare putere de organizare, mai puţin ostensibilă. Germanii apar înarmaţi pe câmpul de luptă. Evreii nu apar, ei sunt în bănci, civili, uneori nevăzuţi, şi în oficine, uneori nevăzute. Germanii au în sânge virtutea strămoşească de a combate hotărât, deschis şi rapid; evreii pe aceea de a se mula şi de a se muta rapid în altă parte; dar acolo unde se mută începe banul să strălucească (destul de curând după ce veneţienii i-au îngrămădit pe evrei în ghetou, aceştia au devenit hotărâtori în afacerile veneţiene). Evreii sunt subtili, greu de apucat. Ei nu puteau fi deci convocaţi la fundamentalismul pangerman hitlerist, căci îşi aveau un alt fundamentalism, pe al lor. Amândouă fundamentalismele aspirau spre cuprinderea lumii. În prima fază Hitler s-a mulţumit să-i împrăştie, să-i gonească din Germania. A ridicat împotriva lor şi a aurului lor, aşa zisul „etalon muncă”, o construcţie artificială. În faza a doua s-a străduit să-i stăpânească. Evreii au umplut lagărele, dar şi au garnisit comandamentele aliate. Erau cuprinşi copios şi în structura capitalistă, şi în structura bolşevică.
Pare curios de presupus că unul din marii antisemiţi, ca Richard Wagner, apologul tradiţiilor nibelungice germane, să fi fost pe jumătate evreu. Nici Hitler însuşi nu poate fi complet apărat de o asemenea presupunere. Dar baza antisemitismului creştin stă în uciderea de către evrei a lui Cristos, care era şi el evreu!
- sursa
DISCURSUL UNUI SEPTIC SCEPTIC (1)
Cu ocazia vizitei pe care i-am făcut-o lui Paul Everac la reşedinţa sa de vară de la Podul Dâmboviţei, exact cu o lună înainte de a muri, am vizionat un stand cu cărţile scriitorului de unde am cumpărat „Discursul unui septic sceptic”, pe care scriitorul mi-a dat un autograf.
Pe coperta din spate a cărţii, sub poza autorului, scrie: „Autorul la 87 de ani încercând să-şi totalizeze şi să-şi rezume experienţa.” Cum era să nu mă intereseze o astfel de carte? M-a interesat cu atât mai mult, cu cât avusesem, cu puţin timp înainte, prilejul să mă conving de inteligenţa scriitorului şi de vioiciunea lui spirituală. Mi-a trezit şi mai mult interesul după ce i-am văzut cuprinsul,cartea fiind alcătuită din patru eseuri: I. Despre utopie; II. Politica, - un concurs de mafii; III. Românul în lume, azi; IV Întâlnirea.
Despre utopie
Scriitorul descrie cinci tipuri de utopii, fiecare cu subdiviziunile sale. Ele sunt următoarele:
1. Utopiile minime
2. Utopia maximă: religia
3. Utopia totalitară
4. Utopia liberală
5. Utopia virtuală
Am dorit să revăd definiţia DEX pentru utopie, ca să văd în ce măsură categoriile definite de autor i se conformează. Iată definiţia: Intenţie fantezistă; ideal iluzoriu.
Utopiile minime.
În această categorie, autorul include: beţia, drogul, extazul amoros, delirul dionisiac, starea hippy, meciurile, carnavalul. Pe aceste vicii şi practici, el le consideră utopii, datorită, probabil, efectului lor efemer. Eu nu le-aş denumi aşa.
Utopia maximă, religia.
Nu este de mirare că autorul consideră religia ca fiind „utopie maximă”. El este ateu şi aduce în sprijinul acestei afirmaţii argumentele cunoscute ale celor din această categorie. Eu nu-i împărtăşesc în întregime ideile lui şi sper că va fi combătut credibil, de persoane mai calificate decât mine, cărora le pun la dispoziţia, cu generozitate, blogul meu.
Prin urmare, după el, Dumnezeu nu există pentru că nu există până acum „o atestare faptică, reală, irefutabilă.”a existenţei lui.
Biblia este plină de mituri şi metafore. Unul din ele este izgonirea din Rai a lui Adam şi a Evei, pentru că au gustat din pomul cunoaşterii şi au realizat că sunt diferiţi unul pe altul şi că se pot împerechea. „Dar nu cumva Eva a fost constituită de Dumnezeu tocmai pentru asta?" se întrebă Everac. Păcatul originar a fost născocit de evrei pentru ca omul să se considere tot timpul vinovat , ca să poată lua de la ei, pentru Dumnezeu sau în numele lui, „o anumită dijmă şi să ţină omul sub o superbă, nemiloasă supunere, cu conştiinţa că e osândit, pedepsit, dator.”
Nu este de acord că Dumnezeu, dacă există, poate fi îmbunat prin jertfe de animale, sau ”printr-o permanentă rugare sau ploconire şi invocare vorbită sau cântată.”
Paul Everac se îndoieşte de Învierea lui Isus „ a cărui dramă omenească rămâne totuşi răscolitoare, emoţionantă”, menţionează el, punând astfel la îndoială însuşi temeiul creştinismului! El spune că bisericile, indiferent de religie, „Dacă nu promit înviere, nu au clientelă.”
Scriitorul acuză Creştinismul (Biserica Catolică, de fapt n.n.) pentru abuzurile săvârşite în decursul istoriei la adresa necredincioşilor sau „ereticilor” şi exemplifică cu expediţiile spaniole la azteci şi incaşi, cu crimele Inchiziţei, cu războaiele purtate de Biserica Creştină în numele lui Hristos.
El nu poate fi de acord nici cu convingerea credincioşilor că tot ce li se întâmplă le este hărăzit de Dumnezeu şi că de El depinde rezultatul tuturor strădaniilor lor. Pentru a primi ajutorul Celui de Sus, credinciosul „pupă icoane, se târâie, pune mâna pe moaşte, bea agheasmă, mănâncă bucăţele de pâine sfinţită (anafură). Pentru asta e prezent la servicii divine, dă la cerşetori, plăteşte slujbe ş.a.m.d.” Scriitorul crede că acest comportament în cadrul căruia credinciosul cântă la nesfârşit „Doamne miluieşte-mă!” e păgubos atât pentru individ cât şi pentru ţară: „Când credinciosul acţionează, cu energie şi minte, el dezvăluie o civilizaţie ca Statele Unite ale Americii. Când se baricadează în „Doamne milueşte-ne1”, arată o civilizaţie ca a României de azi.” El ţine însă să şi precizeze: „Nu credinţa e de vină pentru toate neajunsurile noastre, ci ascunderea abuzivă şi fariseică după ea. Altminteri e un factor benefic.”
Scriitorul deplânge încremenirea românilor într-o formă arhaică a creştinismului, cu prea puţine îmbunătăţiri, fără o „înverşunare în controverse creatoare”. Noi , spune el, n-am avut Renaştere, n-am avut Reformă şi Contrareformă, n-am avut Revoluţie ideologică, nici Iluminism şi nici vreun curent filozofic dominant, „Gabaritul ortodox n-a răscolit la noi nici cultură, nici civilizaţie, ci ne-a lăsat multă vreme în urma Europei de Apus într-o quietitudine a ignoranţei, greu de desfăcut.”
Răfuiala lui Paul Everac cu ortodoxismul continuă: „ S-a acreditat destul de frecvent ideea că ortodoxismul consubstanţial românismului, constituind axa naţiunii şi pavăza principală împotriva deznaţionalizării. Îmi permit să nu fiu de aceiaşi părere.” „Luminile ortodoxismului nu strălucesc. Secole de-a rândul ne-a vălătucit doar cu Anasimatare, Irmologioane, Minee, Ochtoicuri, care sunt pre-cultură, cu nimic înainte mergătoare.” „Viaţa noastră civil-politică începe la 1848, dar nu printr-un impuls ortodox, ci prin unul masonic.” „Ortodoxismul a avut înflorire maximă odată în jurul revistei Gândirea (din perioada interbelică n.n.) şi odată în jurul grupului Rugul Aprins (din anii comunismului n.n.). Câţiva poeţi cu bune mijloace s-au apropiat de teme religioase, de evocări cristice, rugăciuni şi mai ales psalmi, între ei Panait Cerna, Nichifor Crainic, Tudor Argezi, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Şt.Aug. Doinaş. Predilectă e tema căutării lui Dumnezeu, a sprijinului care nu vine. „Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!” zice Arghezi, în timp ce Rdu Gyr, dezamăgit, îi spune lui Dumnezeu: „Doamne, te iert!”
Nici cu Biserica Greco-Catolică, scriitorul nu este îngăduitor: „Nu neliniştea spirituală, de tip reformă, a dus la Unitaţia greco-catolică, singura dezidenţă serioasă la ortodoxism, ci acomodarea oportunistă, tranzacţională." Dar, adaugă el, „cei catolicizaţi au intrat într-o altă rânduială, având o altă măreţie fervoare şi seriozitate, au căpătat valenţe occidentale. De aceea când au venit sovieticii moscoviţi i-au pus sever cu botul pe labe, dizolvându-i, luându-le bisericile şi bunurile ecleziastice. Azi au dispărut sovieticii, dar bisericile şi bunurile nu s-au grăbit să se întoarcă la uniţi dinspre fraţii lor cei mai întru Hristos, aşa că i-am văzut şi pe unii şi pe alţii bătându-se în parte în pieţe publice sau slujind liturghii prin cotloane dosnice, căci cucernicia n-a putut supune duhul hrăpăreţ al autocefalilor ortodocşi.”
