Tehnocraţi ! Când vă căraţi ?

30 august 2014

Everac, potpourri (V)



Socoteala vânzătorului de ţară

   Nu toţi cei ce au vândut ţara (şi au fost mulţi!) au făcut-o cu rea intenţie. Ei nu au dorit să o distrugă, ei au dorit câteodată să o salveze. Să o salveze graţie intervenţiei lor de împuterniciţi. Graţie talentului lor de combinatori şi negociatori. Prin mintea lor cea deşteaptă, prin cuprinderea lor cea largă. Prin aşezarea lor în cârca celorlalţi la conducerea târtanilor. Prin domnie. Ei au dorit să domnească, adică să-i vadă pe ceilalţi sub-puşi. Ei au dorit să aibă frânele în mână, într-o mână plină de inele şi brăţări. Ei au dorit să li se vadă aurul din brăţări, mâinile poruncitoare, inelul cu pecetea puterii.
   Ei au preţuit la un moment dat mai mult pecetea puterii decât ţara cea bicisnică. Ţara era făcută doar ca ei s-o poată stăpâni şi crâmpoţi, să-i asigure o hălăduire, chiar mizerabilă. Ţara era la ananghie şi a fost aproape întotdeauna la ananghie. De ţară se îngrijea, în mare, bunul Dumnezeu, iar dregătorul avea datoria să o scoată la capăt, s-o mitocosească, s-o facă pierzător-răbdătoare. S-o ţie cât de cât, fie şi pe jumătate leşinată, numai să i se vadă lui inelul de aur pe degetul cel bont. Nu vrea să omoare ţara, doar era a sa. Dar s-o surchidească şi s-o flendure putea, sub pretext că o ţine în picioare, amorţită, cum o fi.

   În socotelile ţării s-au amestecat mulţi puternici râvnitori la cuprinsul şi bunurile ei. Mulţi i-au pus cizma în grumaz şi au scos junghierul. Stăpânitorii ei, dedaţi cu nevoinţele şi mofluzeala, n-au găsit ispăşire decât dând şi încovoindu-se, ca să ocolească mazilirea. Mazilirea e ruşine şi ponos. E lăsare-pe-dinafară. Alteori e surghiun aspru sau ştreang. E nimuriceală în ochii lumii, post negru şi rugăciuni, aruncare în Bosfor - pe cine nu l-ar zgâlţâi o asemenea ipoteză? Cel puternic te stâlceşte, nu ştii unde se curmă prigoana lui. El te scoate din pantofi, cu cimotie cu tot şi cu acaret. Cum să nu-i dai? De ce să nu îl laşi să îţi vâre pumnul în gură, să te apuce de gâlci, nu pe tine ci pe ţărişoara ta!? Să-i facă felul, dacă pofteşte, fiindcă prea e pornit! De ce să-ţi scape ţie, dregătorule, una peste mutră? De ce să-ţi ia ineluşul care te-a făcut om? Vrei să ajungi iar nemernic? Nu, mai bine dă-i! Vezi ce cere, mai târguie-te, mai hlizeşte-te, fă haz, du-l cu preşul, îmbie-l cu dulceţi, cu belşuguri cinegetice, cu vişnapuri şi acadéle verbale bine ticluite, dar dă-i, căci n-ai încotro! Necesitatea e necesitate, e condiţia libertăţii! A libertăţii tale în tot cazul! Vrei să te ia de ciuf, de turul nădragilor? Dă-i, că nu dai de la tine! Dai de la nişte stârpituri nevolnice care amărăşteni s-au născut şi aşa or să şi moară. Ce vor forţoşii, bănci, telefoane, servicii secrete, mine? Dă-le degrabă, până nu scot ineluşul să-l pună pe alt deget, căci degete se găsesc la noi la tot pasul care să vrea aur cu peceţi de dragul sclipirii şi al hălăduirii prin căile de deasupra. Ia şi dă, căci astfel, venind un fel de nestatornic belşug s-or mai îndestula cât de cât şi guşterii tăi! Le-o mai sta orăcăiala în gât! S-or linge şi ei niţel pe bot, făcându-se că înghit, săracii de ei! Îi laşi lefteri pentru binele lor. Poate că s-or încoţopeni la loc, - mai ştii!? În orice caz cu căpcăunul cel mare nu e de glumit. Zmeul zmeilor te bagă la raft când vrea! Ba te apucă şi de ceafă ca pe un mâţ şi pune pe altul în locul tău! Vrei aşa, bre pamblicarule, să vină prostul şi mocoşitul în locul deşteptului de tine, cel uns cu multe unsori şi dat în izvodul mumă-si!? De-aia te-au crescut breaz, să vie altul peste tine? De-aia te-au vârât în cristelniţa politichiei, ca să ieşi mofluz?
   Dă-le nene rândul întâi la bunuri şi servicii, dă-le smântâna şi lamura, că noi om trăi şi din floace. Rabdă toate beştecăirile, că atâta mai putem, să te luăm la sudalmă, dar tu vezi-ţi acolo de negoţul tău cu trupul ţării, căci de pângărire nu are cum scăpa, măcar să-ţi vâri şi tu mădularul cel isteţ!
   Ştiu, nu eşti om rău, eşti zâmbăreţ, chibzuit, meşter la vorbă. Ne vinzi cu dragoste, căci n-ai ce face, duhliule dedat la procopsire. Cum o să lipseşti tu de la facerea plăcintelor, măcar să te lingi de zmâc pe deştele cu pecete, frumuşelule, hărăzitule, ceoflingarule, Iudo cu fistic, fiu al patriei!?
   Vezi că a mai rămas un petic de ţară nedat, ce mai stai? Vezi că iar vin alegerile şi se schimbă vânzătorii de ţară!...

