Liberalismul vasal

Noi nu putem întoarce azi din cauza liberalismului dominant, cum n-am putut întoarce altădată din cauza despotismului. Noi facem azi jocul marilor case de credit. Nimeni nu ne întreabă dacă vrem să-l facem sau nu. Şi am ajuns să cred că nimeni nu ne-a întrebat dacă vrem să vindem sau nu capacităţile noastre productive. – Vinde, că te tai! ni s-a spus, şi s-a dat o şpagă la nevolnicul de vânzător, un rahat cu ochi, care s-a “turcit”, adică s-a căftănit, s-a ajuns şi s-a revărsat ca un păduche.

Articol de Paul Everac, l-am repostat cu diacritice.

   Cine ar crede că aceste două cuvinte - liberalismul şi vasalitatea - pot face casă împreună? În general, vasalitatea înseamnă subordonare nesmintită, deci nelibertate, constrângere; iar liberalismul e: “facă fiecare ce vrea şi ce poate, ca din echilibrarea nevoilor şi prestaţiilor să rezulte un bine cât mai general”.
   Liberalismul, în principiu, regularizează jocul economic, înfige marfa oriunde ea lipseşte, mobilizează prestaţiile în funcţie de nevoi şi produce prin liber schimb plusvaloare pe care o difuzează apoi, stimulând alte resurse. În aparenţă nu e nimic mai egalitar decât dreptul de a produce şi de a vinde liber. Pe toţi cei aşezaţi în acest circuit, îi paşte, zice-se, pricopseala.
   Numai că lucrurile în practică nu prea stau aşa, ci mai degrabă ca în fabula lui Grigore Alexandrescu. Acolo dulăii mari sunt mai “egali” decât căţelandrii şi cotarlele, se respectă şi se mârâie cu alt glas şi cu altă putere decât jevruţele, nefiind întru nimic egali cu acestea. Câinele cel mare înghite sau muşcă pe cel mic, căci n-are niciun interes să împartă osul cu el. Economia mare, consolidată, dominantă, se înfige în pieţe de unde zburătăceşte micile economii, fie el liberalismul cât de înfloritor in teorie. Economia mare pune mâna apăsat pe cea măruntă, o zăticneşte, o mută, o întoarce pe dos prin mijloacele paşnice ale liberei concurenţe, o face sufragană ca pe un schit, o ia la poruncă. Îi şi dă, dacă vrea, ca să aibă ce să ia înapoi cu dobândă. O bagă în lesă şi o ţine acolo, punând-o să muncească îndoit, să se dea de ceasul morţii, să facă toate tumbele din lume şi până la urmă să piară de demoralizare prin autojaf disperat. Doreşte şi izbuteşte să o aducă la o datorie perpetuă.
   Şi atunci, cu ce se deosebeşte un asemenea liberalism, ca floare şi fruct al iniţiativei necorupte, de mizerabila vasalitate politică unde îţi dădeai snaga şi câştigul, agoniseala şi (în termeni moderni) plus-valoarea când bătea stăpânul din picior ori îţi arăta cârpa neagră? Sute de ani am avut parte de această scârboasă supoşenie în care nu s-a adunat aproape nimic, decât câteva ziduri de mănăstire, în care ne-am găsit minori şi înapoiaţi, mereu grijulii să plătim la timp, mereu nevolnici să construim europeneşte, să adunăm, să înălţăm, să presăm şi să ne extindem ca alţii.
   Am făcut apoi ce am putut o sută şi ceva de ani, de cele mai multe ori imitând, ne-am arătat o vreme mai putincioşi, şi iată că ne-am poticnit iar; atât că suveranii actuali nu au în mână sabia, nici nu crestează să ne ia sângele de răi ce sunt, ci au în mână tibişirul şi ne îndatorează ca să ne ia toate resursele de buni şi îndatoritori ce sunt, într-o lume proclamată liberă, ba chiar solidară! În fond e aceeasi vasalitate! Acelaşi călcâi aşezat pe gâtlejul nostru.
   Noi nu putem întoarce azi din cauza liberalismului dominant, cum n-am putut întoarce altădată din cauza despotismului. Noi facem azi jocul marilor case de credit. Nimeni nu ne întreabă dacă vrem să-l facem sau nu. Şi am ajuns să cred că nimeni nu ne-a întrebat dacă vrem să vindem sau nu capacităţile noastre productive. – Vinde, că te tai! ni s-a spus, şi s-a dat o şpagă la nevolnicul de vânzător, un rahat cu ochi, care s-a “turcit”, adică s-a căftănit, s-a ajuns şi s-a revărsat ca un păduche. Când Ceauşescu şi-a plătit datoria, adică şi-a dat jos lesa, l-au omorât. S-a dus sclavia dictaturii şi a intrat pe poartă cealaltă sclavie, cealaltă vasalitate, a liberalismului. S-au dus fabricile, s-au dus piesele, capacităţile, iniţiativele, aerul suveran. Au năpădit băncile străine. Au luat în mână comerţul, afacerile, au derutat, au zăpăcit, au favorizat vasalitatea prin împrumuturi scumpe şi devalorizări cu alţi trădători financiari, plătiţi copios şi aceia.
   Acum, cu criza, li s-a pus un sughiţ băncilor, aşa că am luat noi obştea românească prin reprezentanţii ei, un împrumut masiv, fabulos, niciodată recuperabil, ca să nu mai sughită bietele bănci străine. Îi ajutăm pe sărmanii străini bancari să ne ajute! Îi oploşim, îi protejăm, ca să ne ţie perpetuu în lesa creditului fără de care nu mai putem trăi, fiindcă vasalitatea e singura condiţie compatibilă cu noi!