Nici Dan Puric, autorul cărţii „Omul frumos” nu este iertat pentru sfatul de a lăsa totul în seama lui Dumnezeu. Revoltat, Paul Everac izbucneşte, nepoliticos: „Şezi, române, boule credul, că Dumnezeu va face totul în locul tău!”
- sursa
DISCURSUL UNUI SEPTIC SCEPTIC (1)
Utopia fascistă
Este vorba de socialismul lui Benito Mussolini, dictatorul italian, din timpul celui de Al Doilea Război Mondial. El nu a înlăturat nici regalitatea şi nici nobilimea, ci doar le-a diminuat rolul. A înfiinţat aşa zisele corporaţii, a căror devize erau: Credere, combatere, obediere! (Să crezi, să combaţi şi să asculţi), Vivere pericolamente! (Să trăieşti periculos) şi Duce ha sempre, ragione! (Ducele are totdeauna dreptate). Din această ultimă deviză, rezultă că Ducele se credea un fel de Dumnezeu, el se considera responsabil şi stăpân pe viaţa supuşilor săi.
Paul Everac afirmă că în Italia lui Mussolini, în prima fază „s-au înfăptuit în timp scurt proiecte măreţe. S-a exaltat naţiunea şi în numele ei s-a stârpit orice fir de opoziţie, după dictonul: ”Adversus hostem aeterna auctoritas esto!” (Împotriva duşmanului rigoarea să fie eternă!) S-au creat resurse enorme în favoarea Statului, s-au centralizat şi planificat acţiuni multiple de interes obştesc. Zona publică a prevalat asupra celei private, gândirea dirijată asupra celei libere. Ceea ce se afirmă pentru regimul Mussolini este valabil, spunem noi, pentru toate regimurile totalitare, regimul lui Dej-Ceauşescu nefăcând excepţie.
Foarte viguros şi credibil la început, acest regim a început să se moleşească şi să convingă din ce în ce mai puţin. „ Ducele însuşi, stâlp de energie debordantă, a început să se îngraşe şi să ia lumea peste picior, ca un gagiu ofensat. Când eşti pre gras şi umflat nu mai poţi întruchipa legitim pe Dumnezeu; când eşti pre ciudos şi persiflant, nu mai poţi purta toga infailibilităţii absolute”, spune scriitorul. Apoi a început să „combată” tot mai anemic, dând reale semne de laşitate. Din războaiele în care şi-a antrenat ţara a ieşit cu coada între picioare. În cele din urmă a fost înlăturat de la putere şi a sfârşit în ştreang.
„Dar de ce a aderat clasa inteligentă, intelectuală, unele vârfuri spirituale, la această acţiune de despersonalizare şi înregimentare?” Se întreabă paul Everac. Răspunde tot el: „Un intelectual conţine o babilonie de sensuri ce tind spre o ordine, dar n-o ating decât foarte rar....Un mare intelectual se va sprijini bucuros de un mare voluntar charismatic care să-l tragă spre ceva, iar acel ceva să se arate simplu, concret, uşor de perceput....Mai era talentul politic şi discursiv, de netăgăduit, al dictatorului, mai ales la începutul acţiunii sale; curajul său, faconda sa, referirile însufleţitoare la patria italiană care încălzeau inimile, planurile sale măreţe şi în bună parte înfăptuite. Italia, chiar cea intelectuală, iubea aceste hiperbole!”
Utopia nazistă
Scriitorul începe făcând o apologie a poporului german, a calităţilor sale. Remarcă spiritul lui războinic, dovedit încă din faşă, de pe vremea când „...a iundat continentul cu Ostrogoţi, Vizigoţi, şi Gepizi combatanţi, dând cu Herulii lovituri nimicitoare Romei”, apoi pe cel expansiv : „nemţii au înaintat pas cu pas spre primatul european” spune autorul. În final, subliniază hărnicia şi seriozitatea lui, meritele lui culturale: „...germanii s-au dovedit şi purtători de cultură, creatori într-un grad eminent. Cam 70% din muzica simfonică izvodită în Europa pleacă din sensibilitatea şi înclinarea spre armonie germană. Cam tot atâta din filosofia sistematică a lumii moderne, din strălucirea raţiunii investigatoare....Au dat scriitori de întâia mărime, cu o mare cuprindere umanistică. S-au ilustrat copleşitor în ştiinţele naturii şi ştiinţe exacte etc..”
În prima treime a secolului trecut, Germania, ajunsă la mare grad de dezvoltare, cu o populaţie numeroasă, a intrat într-o mare criză de „spaţiu vital”, iar spiritul ei revanşard a crescut semnificativ. Atunci, în acele împrejurări, şi-a făcut apariţia Adolf Hitler, „pe o platformă revanşardă, socialistă şi naţionalistă în acelaşi timp, pangermanică, antisemită” Programul lui totalitar, Paul Everac îl sintetizează astfel: „Nu doarme nimeni, nu ezită nimeni. Cine gândeşte prea mult, şi altfel, ne încurcă. Evreii afară!”
Care a fost motivul pentru care Hitler era aşa de pornit împotriva evreilor? P.Everac dă următorul răspuns: Rasa germană pretindea, după el (Hitler n.n), a fi aleasă să conducă lumea. Dar în lume mai exista şi un alt „popor ales”, având aceiaşi pretenţie, şi anume poporul evreu. Cu alte cuvinte, două săbii nu încăpeau în aceiaşi teacă. Desigur, au existat şi alte motive, cele pentru care evreii au fost persecutaţi, de-a lungul timpului, peste tot în lume. Paul Everac încearcă să-şi explice aceste motive. O să redau, separat, integral, părerea lui în această chestiune.
Iată ce spune scriitorul despre Utopia nazistă. Este absolut laică, nu se revendică de la Dumnezeu. Hitler nu se dă investit de divinitate. El însuşi un atotputernic şi nu un substituent al celui de sus. Ce doreşte el? La început spaţiu vital. Apoi îi vin pofte pe parcurs, pentru o încercare a puterii care să devină o demonstraţie de putere şi în cele din urmă o paradă. Germania, de unde era terfelită, prizărită, trebuie să ajungă pentru calităţile ei eminente „über alles (peste tot)", să impună lumii o administraţie totalitaristă germană. Cum, în ce constă ea? Nu ni se spune desluşit. Regimul naţional-socialist cunoaşte numai două faze: pregătirea războiului şi ducerea războiului. Ce va fi după, nu e stabilit. Odată războiul sfârşit (victorios), cronica tace.
Scritorul, conştient de urmările nefaste, de dezastrul provocat de războiul pornit de Hitler, nu se poate abţine să nu admire latura spectaculoasă a acestui război: Niciodată altcineva n-a făcut în Europa un asemenea uriaş spectacol, cuprinzând-o în nici doi ani, cu Franţa cu tot! Niciodată vreo provocare n-a fost mai planetară, stârnind atâtea rezistenţe, decât a acestui popor civilizat şi plin de filozofi, dar mărşăluind ca o maşină perfectă, coordonând un milion de amănunte economico-tehnice, ţintind la o societate reglementată perfect, la o Utopie.
Era oare mobilizarea germană numai silnicie, impostură?Mă îndoiesc. Cred că a fost în bună parte superbie, exaltare hiper orgolioasă, beţie a gloriei, credinţă într-un destin suprem......Din nefericire pentru el şi naţia lui, artistul (Hitler n.n.) nu era de meserie strateg, ci doar vizionar, şi mobilizator.
Era oare mobilizarea germană numai silnicie, impostură?Mă îndoiesc. Cred că a fost în bună parte superbie, exaltare hiper orgolioasă, beţie a gloriei, credinţă într-un destin suprem......Din nefericire pentru el şi naţia lui, artistul (Hitler n.n.) nu era de meserie strateg, ci doar vizionar, şi mobilizator.
După cum ştim, de utopia nazistă s-a ales praful, iar Hitler s-a sinucis, când nu mai avea nici o speranţă în planul lui diabolic de-a cuceri lumea.
- sursa
PAUL EVERAC: DISCURSUL UNUI SEPTIC SCEPTIC (3)
Utopia legionară
Paul Everac susţine că mişcarea legionară are nişte rădăcini xenofobe şi, în special, antisemite, generate pe fondul creat de evoluţia ţării noastre după Primul Răzbioi Mondial. „....evreii din Basarabia, de curând realipită, dădeau semne de neadaptare găsindu-se mai înclinaţi către statul masiv, bolşevizat şi în plină prefacere promiţătoare de alături, decât spre un mic regat închegat, condus de o dinastie germană. Ei întăreau prin variate gesturi duşmănoase o linie subversivă, uneori teroristă..... Ea şi-a luat ca steag frăţia între „cei de un sânge şi de o lege”
Scriitorul adaugă că evreii au mai fost învinuiţi de „...arenzile împovărătoare,aproape nimicitoare, care au provocat răzmeriţa de la 1907 şi unde fraţii Fisher jucaseră un rol important; reţeaua densă de cârciumari evrei care otrăveau poporul de jos cu rachiuri ieftine şi false, anulându-i vitalitatea şi făcând averi pe pielea lui.”
El adaugă: Nici ungurii, în mod normal, nu erau o componentă prietenoasă a noului stat; trebuia vigilenţă şi împotriva lor. La secui se optase pentru o politică de cvasi-înfrăţire, pornind de la ideea că ar fi români maghiarizaţi.
Legiunea şi-a început activitatea prin: „propagandă teoretică şi faptică, ziare, studii, întrajutorări, marşuri, parăzi, ameninţări, mişcări de stradă. Apoi prin gesturi radicale: împuşcări” .