- sursa

 Sărăntocule, descurcă-te!

  
O vreme am crezut că aceasta criză mondială a capitalismului îţi va face bine, sărăntocule! Că a venit vremea ca istoria să sancţioneze abuzul capitalist, care a adus şi bune şi rele, dar a dat globul în mâna câtorva căpcăuni, din care unii, nemiloşi, n-au vrut să-ţi aştearnă şi ţie o viaţă mai bună. Ai fi dorit, prin socialism, să dai de pământ cu acel capitalism crud şi să-ţi întemeiezi o altă agoniseală, un alt tip de repartiţie, o altă orânduire. N-ai izbutit mare lucru. Poate pentru că te-ai minţit prea mult, sărăntocule! Poate fiindcă ai instalat o masă prea sărăcăcioasă, iar cei ce au venit la ea nu s-au săturat, nici nu s-au disciplinat să rămână cumpătaţi. Ai văzut cu tristeţe îngropate avânturile tale revoluţionare. Dar ai privit acum în urmă cu speranţă crampele acestui capitalism mondial, care s-a cam dezaxat şi a început să geamă de groaza dispariţiei. – Acum va veni şi momentul meu! – ţi-ai spus, să încerc o a treia cale, obligatorie pentru toţi, întrucât capitalismul scheaună a faliment masiv, a morţi. Ai început să-ţi faci planuri... 
   Mă tem că le faci iar de pomană, că te amăgeşti din nou. Ceea ce ţi se pare ţie criză de sistem, cu urmări globale, e o simplă criză în sistem şi se poate tămădui. Unii bancheri, scăpând măsura, au jucat cartea creditelor neacoperite şi sistemul s-a perturbat de sus în jos, făcând tangaj până spre tine. Dar a venit statul, statul cel cu puteri mari, şi şi-a ţinut capitalismul în picioare, căci acesta îl confortează, de la el şi lăcomia lui i se trag veniturile cele mari. Îl pune din nou în picioare cu obolul cetăţeanului. Grija statului celui mare e să-şi repună capitalismul în picioare, iar grija de tine, sărăntocule, derivă de acolo, dacă derivă. Contribuabilul american cotizează la redresarea băncilor mari, care îşi naţionalizează astfel pierderile, nu şi eventualele profituri ce rămân private. Ajutorul pentru sărăntoci rămâne şi el fragil, în timp ce ajutorul masiv merge la bănci şi la marile întreprinderi pentru a le remonta şi a acoperi gafa.
   Aşadar, prima grijă a statului celui puternic sunt băncile lui private care trebuie redresate pentru ca morişca să meargă din nou. După economistul Joseph Stieglitz, acestea sunt prea mari ca să eşueze, dar şi prea mari pentru a fi gestionate. Au, de asemenea, o imensă putere politică. În ce ne priveşte, noi depindem hotărâtor de ele, dominarea noastră prin ele se face. Clătinându-se, ne pot strivi, ceea ce de fapt se şi întâmplă. Ele se vor pune iarăşi la punct, dar noi, ăştia micii, vom rămâne terciuiţi, buşiţi.
   Fiindcă, sărăntocule, liberalismul e competiţional, cel care a apucat să capitalizeze masiv face ce vrea cu ăla-micu. Legea cererii şi a ofertei nu-l ajută niciodată pe cel mic, care e spoliat chiar prin sistem, adică natural şi legal. Să nu-ţi închipui că există egalitate. Să nu-ţi închipui că există iertare. Liberalismul, zici tu, regularizează şansele productive? Aiurea, el te bate în poartă, dacă e mai voinic. Tu crezi că liberalismul înseamnă “toţi într-o unire”? Nicidecum, el instituie capitalişti suzerani şi capitalişti vasali, care trag scurta. Noi suntem printre aceştia.
   Sărăntocule, capitalismul liberal te bubuie demult, te-a sărăcit şi golit. Cine să te protejeze, socialismul românesc, plin de îmbuibaţi, de afacerişti, de feţe care se tolănesc într-o bogăţie suspectă, nemeritată, nesocialistă? Care au contribuit nu puţin la înstrăinarea bunurilor ţării în stil liberal contra ciubuc? Care s-au adaptat de minune capitalismului, storcând ţării cât mai multe venituri în timp ce behăiau despre echitatea socială?
   N-ai niciun zid împotriva viiturii care te pocneşte dinspre bancherul american, cel ce s-a jucat prost, scoţându-te pe tine din slujbă, de exemplu. Şi n-ai niciun zid nici dinspre stânga autohtonă, neputincioasă şi pe alocuri infectată. Vasal ai fost, aşa vei rămâne în veci. Poate că nu te-or pune la pământ nici de data asta, să dea Dumnezeu! Descurcă-te cum poţi, căci de la clasa politică românească, slabă nădejde! Criza o suporţi tu!
- sursa