Ei şi-au propus să construiască un stat drept, din toate punctele de vedere, şi prosper, care să strălucească „ca soarele sfânt de pe cer”. O utopie, bineînţeles.
Mişcarea legionară era profund mistică „Toţi legionarii se rugau. Toţi credeau în Dumnezeu. S-au clădit şi multe biserici.” Aveau un cult al morţii şi al morţilor lor.
Vizaţi de violenţele legionarilor erau adversarii lor şi cei care jefuiau poporul. Marii duşmani ai lor erau socotiţi „cei din camarila regală, capitaliştii, evreii.” Printre cei executaţi de legionari au fost: primul-ministru I.G.Duca, , „trădătorul” Stelescu, primul-ministru Armand Călinescu, savantul Nicolae Iorga, „câteva zeci de evrei”. (!)
Şi foarte mulţi legionari au căzut victime ale represiunii tuturor regimurilor politice care au urmat scurtei lor guvernări, în special al celui comunist,. Printre victime s-a numărat însuşi căpetenia lor, Cornel Zelea Codreanu.
Utopia comunistă
Paul Everac a fost un nostalgic al comunismului. El a dus-o bine în comunism, a fost un slujitor al acestui regim. În acest capitol îi găseşte şi defecte acestei epoci, dar îi exagerează meritele.
Scriitorul este convins că, iniţial, comunismul a fost o idee bună „iudeo-capitalistă” .”Era o doctrină generoasă, dând dreptul claselor de jos, dizgraţiate, să înainteze şi să preia controlul producţiei, dar mai ales pe al repartiţiei bunurilor”, dar că, ulterior, s-a dovedit, pe ansamblu, proastă. „Comunismul a dorit o frăţie universală, dar o frăţie impusă samavolnic şi până la urmă convertită în contrariul ei.” Multă lume a crezut sincer în această utopie, „...cei ce nu credeau, erau abătuţi, uneori scoşi din joc cu forţa, trimişi între deşeuri”.
Evreii au deţinut, tot timpul, poziţii importante în „statul major al comunismului”.
Comunismul a crezut că poate crea „omul nou”, lipsit de simţul proprietăţii şi fără vicii. În realitate, omul din comunism nu s-a putut dezbăra acest simţ fundamental, motor al progresului şi nici de metehnele general umane. Mai mult, el a excelat în unele din ele, cum ar fi furtul. A propovăduit solidaritatea internaţională,dar, în realitate, statele comuniste au devenit naţionaliste în cel mai înalt grad, conduse dictatorial, de şefii lor.
În România, comunismul a fost instalat de ruşi şi a fost îndrumat şi monitorizat de un corp expediţionar (oameni veniţi din afară) iudeo-maghiar, slugi supuse ale ruşilor. „Sub firma lui Gheorghiu-Dej şi egida lui Petru Groza, am avut o domnie Pauker-Luca- Teohari-Nicolski- Pantiuşa-Dulgheru.”, până când „tătucul Stalin” l-a autorizat pe Gheorghiu-Dej să-i mazilească.
În fruntea intelectualităţii din România, s-au aşezat persoane cu nume româneşti, dar „născuţi altfel” sau alogeni. Comuniştii au reuşit să atragă de partea lor şi pe câţiva scriitori români valoroşi (Camil Petrescu, George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Petre Dumitriu) cărora li se vor alătura alţii (Eugen Barbu, Marin Preda). „Pentru literatură vremea comunistă n-a fost deloc sterilă. Dimpotrivă, cred că pot spune că a fost fructuoasă, variată, vie, animată de discuţii, emulativă, mai mult decât epoca prezentă care i-a succedat.”
Paul Everac, enumără marile realizări ale comunismului românesc, şi consideră epoca comunistă ca fiind „cea mai constructivă perioadă din istoria ţării”.
Scriitorul condamnă deviaţia naţionalistă şi dictatorială a lui Ceauşescu şi menţionează diminuarea drastică a nivelului de trai şi a libertăţilor din ultima perioadă, înainte de decembrie 1989. Cu toate acestea, el spune că „Nicolae Ceauşescu apare de o măreţie suprinzătoare în multe împrejurări”. Printre aceste împrejurări el menţionează medierea între SUA şi China, îndulcirea relaţiilor dintre arabi şi evrei, intervenţia „cvasi-reuşită din Vietnam” , a fost plimbat cu landoul de regina Angliei, a plătit „până la ultima firfirică” datoria externă. Pentru toate astea, Paul Everac îl consideră pe Ceauşescu „cel mai prestigios dintre români”(!)
„Utopiile lui Ceauşescu” sunt de tipul: autarhică – independenţă economică cu ori ce preţ pentru ţară; dinastică – moştenirea de către urmaşi a funcţiilor lui ; că este sincer iubit – lua de bune laudele exagerate ale linguşitorilor săi; bancă mondială - înfiinţarea în România a unei bănci mondiale pentru lumea a treia; epoca de aur – exagerarea peste ori ce limită, inclusiv peste cea a bunului simţ, a bunăstării şi înfloriri tuturor activităţilor creatoare din România.
La întrebarea, pe care şi-o pune singur, „dacă este justificat un antisemitism românesc”, Paul Everac răspunde: „ Nu este adevărat, nu există la noi o asemenea boală!”(!)
- sursa
Vizita lui Michiduta
Azi-noapte Lucifer mi-a trimis un delegat al sau, pe Michiduta, sa ma scoale si sa ma salute. - Ce veste - poveste? i-am spus eu somnoros. - Tot alea pe care le stii.
Sau poate, mai exact, nu le stii, de dormi rascracarat ca o balena. Pari sigur pe tine, in inconstienta ta, intr-o lume expusa la atatea primejdii. Pariez ca nu ti-e gandul ca ai putea sa dai coltul, nu singur ci cu altii, ba si cu toata omenirea.
- De ce asa?
- Fiindca stai pe o mare ravasita, cu ghetari ce curg la vale din cauza incalzirii, generand sterilizantul efect de sera, cu diminuarea oxigenului in raport cu dioxidul mortal de carbon, plus strontiu, cu invazia plasticelor nedecompozibile, cu poluarea raurilor si a lacurilor, cu imputinarea pana la secatuire a titeiului deocamdata indispensabil, cu o criza financiara mondiala de proportii. Stai si dormi, parca n-ar mai fi cutremure, tsunami, inundatii, corpi ceresti amenintand cu ciocnirea, taifune si cicloane devastatoare. In cativa ani de zile o parte din omenire nu va mai avea apa de baut, iar alta se va sufoca. 1700 de metri cubi apa pe cap de locuitor este pragul minimal, iar dincolo incep tensiunile sociale. 30 din razboaiele cele mai recente s-au produs in zone secetoase, afla! Raurile se regenereaza greu, lacurile in sute de ani, ca sa furnizeze cei 2,7% din "apa dulce" a Terrei, din care in rauri si lacuri se afla 0,36%, iar potabila 0,08%.
- Lasa-ma, Michiduta, discutam de dimineata la o gustare!
- Ce gustare!? Tot ce pui pe masa e falsificat sau "imbunatatit genetic", adica periculos! N-ai auzit de boala Morgellous cu mancarimi atroce si invazie de fibre rosii sau negre ce sparg pielea? Sunt acolo gene de Agrobacterium si ADN de fungus. Sfecla MG ameninta, ni se spune, supravietuirea ciocarliei (!) iar porumbul MG a injumatatit in Anglia specia fluturelui monarh. Mai baga in discutie si ierbicidarea si fungicidarea si ai sa vezi ca mananci numai noxe. Fertilizatorii artificiali de azot sunt o pacoste.
- Dar eu beau numai o cafea cu lapte, eventual cu un mic fileu de peste pe paine prajita.
- Laptele da osteoporoza fiindca procesarea proteinelor fura calciul din oase. Unii copii fac alergii la lapte, ori dau in diabet. Cafeaua, laudata pe nedrept ca energizanta, e un alt "hot de calciu". Ea contine si 19 substante cancerigene, produce malformatii genetice, afecteaza lichidul spermatic. Painea alba e saraca in vitamine si minerale, saracita si de calciu, conducand tot la osteoporoza. Pestele, evoluand intr-un mediu poluat, contine mercur, plumb si cadmiu, plus ierbi - pesticide drenate in apa. De altfel, orice ai ingera, toxinele sunt acolo, dezlantuite, mai ales la negustorii vostri necinstiti, care fraudeaza produsele si termenele de valabilitate. Daca mai punem in discutie si aditivii!
- Nu-i mai pun, mai ales la ora asta, cand eram in lumea visurilor!..
- Aici e o alta primejdie, poate mai mare decat celelalte! N-ai bagat de seama ca in jurul lumii tale reale au aparut fel de fel de lumi virtuale? Prin divertisment telegenic s-a ajuns la o lume secunda, online, cu jocuri pe calculator, in care grafica si sunetul incep sa estompeze diferentele intre lumea reala si cea virtuala. Utilizatorii acestui tip de "viata" au crescut infiorator, sunt acum cu zecile de milioane. Un asemenea drog soft poate duce la confuzii aberante si pana la urma la un fel de alienare. Printr-o simulatie, foarte aproape de verosimil, aceasta A Doua Viata (Second Life) roade din substanta vietii primare, o contraface masturbativ. Cu mijloace reale semenii tai, deveniti dependenti, lucreaza in ireal. Ei sunt acum avataruri, nu oameni. Timidul devine voinic, melancolicul virtual vesel. Daca mai dormi mult, te vei scula intr-o lume in care semenii, imbibati de fictiv, se fac ca traiesc, da de fapt se joaca, aidoma unor bozometici. Stapanul meu Lucifer rade copios de ei, dar tu ar trebui sa fii ingrijorat!
- Eu sunt ingrijorat mai degraba de ce se intampla real, Michiduta! De manevrele noastre politice gresite, de criza, de saracie
- Ce sa mai saracesti, amaratule? O sa-ti ia pensia cand n-or mai avea bani in cont. Si s-ar putea sa nu aiba. Caci bogatanii, de tip Becali, daca nu gasesc cumparator pentru halcile lor nesfarsite de pamant, n-or sa mai verse nimic la buget. Dar nu minimaliza lucrurile! Primejdia vine de la Armaghedoane, de la Antichrist (Mai tii minte ca la Huxley Seful suprem era un mahomedan?), si de la uriasele depozite de armament nuclear care abia asteapta. Dupa raportul Bailey sunt oficial la ora asta 26.000 de dispozitive, din care 2.000 pot fi lansate in orice clipa, ori cu plan concret, ori din greseala. Una singura, fie si gresita, ar ucide sapte milioane de ipochimeni, iar replica ei inca 12 milioane. Zice revista "Semnele timpului" ca o bomba nucleara poate fi construita de cativa teroristi, cu numai 6 milioane de dolari si doar 40 kg uraniu imbunatatit, aflator in unul din cele 50 de depozite civile cu un stoc de 1.700 tone, oricand activ. Nu crezi ca e cazul sa te trezesti?
- Ba cred ca e cazul sa te duci tu dracului, ca sa ma mai pot odihni cateva ceasuri!.
- sursa
Din nou despre educaţie
Facem ce facem şi iar ne găsim nas în nas cu o lege a educaţiei. Vrea guvernul să educe, e plăcerea lui! Vrea orice guvern, instalat cu nu puţine fraude şi cumpărări de voturi, punând la bătaie destule cariere dubioase şi biografii îndoielnice, să educe, poţi să nu-i faci acest hatâr?
Şi cum vrea să educe? Europeneşte! Aici e aici! Trebuie să ne educăm europeneşte, să fim în sfârşit în rândul lumii. Cândva aveam o şcoală dintre cele mai bune. Atât de bună încât nici comunismul n-a izbutit s-o strice, deşi a bandajat-o cu destule formalisme, asprimi şi ipocrizii. Cândva eram un exemplu de educaţie şi un exemplu de stiinţă: venea tot Balcanul la Bucuresti să înveţe carte superioară, ţinută academică. Unele facultăţi erau celebre, iar unele licee, la mare înălţime. Se cunoşteau şi profesori de întinsă autoritate, răsplătiţi pentru efortul lor cu o stimă generală. După care au început... reformele. Educaţia s-a reeducat şi se tot reeducă. Care cum vine, pune mâna pe educaţie şi o drege. Cum? Europeneşte, bineînţeles! De ce n-ar reeduca şi guvernul Boc-Băsescu? Rapid! Prin asumarea răspunderii. Asa vreau, aşa fac - aşa e democratic! Numai că s-au opus mangafalele de la Curtea Constituţională. Au spus că vor discuţie. Să discutăm! Să mai discutăm! Să discutăm niţel europeismul!
Până a da de Europa liberală şi capitalistă, noi nu prea ştiam ce sunt drogurile. Acum ştim, şi o ştim chiar bine. Au intrat în zestrea europenească, în libertatea mult visată. Pe aripile ei au venit şi hiturile, şi single-urile rockiste, şi dezvelirea părţilor pană atunci mai ruşinoase, şi statul la bar cu cafeluţe şi liqueururi, şi îmbuechirile alcoolice ale tinerei generaţii, lipsa ei de conţinere, destrăbălarea, intimităţile exhibiţioniste, parada sexuală, spleenul şi lehamitea celor ce fac sans rivages toate experienţele omeneşti. Dezabuzarea sexuală nu vine de la noi de la ţară, vine din străinatate, am văzut-o la lucru. Europa ne-a pus de asemenea în valoare homosexualii şi lesbienele, ca şi pansexualii meditaţiei absolute. Europa ne-a dat lecţii excelente de mafiotism, la care s-au format generaţii după generaţii. Ne-a expediat frăţeşte vaca nebună, porcul gripat, pasărea bolnavă, de care noi habar n-aveam, desfăcându-şi totodată medicamentele scumpe în locul medicamentelor noastre ieftine. Ne-a îndesat carnea, legumele, făinoasele ei, în locul alor noastre, a pus cabja pe oţelurile şi maşinile noastre, ne-a luat în supraveghere serviciile şi băncile, s-a îngrijit educativ să-şi adjudece beneficiile şi să ne împingă pagubele, în chip de învăţătură şi educaţie. Ce se dă la teatre, cinematografe şi micile ecrane este în bună parte educaţie europeană, noi imitând toate viciile curente de care nu ştiam înainte mare lucru.
Dar mai avem şi puncte proprii de sprijin pentru educatie. Primul este procesul soţilor Ceausescu, exemplu de rigoare juridică. Al doilea, îmbogăţirea unor oameni deştepti într-un timp record (a baronilor), printr-o nobilă muncă încordată şi onestă. Al treilea, selecţia ierarhică strictă după valoare şi nu după înrudire, nepotism, clientelism, favor erotic, interes pecuniar. Un bun factor educativ a devenit şi stringenţa cu care se taie posturi şi se îngheaţă salarii la prostime, în schimb se majorează câştigurile la obraze.
Ceea ce se are probabil in vedere e un român model, bine educat, care să nu mai posede în ţară nimic al său, să fie cetluit în datorii externe, să muncească disperat de dimineaţă până seara pentru firma străină, putând fi dat afară oricând, să vorbească curent englezeşte, să ţină Halloweenul, Sfântul Valentin şi Ziua Băncilor, şi să admire capitalismul liberal, fără de care n-am fi avut nici criza ce ne-a zguduit acum, şi ne poate zgudui oricând de-acum înainte, fiindcă suntem fără apărare.
Propun să se facă o Comisie de Stat de Educaţie numai din oameni de bronz, plătiţi regeşte, buni dansatori din buric, şcoliţi numai în străinatate, şi care să nu ştie deloc cine a fost Spiru Haret.
- sursa
Atenţie, abundenţa sărăceşte!...
Ponosul principal al abundenţei e că devalorizează. Ce a fost rar devine frecvent, ce a fost exemplar, devine uzual, ce a fost modelator devine nesemnificativ, banal. "Toată lumea la computer" înseamnă toată lumea la relaţia mică, nesemnificativă, prea putin discriminatorie, nerelevantă. La fel "toată lumea la celular". Pe cât de facilă a devenit relaţia, pe atât i-a scăzut portanţa. De altfel, schema conversaţiei tipic actuale e: - "Bună. Ce faci? Mai vorbim". E tot mai puţin de spus, cu cât se vorbeşte mai mult. Oricine poate aborda pe oricine oricând, nu mai e pavăza izolării care dă prestigiu, nu mai e delimitarea personalităţii, care acum se resoarbe, ca să nu spun se îneacă, prin super-conversaţie.Se scrie înfiorător de mult, fiecare scrie şi tipăreşte. În aceeaşi măsură scade interesul, care e nelimitat. Se angajează atenţia tot mai mult şi mai difuz, dispare concentrarea. Dispare, de asemenea, valoraţia, o carte devine egală (ca timp consumat) cu altă carte, mesajele se diminuează, nu mai găsesc spaţiu de expandat. Devii selectiv, dar mai ales econom, în sensul că absorbi în interes şi trăit numai o parte, numai cât incape pe flux. Devii, de asemenea, econom în emoţii, te mulţumeşti cu informaţionalul terre-a-terre.
Din opere, nepotul meu, de pildă, a selecţionat doar arii celebre, bomboanele de pe tort, nu mai are poftă, nici timp, pentru structură, pentru poveste. Ca atare, aria nu încoronează nimic, n-are bază, semnificaţia ei emotivă se reduce simţitor. Dar se pare că viaţa îl obliga la o asemenea reducţie, viaţa cu abundenţa ei de oferte la un timp tot mai limitat.
Această ecuaţie "timp-ofertă" se rezolvă de obicei în favoarea utilului. Alegi ce-ţi este util, ce te pune mai bine in valoare, te clasifică optim, eventual îţi aduce câştiguri. Gratuitatea emotivă, aceea care face măreţia omului, se duce, rămâne trepăduşia. Te înscrii între servanţii care ar putea întreprinde ceva remuneratoriu, care ar putea câştiga, în concret, în specie.
Acum sunt mulţi şi cei care câştigă din abundenţă; ei nu mai prezintă mare interes, dimpotrivă, par uşor vexatorii. Sunt, de asemenea, prea multe maşini pe caldarâm, viaţa a devenit grea din cauza lor, aproape insuportabilă pe alocuri. Mulţi pot mult mai mult decât puteau înainte, dar concomitent bunul lor gust scade, ca şi satisfacţia. Înaintăm spre o standardizare tot mai obiectivă, şi mai obiectuală.
S-au înmulţit periculos şi mijloacele de manipulare a psihicului. Toţi propun şi analizează tot timpul ceea ce fleşcăie, prin abundenţa alternativelor, iniţiativele, alegerile. Nu mai ştii unde să întorci capul să eviţi un îndemn, o propunere, o reclamă. Toţi cheamă pe toţi la de toate, e un vacarm aiuritor! Oratori publici, actori publici sunt unde te întorci cu miile, cu zecile de mii, spectacole se ţin lanţ şi ca atare se uită grabnic; programele, mesajele te dau peste cap, îţi ocupă nepermis creierul, îndopându-l inutil; până când, ca să te aperi, devii apatic...
Ideea că o mai mare difuziune de mijloace, o mai mare reţea de oportunităţi, şi cât mai comode, face bine, mi se pare o dogmă pernicioasă, izvorată dintr-o prejudecată stupidă că progresul e în primul rând tehnic, ştiinţific, investigator. Insula de răgaz şi de meditaţie autoportantă, solopoetică, e bătută de valurile tsunamice ale utilului, de pragmatismul devastator. Acesta e prestigiul cel rece al noilor civilizaţii atlantice, faţă de o Europă spiritual-culturală unde mai domnea puţinătatea nobilă, gratuitatea rară, transcendentul. Acum esti covârşit de peste tot. Pe măsură ce ţi se dau tot mai multe mijloace şi conforturi mecanice şi obţii inter-relaţii tot mai mari şi mai facile, devii, mă tem, tot mai mic...
- sursa
Rock-ul revolutionar
Daca as inchipui, ca intr-o poveste, o Imparatie unde se decid lucrurile, fie ea si a lui Scaraotki sau, sa zicem, a PreaInaltului si Omniscientului Diriguitor Strategic, acesta cheama pe Mikiduta si-i spune: - “Uite ce faci, drace, dai drumul la zavoarele senzualitatii constranse, bagi fitile excitante, ii gadili pe cei mai tineri la piele si la partile joase, le deschizi portile tuturor capriciilor de sex, desfaci si lacatele gurii pana la injurie si invectiva, le dai rol sa mocirleasca ceea ce au fost constransi sa respecte si sa laude; le restitui dreptul primordial la lene, le agiti imaginatia cu o suma de infractiuni distractive, tembelizante, dar mai ales, le dai sa salte in muzici de doi bani, imbecile si simplificatoare cat cuprinde, adica ii invalui pana la sufocare in tobele, ghitarile si saxofoanele rock-ului, si scoti din ei tot atatia revolutionari de mana a doua care sa darame regimul vechi si sa submineze prin indolenta crasa oricare nou regim viitor. Exploateaza-le bazdacul mediocrei lor senzualitati in expansiune, acela care, alaturi de bulimia dupa bani a veleitarilor ceva mai ageri, va face minuni”.
Nu sunt departe de a crede ca zidul Berlinului s-a daramat nu numai cu pick-hammerele, dar si cu rock-ul. Iar dl. Gorbaciov, care a crezut ca inaugureaza o fragezire a neo-comunismului cu fata “umana”, s-a pomenit cu o rafala de senzualitate dezlantuita, avida de rock si de libertatea de a sta, momaie resuscitata, cu mainile agitate in sus, si de a dardai de defulare pana la nauceala. In cele din urma rafala, cu versuri invers-lozincarde, l-a tarat si pe el, pe faras, in afara istoriei. Sexul, ca acompaniament de falsa muzica, l-a ruinat pe Sexy-Gorby, de destept ce-a fost, iar Mikiduta a respirat linistit.
Razgaiala senzuala a amortit toate resorturile vitale: de constructie, de aparare, de chibzuinta patriotica, de luciditate harnica, activa. Deschideti putin publicatia saptamanala “7 Seri” si veti vedea ca avem in Capitala cel putin 100 de cafenele fruntase care isi agita firma taraganitoare, de trei ori mai multe cluburi si baruri somptuoase sau ultra-discrete cu proceduri subtile, catre o mie de restaurante si pizzerii de prima linie, cu rezervari. Avem si pentru juniori, avem si pentru copii. Se calatoreste turistic indracit. Avem nenumarate institute de estetica si intretinere, inclusiv masaj erotic, cazinouri cu duiumul, agentii de pariuri, loterii, in perspectiva, bordeluri. Se taraie prin birouri cafelele, placintele; pe strada se-mbuca din greu, se tocaie, se pipaie, se urineaza, se scot cu talent portofele din buzunare. In toate salile si spatiile spectaculare apare cate un mare gurist-solist al lumii sau al interlopei noastre, care oracaie si bataie de mama focului. In orice seara, ce spun eu?, in orice zi si la orice ora, pe reteaua televizata se salta copanele, se rade ca piscat si se canta clamoros, in cea mai ramasa la urma dintre tarile Continentului.
Revolutia si-a facut din plin datoria. A abolit monstruoasa, despotica “Rasuna valea, rasuna valea/De la Bumbesti la Livezeni!”, de unde a iesit un pasaj de vis, si ne-a concentrat atentia pe goliciunea peste tot umblata a Madonnei, de care aveam o nespusa nevoie!
- sursa
Tunarii de la Arsenal
Si iata si polul opus, la proportia de azi a globului pamantesc: apare echipa britanica Arsenal si isi demonstreaza inalta clasa. Ai zice: "Ce buni sunt baietii englezi, inventatori ai fotbalului, oameni deci cu cea mai mare traditie in acest foarte iubit sport! Ce frumoasa maniera de joc practica ei, calita de multe decenii!". Asa ai zice, bietule imberb; numai ca in respectiva echipa "britanica" nu e niciun englez! Niciunul! Sunt numai oameni de cumparat, de mobilizat pe bani, din toate ungherele lumii. "Tunarii londonezi" sunt din Africa, America de Sud, Asia, copii care au excelat nu in morala, nu in filozofie, nu in drept, nici in stiinta, ci in dat din picioare si din cap intr-o minge, in alergat, driblat, tintit, cotonogit, ceea ce fac cu o agilitate impresionanta, simiesca. Nu e nimic britanic acolo decat poate antrenorul de moment si, in orice caz, banii. Sunt o echipa de mercenari, de naimiti, care se supun rigorilor britanice, antrenorului britanic, mandriei britanice, totul pentru o vreme.
Dar iata ca si antrenorul, adica profesorul lor intr-ale fotbalului, se brodeste de cele mai multe ori din alta parte, n-are nimic din etosul tarii respective, il adopta pe bani. Devine englez sau spaniol sau italian dupa cat e reteta. Se entuziasmeaza sau dezoleaza pentru interesele echipei respective, in contextul tarii respective, si dincolo de ea, dupa cati marafeti baga in tescherea!
Iata ca nici cei care dau banii nu sunt toti ai tarii, desi fac crize de patriotism, de fals patriotism la orice victorie. Britanicii de la Chelsea, din care multi exotici, au stat sub ascultarea portughezului Murinho, adica au invatat scoala portugheza, pe baza averii evreului rus Abramovici, venit din URSS! Partea englezeasca in toata povestea ramasese mititica, dar ei arborau egida britanica, atat angajatorii cat si angajatii! Era fotbal curat englez, pentru ca arena se gasea in Anglia. Restul era afacere, bursa, tripotaj de oameni, mercurial.
Cand scriu aeste randuri, in fruntea clasamentului romanesc Burger (!) stau vreo opt latino – americano – portughezi, bagati sub hlamida Cailor Ferate Romane (!) cu care, bineinteles, nu au cum sa aiba ceva de-a face. Nici cei de la diversele politehnici, negri la culoare, sau chiar albi, nu au ce imparti cu politehnica, sau cu universitatea; ei au ca legatura doar statele de plata, unde de asemenea comanditorii nu sunt toti romani, ci venetici broditi pe la noi din pricini comerciale. Cei din tagma acestor manipulatori de distractii se cunosc inca din lumea antica, ei oferind spectacole pentru propria lor popularitate, uneori castig. De ce credeti c-o fac patronii din ziua de azi?
"Briliantii" nostri se muta din Anglia in Italia, cu sentimente cu tot, ori schimba un club italian cu altul, capatand o alta configuratie adversativa, o alta pasiune dominanta, in favoarea celui ce da mai mult. Antrenorii nostri devin din turci ucraineni, se amesteca in lumea araba cu nesfarsit folos, ajung si si in China, nu chiar ca Spatarul Milescu, ci in chip de amploaiati sportivi. E un mis-mas cu sclavi cumparati la liber, care in loc sa se omoare, precum catanele lui Wallenstein, se ranesc alergand dupa o minge, constienti ca reprezinta pe cineva, si merita ceva, totdeauna ceva mai mult. Dar nici cu violonistii, dirijorii, regizorii de teatru, nu-i altfel. Si ei se incetatenesc pe unde-i prinde belsugul si redevin ai tarii, in speta romani, abia cand incepe esecul. Dar stiinta si tehnica americana din cati mercenari e facuta? Ce de nemti, de pilda, sunt in dosul succeselor altora! Ce de straini ne dirijeaza industria si comertul! Vechii atenieni au fost si ei o elita, pana au ajuns tabelioni si preceptori la romani. Asa ca atunci cand aud cu ifos de "tunarii englezi", care mai de care mai olive sau tuciuriu, care punandu-si in bataie tunurile ne-au inscris o biata bobita nepricopsita (ei fiind pentru asta reuniti din zece tari), ma umfla rasul!...
- sursa
Post Scriptum
Facebook
Mica Publicitate
CAUT iesire din bloc
cat mai discret, mai prin spate
VAND la iuteala in stoc
prejudecati declasate
De la onoruri fiind scos
imi INCHIRIEZ petulanta
WEEK-END de Domn generos
ofer curvetei Speranza
CUMPAR parcela-n tarii
c-o filodorma imensa
PIERDUT ratiunea de-a fi
la-aducator, recompensa!
Facebook
Crunta austeritate
- „E prost, e mizerabil anul !”
le zise şoarecilor şobolanulîn cadrul unei avântate orăţii
pe o Câmpie zis-a Libertăţii.
„Vă jur că orice vi s-ar spune, pe bune,
intrăm într-o grea recesiune.
Aşa că principala noastră antrepriză, ajunsă azi deviză
e să ieşim cât mai curând din criză !
Deci cer oricărui şoarece : Măi frate, dă-ţi
ca sacrificiu măcar una din mustăţi,
să trecem hopul mai cu brio !
Curând promit că ţi-om restitui-o !
încât, la stabilit soroc, vei pune-o nesmintit la loc !”.Şoarecii, chiţoranii într-o doară
deliberând, dădură o mustăcioară,
convinşi că lideru-mblănit ce le vorbeşte
e neam de şoarec şi deci simte şoriceşte.
Aşa că-n drepturi grabnic i-o repune
după spurcata de recesiune
când o să curgă din al vremii crug
un nesfârşit belşug.
Dar iată că trecând un an de viaţă,
liderii le pretinseseră şi cealaltă mustaţă,
să calce în picioare criza, hopa-ţopa,
cum face toată Europa !
Să fie conştienţi, să înţeleagă
că li se va restitui mustaţa-ntreagă
atunci când vor lichida cumplita eră
prin existenţă austeră.
Aşa că sub umbrela şi-a speranţei, şi a fricii,
sărmanii şoricei au suportat noi sacrificii
plini de-un elan şi civic şi obştesc
pentru tot neamul şoricesc.
Că sunt buni cetăţeni au dat dovada
când li s-a mai cerut şi coada...
Şi nu s-au încăpăţânat ca să se cruţe
când fu să dea şi una din lăbuţe,
tot ferm convinşi că la soroc
le-or pune toate iar la loc.
Dar a venit pe şoricime un şi mai tragic val
de n-au putut răzbi la niciun caşcaval,
au suferit şi au răbdat de toate cele
până au ajuns doar os şi piele.
Recesiunea, bat-o Dumnezeu s-o bată,
odată-n neamul şoricesc intrată
o făcea varză de salată
de n-ar fi fost bravi şobolani cu firi mai treze,
să-i ia şi să-i administreze,
tot gâdilându-i, fie şi despotic,
la nervul patriotic.
Lingându-i tot mereu cu vorbe prea frumoase
le ronţăiră binişor câte-un pic din oase,
le jupuiră feţele drăguţe,
mâncară delicat cozi, zgârciuri şi lăbuţe,
apoi le crănţăniră ca pe superbe stickuri
din ochişori şi din boticuri.
Aşa că-n timp ce şoriceii ajungeau în letargie,
guzganii se umflau pe veresie
şi nefiind cine să le pună doape,
nu încetau să roadă, să se îndoape.
Şi câţiva chiţorani s-au pomenit că-ntruna pier
în paradisul acesta auster,
ajunşi în cea mai imbecilă stare,
numai prin toleranţă şi răbdare.
Iar marea criză care nu mai trece
i-a lăbărţat pe unii şobolani cât zece,
făcând din burdihane boloboace
pline cu animalele frăţeşti sărace.
Încât un şobolan prea îndesat,
când fu de alt belengher întrebat,
cin' te-a umflat în halul ăsta, frate ?zise râzând: crunta austeritate !
- sursa
Nedumerirea câinelui Buru
Cîinele Buru era în prietenie cu iepurașul Coțoi. La drept vorbind, cîinele Buru l-ar fi mîncat pe iepurașul Coțoi, dar stăpînul său l-a oprit de cîteva ori cu vorbă bună și bătaie, pînă cînd cîinele Buru a înțeles că trebuie să rămînă prieteni, să-l respecte pe iepurașul Coțoi, să-l iubească, să nu-i facă zile fripte, ba chiar să se joace cu el.
Mare loc de joacă nu aveau, fiindcă în general iepurașul Coțoi stătea în coteț, unde primea varză, iar cîinele Buru stătea în lanț unde primea oase și resturi de mîncare, altfel bune la gust, uneori chiar sățioase. Cînd era sătul, cîinele Buru se lăbărța pe burtă și nu avea chef de iepurașul Coțoi, nici să-l mănînce, nici să se joace. La rîndul său, iepurașul Coțoi se îngrășase și, știind că nu-i vrea nimeni răul, devenise mai voinicos, își sumețea nările și mustăcioara și bătea vîrtos din sfîrcul de la codiță. Cînd îi dădeau drumul în iarbă, iepurașul Coțoi se ducea de-a dreptul la cîinele Buru, care îl alinta c-o labă, rostogolindu-l ușor, pînă îl punea iar pe patru picioare, la pîndă. Alteori îl hămăia în joacă, cu drag, iar iepurașul Coțoi ciulea urechiușele și se făcea că e speriat, deși știa, printr-un simț tainic, că hămăitul e doar de ochii lumii, căci stăpînul nu-l lasă pe cîinele Buru să fie rău. Cînd erau amîndoi liberi, se zbenguiau o vreme foarte plăcut, apoi iepurașul Coțoi, mulțumit de cît aer luase, se întorcea în cotețul său, unde îl aștepta foicica de varză.
Cîinele Buru stătea însă, o vreme, nedumerit. S-ar fi dus cîteodată să umble liber, prin sat și prin pădure, dar gîndea că pierde masa și rămîne de pripas, ca alți necăjiți, scurmînd prin resturi. Să zacă tot mereu legat de cușcă pentru fiertura ce-o primea și oasele ce le clefăia la praznice, iar nu era o soartă pricopsită. De cîte ori rupsese lanțul, stăpînul îl adusese înapoi, cu picioare în spate și palme peste bot, ca și cînd cine știe ce ar fi așteptat de la el. De fapt, slujba lui era să latre și atît. Să latre cînd se arăta cineva din afara curții. Dar să latre și să se bucure, cu voie bună, și cînd îl vedea pe stăpîn. Mai ales cînd îl vedea venind cu blidul. Atunci cîinele Buru se aținea cu tragere de inimă, dădea vîrtos din coadă și cerșea de la stăpîn un răsfăț, o mîngîiere pe creștet, ori măcar o privire.
Cîteodată, stăpînul său, îmbunat de cine știe ce împrejurare necunoscută din viața sa, îi dădea drumul prin iarbă. Cîinele Buru, voios, făcea cîteva rotocoale, apoi imaginația îl părăsea și rămînea cam prostit, uitînd de ce a oftat să fie liber și ținîndu-se de acolo-acolo după stăpîn, ca spre a-și aduce aminte de rostul său. După care, nemaitrecîndu-i nimic prin cap, se ducea să discute cu iepurașul Coțoi. Iepurașul Coțoi ciulea urechiușele și-și băga nările în gratii. Nici el n-avea multe de spus, decît că ar fi dorit să fie amîndoi în iarbă, să se joace. Cîinele Buru, cînd era în toane bune, îl fugărea frumos pe iepurașul Coțoi, care sălta în zigzag și era greu de prins. Cîinele Buru se înverșuna, mîrîia, scotea colții, și cu acest prilej, ceva din pofta lui mocnită pentru cărnița iepurașului îl furnica, vag, prin mațe. Dar, cîine educat, se reprimase demult și, săltînd grațios, dădea tumba pe iepurașul Coțoi, care rîdea cu toată mustăcioara și se tupila în tufe și în iarba mare.
Pînă în ziua cînd cîinele Buru, pe deplin educat și acomodat cu stilul său de viață, cînd îi veni plăcere să se joace iar, nu mai găsi pe iepurașul Coțoi în cușcă, așteptîndu-l cu prietenie și încredere. Fiindcă, neavînd simț ontologic, îi mîncase decuseară oasele, urechiușele și gîtlejul, în blidul adus de stăpîn. Iar acum îl căta nedumerit, cu dragoste, amușinînd vioi și sătul prin iarba mătăsoasă.
- sursa
Mușețelul
Răsfoind unele reviste autohtone și străine am dat peste o sumă de indicații terapeutice și de știri medicale ce m-au pus serios pe gînduri, atrăgîndu-mi atenția, prin mijloacele științei, asupra precarității constituției mele și schimbîndu-mi necontenit ideile.
Cartoful, credeam cîndva, e foarte bine tolerat de ficat și se recomandă la hepatici; aflu însă că, dimpotrivă, el obosește ficatul și îngreunează corpul cu o pondere inutilă, deci trebuie evitat. Roșiile erau bune cîndva, întrețineau sîngele, procurau vitamine; dar roșiile precipită acum oxalați, fac adică piatră la rinichi și bine ar fi să le cam ocolim. ”Dați copiilor cît mai multe dulciuri” se spunea și scria pînă nu demult; acum știința ne-a lămurit că nu numai diabetul dar și boli circulatorii se nasc din dulciuri, încă din copilărie, și că ar trebui deci să ne păzim. Mai bine ridichi, – dar vai! și celuloza e greu de digerat, parazitează traiectele intestine. Salata, verdețurile, măcrișul, bune și ele, dar cam precipită, trebuie luate cu menajament. Grăsimile erau alimentul omului muncitor, ele sînt acum o cauză de scleroză. Nu grăsimile sînt o cauză de scleroză, ci înainte de toate zaharurile, spune o știre mai nouă. Ba sînt grăsimi nesaturate care, dimpotrivă, micșorează colesterolul și evită scleroza. Cîndva lumea se ruga pentru ”pîinea noastră cea de toate zilele” acum pîinea e trecută printre dușmanii principali ai constituției fizice, împreună cu ”mîncarea săracului”, cu cartoful, care trebuie abjurat. Se poate mînca în schimb oricîtă carne care înainte era agentul cel mai viclean al îngrășării, acum însă a devenit inofensivă. Cura de fructe e bună, dar mai mult fierte. Nu, mai mult crude. Nu: crude fac dispepsie. Fierte, omoară vitaminele. Nu trebuie totuși băute multe lichide. Ba da, pentru diureză, altfel se blochează rinichii: așa, se molestează ficatul. Ficatului nu-i plac nici băuturile alcoolice. Ba da, îl excită, plus că cele concentrate produc vasodilatațiune care e bună pentru circulație. Nu trebuie băut totuși vin roșu, care e congestiv. Dar e și tonic, face globule roșii. Trebuie evitate ouăle, produc colesterol; dar concepția recentă cere să se mănînce ouă, altfel organismul își fabrică din alte ingrediente colesterolul și e mai rău. Cardiacii și post-operatorii trebuie menajați, așezați în pat; nu, dimpotrivă, trebuie să urce zilnic cîteva etaje ori să fie îmbrînciți pe scară. Evitați uleiurile! Dimpotrivă uleiul de măsline dizolvă piatra la ficat. Alunele sînt anticancerigene. Nu-i adevărat, ultimele descoperiri spun că sînt cancerigene, anticancerigen este mălaiul pe care eram pe punctul să-l transferăm la animale. Trebuie pusă o barieră ingerării de proteine (deși ciocolata e stimulativă), o barieră pentru lapte care constipă.
După o mie de ani de fumat intens s-a băgat de seamă în lume că tutunul e așa de nociv încît e o minune că mai avem plămîni, atît fumătorii cît și nefumătorii. Acum se face un dosar mondial al alcoolului, alt distrugător-al-vieții-pe-pămînt în condițiile în care populația globului se dublează în 30 de ani. Bune au fost și sulfamidele, dar cîte efecte secundare au generat! Bune și antibioticele, dar cîtă lume au nenorocit! Utile și barbituricele și tranchilizantele, dar au adus calamități, în concurență cu drogurile, care nici ele nu sînt lipsite de unele calități. Mai puțină sare, mai puțin piper, mai puține mirodenii asigură o mai bună sănătate după ce s-a umblat sute de ani să se găsească. Ceapa arde stomacul, usturoiul ficatul – deși e bun la gripă; ca și țuica – altminteri nocivă. Mai ales făinurile și pastele trebuie eradicate din alimentația omului modern, căci fac țesut conjunctiv. Și cafeaua, căci ridică tensiunea.
Cîndva ciuperca japoneză făcea minuni. Mai tîrziu brățara de aramă crea curenți bioelectrici favorabili. Acuma știința a descoperit lăptișorul de matcă, dar sînt și voci mondiale care ne avertizează împotriva lui, de bine ce a apărut. Nocive sînt și afumăturile, dau cancer. Nocivă și carnea de miel tînăr. Nociv și oul de rață. Fasolea și varza sînt spectre amenințătoare. Untul se depune pe vase. Ca și untura. Sifonul balonează. Apa îngrașă.
Răsfoind în continuare, în revistele viitorului, voi afla probabil și alte precizări: a fost o eroare, se va zice, că omenirea a mîncat atîta vreme brînză, care e un mare factor de degenerescență și a provocat atîtea războaie. Nu trebuia să mîncăm mere cu coajă, ca să nu ne umflăm, dar nici fără coajă, substanța fiind de fapt coaja iar miezul o otravă subtilă pentru creier. Nu trebuia să tăiem carnea cu cuțitul, care produce oxizi prin frecare și muiere în sosul cărnii și a scurtat astfel viața civilizației cu aproximativ un mileniu. O eroare să ne punem dinții căzuți, înlocuitorii creînd un cîmp electromagnetic ce favorizează melancolia. A fost o eroare că ne-am mișcat, de fapt sedentarismul era mai indicat pentru dezvoltarea unei armonii interioare ce influența sucurile gastrice. Om sănătos e cel ce cîntărește în kilograme echivalentul înălțimii sale. Tăiatul bătăturilor e cancerigen, ca și spălatul pe dinți ce lichidează flora anticorpilor. Suflatul nasului dă traume locale, mai bine înghițim mucii. Rămînerea în urmă relativă a popoarelor balcanice în timpul evului mediu a fost din cauza leușteanului. Din punct de vedere biochimic sportul a fost cea mai mare aberație a lumii. Prin balele lor din timpul fabricării coconului, viermii de mătase au contribuit la distrugerea celor mai frumoase femei, căci numai cînepa asigură un bun metabolism. A fost greșit că oamenii s-au cuplat de cîte ori au avut poftă, asta a distrus echilibrul interior și ecologic. Și în sfîrșit: lumea va pieri într-un cataclism dacă nu se renunță la ceaiul de mușețel.
E bună și știința asta, riguroasă. E aproape la fel de exactă ca literatura…
- sursa
Certificatul
Cînd Paulina îi spuse, după lungi pregătiri, că e gravidă, Dorel Solomonescu căzu într-o disperare neagră. Asta îi mai lipsea, dacă nu se despărțiseră la timp. În ultima vreme relația lor mergea tînjind, se iviseră împrejurul Paulinei cîteva prezențe suspecte, care stăteau oarecum în umbră, se insinuau vag, dar refuzau să dispară. Mai mult din inerție ei continuau să se vadă, cu o plăcere înjumătățită, și Dorel era destul de obosit ca să poată rupe. Și acum iată: din acele lîncede întîlniri o să pice iarăși un proces, cu recunoașterea de paternitate și pensie alimentară. Era prea mult, Dorel mai plătea două, a treia era în pronunțare după ce ajunseseră la Tribunalul Suprem și iarăși la instanța de fond. Era un destin groaznic să nu se poată apropia de o femeie fără să…
Nu era băiat urît Dorel, de acasă fusese înstărit, mai făcuse cîteva afaceri norocoase, plus salariul, la care se adăugau și primele, fiindcă era silitor. Muncea și în orele libere, pe la particulari, aduna cu grijă, risipea puțin. În ultima vreme se făcuse cam apucător, fiindcă trei pensii alimentare îi sfîrtecau salariul, iar Paulina era destul de pretențioasă. Cum naiba aveau alții noroc! Erau de o sută de ori mai muieratici decît el, și nu pățeau nimic. Dar acum se va învăța minte! De azi încolo… Ba nici măcar de azi încolo. Va vorbi cu prietenul său Draghină, acela are un doctor bun, un fel de rudă, și cu o taxă oarecare, fie ea cît de mare, va dovedi cu certificat în regulă că plodul Paulinei nu îi aparține, că el nu poate face copii. De ce să nu pună odată punct la toate aceste ghinioane? A fost destul cinstit și sufletist, i-au curs destui bani, fără nici un folos, în micile sale aventuri… Nu e cazul să se ruineze, să-și îngroape viitorul, doar nu e fraier.
Cu aceste socoteli în cap și cu hotărîrea de a da oricît ca să scape, Dorel Solomonescu se prezentă la doctorul Miculescu, în după-masa hotărîtă, după ce luă bonul de ordine și plăti la ghișeu taxa legală. Se purtă elegant, știa că Draghină îi pusese pila, n-avea de ce să se teamă. De-aceea, cînd după multe analize, jucîndu-și perfect rolul, doctorul îi dădu în sfîrșit diagnosticul, Dorel răsuflă ușurat: era declarat steril.
Doctorul Miculescu simți și nevoia să-l compătimească puțin, să-i arate viitorul în culori nu tocmai plăcute. Politicos, Dorel îl ascultă, zîmbind în interiorul său: iată ce înseamnă treaba bine făcută! Iată ce înseamnă un pehlivan care știe meserie! Ce înseamnă o pilă pusă la fix! Și care ține! Asculta și el acum, cu capul puțin plecat, făcîndu-se trist.
― Dar să știi, zicea doctorul, că lucrul nu e definitiv compromis. Eu am să-ți recomand un tratament, și o să încercăm, o să ne zbatem… Ar fi păcat, un cadru tînăr al societății noastre, un om construit bine, plăcut la înfățișare…
― E dat dracului, își zicea Dorel în sinea sa, ia uite ce vrajă are, ce papagal! Vrea să mă convingă, auzi, el pe mine! Are haz! Și tare, cu un surîs modest: ”Bine, domle doctor, o să facem. Să-mi prescrieți ceva acolo. Poate e nevoie să merg și la băi – și Dorel hohotea în interior, victorios.
― Da, o să fie nevoie. O să-ți dăm și o recomandare în acest sens.
― Excelent! zise Dorel, și trase cu ochii doctorului, excelent, dom doctor! Mă duc și mă refac, știți cum!?
― E cazul, zicea doctorul, dumneata o să vrei să ai într-o zi familie și ar fi păcat… Eu am mai avut un pacient ca dumneata și s-a vindecat complet, azi are doi copii, îmi mulțumește. E adevărat însă că a fost perseverent, s-a ținut de ce i-am prescris.
― Acum ar fi vremea să mă mai lase, gîndi Dorel, pentru banii care îi dau a spus destul.
Și dădu să se scoale, dar doctorul mai umplu zece minute cu povețe. – Vrea loz mare, al dracului, își zise Dorel. Taci mă din gură naibii, că tot nu-ți dau mai mult, ți-ajunge un miar, hai și încă cinci sute de la mine, și slăbește-mă. Iar din cap dădea politicos, înțelegător: – Bine, bine, dom doctor! Făcîndu-i tot mai des cu sanchipontu.
― Ai ceva și la ochi? se interesă doctorul Miculescu, ia treci puțin la fereastră să te examinez.
― Ho, nebune, văd că nu știi de glumă, mormăi în sinea sa Dorel. Și refuzînd să mai urmeze teatrul ăsta cam lung, scoase banii în plic să-i dea.
Spre marea sa mirare doctorul refuză plicul, chiar cînd el mai adăugă 500 de lei. Ei comedie ca asta! Face pe mărețul, animalul! Nu-i ajunge! Ori te pomenești că au vorbit cu Draghină și s-au înțeles altfel.
Și mai mare a fost mirarea cînd pomenind numele lui Draghină, doctorul nu avu nici un fel de reacție. Nu-l cunoștea. Ăsta ori joacă tare pe principialul, ori crede că sînt fraierul lumii. Ori o fi ascultînd cineva pe aici. Și Dorel vîrî repede plicul în buzunar, jurînd să nu dea nici un firfiric în plus.
― Nu sînteți doctorul Niculescu? întrebă el brusc, pentru control.
― Nu. Sînt doctorul Miculescu. Trebuia să fie dr. Niculescu, dar am schimbat tura, din cauza unor împrejurări. Așa că, revenind, tinere, nu fii disperat, o să se aranjeze totul. În doi-trei ani, dacă faci tot ce e necesar, vei putea fi în sfîrșit un fericit tată și să oferi societății noastre… Stai să-ți dau certificatul, unde fugi așa? …
- sursa
Schimbarea hîrtiei și revolta poetului
Poezia era mediocră, de-aceea nu plăcu prea tare și rafturile rămaseră încărcate. Poetul gîndi că volumul nu atrăgea fiind pe o hîrtie obișnuită, putem zice cam de duzină. Făcu diligențe, – avea posibilități! – și la tirajul viitor schimbă hîrtia, ba chiar aduse una de mare calitate, lucioasă, bună la pipăit, o plăcere! Dar poezia rămînea mediocră și n-avea căutare. Omul se gîndi că nici coperțile nu erau de soi, pe cartonul acela fără noblețe, și făcu demersurile necesare să capete unul mai bun, ceea ce îi reuși!, un pictor talentat îi compuse pe contrapagină o ilustrație nemaipomenită. Poezia continua însă să rămînă mediocră. Fură presărate vignete peste tot; apoi schimbate caracterele tipografice, schimbată tipografia cu totul, iar la cea nouă schimbați cîțiva din cei ce păreau a nu lua munca în serios, care se comportau încă iresponsabil. Se făcu și o remaniere a cernelurilor, se aduseră noi mașini de cules, ba și rotative proaspete, încît ediția viitoare, definitivă, ieși aproape desăvîrșită, avînd un singur, unic, cusur: poezia era mediocră…
Vindicativ, Poetul visă că-i bate la sînge pe toți cei ce l-au boicotat, publicul inclusiv, și că o urle pînă la cer că i s-au făcut o imensă nedreptate istorică. Se gîndi la toate mijloacele speciale cu care ar putea corecta, cu forța situația. Mediocritatea poeziei era singurul lucru la care nu se gîndea.
- sursa
Post Scriptum
N-am niciun zor sa mai durez o zi
Cand pot tot mai nevolnic vietui
N-am nici un zel sa mai castig un ceas
Cand pier ispitele ce mi-au ramas
Ce sa mai faptuiesc, ce sa aspir
Cand gol e al dorintelor potir
Si cand oricat m-as stradui si zbate
Sunt prins de-un smarc de mediocritate!?
Cuprins in giulgiul marei stenahorii
Ma tot despoi de rosturi si istorii
Iar printre sansele care-mi raman
E doar sa fiu ucis fiinca-s roman
O tara dulce, leagan si mormant
Tie-ti consacru ultimul cuvant.
Facebook
Urgenta
O sirena suna cu stridenta:
Iar mai cara unul la urgenta!
Da, e-o fata de 30 de ani
Ce-a fost sfasiata de guzgani.
Bestiile mici, care de care,
I s-au repezit la madulare.
Si libarci s-au adaugat sa-nhate
Si sa-i suga sangele din mate.
Si paduchii naraviti in rele
I-au turnat otravi in toate cele
Si-alti dulai cu ochi si bot de broasca
S-au silit s-o imbucatateasca.
Cand intra sarmana la spital
Era intr-un hal fara de hal.
- Nu cred ca mai are vre-o clementa
Zise doctorul de evidenta.
-Numele, adresa, meseria!
Fata zise simplu: Romania.
FacebookO sirena suna cu stridenta:
Iar mai cara unul la urgenta!
Da, e-o fata de 30 de ani
Ce-a fost sfasiata de guzgani.
Bestiile mici, care de care,
I s-au repezit la madulare.
Si libarci s-au adaugat sa-nhate
Si sa-i suga sangele din mate.
Si paduchii naraviti in rele
I-au turnat otravi in toate cele
Si-alti dulai cu ochi si bot de broasca
S-au silit s-o imbucatateasca.
Cand intra sarmana la spital
Era intr-un hal fara de hal.
- Nu cred ca mai are vre-o clementa
Zise doctorul de evidenta.
-Numele, adresa, meseria!
Fata zise simplu: Romania.
Mica Publicitate
CAUT iesire din bloc
cat mai discret, mai prin spate
VAND la iuteala in stoc
prejudecati declasate
De la onoruri fiind scos
imi INCHIRIEZ petulanta
WEEK-END de Domn generos
ofer curvetei Speranza
CUMPAR parcela-n tarii
c-o filodorma imensa
PIERDUT ratiunea de-a fi
la-aducator, recompensa!
Crunta austeritate
- „E prost, e mizerabil anul !”
le zise şoarecilor şobolanulîn cadrul unei avântate orăţii
pe o Câmpie zis-a Libertăţii.
„Vă jur că orice vi s-ar spune, pe bune,
intrăm într-o grea recesiune.
Aşa că principala noastră antrepriză, ajunsă azi deviză
e să ieşim cât mai curând din criză !
Deci cer oricărui şoarece : Măi frate, dă-ţi
ca sacrificiu măcar una din mustăţi,
să trecem hopul mai cu brio !
Curând promit că ţi-om restitui-o !
încât, la stabilit soroc, vei pune-o nesmintit la loc !”.Şoarecii, chiţoranii într-o doară
deliberând, dădură o mustăcioară,
convinşi că lideru-mblănit ce le vorbeşte
e neam de şoarec şi deci simte şoriceşte.
Aşa că-n drepturi grabnic i-o repune
după spurcata de recesiune
când o să curgă din al vremii crug
un nesfârşit belşug.
Dar iată că trecând un an de viaţă,
liderii le pretinseseră şi cealaltă mustaţă,
să calce în picioare criza, hopa-ţopa,
cum face toată Europa !
Să fie conştienţi, să înţeleagă
că li se va restitui mustaţa-ntreagă
atunci când vor lichida cumplita eră
prin existenţă austeră.
Aşa că sub umbrela şi-a speranţei, şi a fricii,
sărmanii şoricei au suportat noi sacrificii
plini de-un elan şi civic şi obştesc
pentru tot neamul şoricesc.
Că sunt buni cetăţeni au dat dovada
când li s-a mai cerut şi coada...
Şi nu s-au încăpăţânat ca să se cruţe
când fu să dea şi una din lăbuţe,
tot ferm convinşi că la soroc
le-or pune toate iar la loc.
Dar a venit pe şoricime un şi mai tragic val
de n-au putut răzbi la niciun caşcaval,
au suferit şi au răbdat de toate cele
până au ajuns doar os şi piele.
Recesiunea, bat-o Dumnezeu s-o bată,
odată-n neamul şoricesc intrată
o făcea varză de salată
de n-ar fi fost bravi şobolani cu firi mai treze,
să-i ia şi să-i administreze,
tot gâdilându-i, fie şi despotic,
la nervul patriotic.
Lingându-i tot mereu cu vorbe prea frumoase
le ronţăiră binişor câte-un pic din oase,
le jupuiră feţele drăguţe,
mâncară delicat cozi, zgârciuri şi lăbuţe,
apoi le crănţăniră ca pe superbe stickuri
din ochişori şi din boticuri.
Aşa că-n timp ce şoriceii ajungeau în letargie,
guzganii se umflau pe veresie
şi nefiind cine să le pună doape,
nu încetau să roadă, să se îndoape.
Şi câţiva chiţorani s-au pomenit că-ntruna pier
în paradisul acesta auster,
ajunşi în cea mai imbecilă stare,
numai prin toleranţă şi răbdare.
Iar marea criză care nu mai trece
i-a lăbărţat pe unii şobolani cât zece,
făcând din burdihane boloboace
pline cu animalele frăţeşti sărace.
Încât un şobolan prea îndesat,
când fu de alt belengher întrebat,
cin' te-a umflat în halul ăsta, frate ?zise râzând: crunta austeritate !
- sursa
5 comentarii :
Everac este de cel mai bun filozof al epocii postceausiste
Eu am preluat Everac-3 dar nu s-a updatat in blogroll-ul tau.
Ei, atunci ce mai e Brucan ?
Everac trebuie citit printre rânduri.
Brucan a fost cel mai mediatizat.A fost rolul lui.
Everac n-a intrat in schema . El caracteriza realitatea, asa cum spui tu :"printre randuri" , cu umor si stil. Hâtru,mucalit.
Tocmai ce am mai găsit câteva texte, le pun acum, la partea a IV-a.
Trimiteți un comentariu