 Buget de austeritate

   Am înţeles că intrăm pe bugetul de austeritate. – Aferim! mi-am zis, e bine şi cu austeritatea, după ce ne-am zvăpăiat şi ne-am îndopat atâta, în fericita noastră tranziţie! E bine să mai strângem cureaua, nu chiar cât bebeluşii din creşe alocati cu un leu sau doi pe zi, dar orişicât, - în special înainte de a pleca din viaţa neocapitalistă spre tărâmuri mai tihnite. Trebuie să fim curaţi la suflet, mai ales că forurile, deşi mai înghesuite la darea de mână după ani duduitori, ne pregătesc o ieşire somptuoasă!
   Mi-ar fi plăcut să-mi petrec ultimii ani, înţelepţeşte, în noua şi luminoasa Bibliotecă de Stat. Am avut răbdare multă, în decurs de patru cincinale, s-o văd odată scoasă la capăt, dar ea a rămas în stadiul în care au lăsat-o spurcatii de comunişti, dacă nu cumva mult mai belită. Mă bucur că se face acum în compensaţie un mall cu două hotele, sală de fitness şi ceas gigant acolo unde urma să fie muzeul inutilei Istorii românesti. M-aş fi fudulit şi cu o mică ceremonie religioasă funebră la noua Catedrală a Neamului, însă şi ea e încă tot cam acolo unde era acum vreo 15 ani, singura fază mai operativă fiind tentativa de demolare a mausoleului comunist din Parcul Carol; în rest, tămâie! Nu pot avea servicii funebre într-însa fiind ea însăşi în catalepsie.
   Dar, bun e Dumnezeu. Aflu că toţi deputaţii şi senatorii noii legislaturi au cerut, prin amendamente, bani suplimentari pentru biserici. Toţi repară biserici, pe rupte! În acest an auster, grija pentru biserici care cer repartiţii e la superlativ, trece mult peste orice altă nevoie trupească. Suplimentarea bugetului se va face cu bani din greu, dar nu pentru creşe si cămine, nici pentru o mai bună supraveghere a bunurilor şi moravurilor, nici pentru o mai lesnicioasă circulaţie, ci pentru restaurarea picturilor bisericeşti degradate şi a zidurilor dărăpănate. Voi fi dincolo, şi voi da o înaltă apreciere acestei deosebite, nobile griji parlamentare. Mă flatează că în loc să se gândească la copilasi, mămici, răniţi, invalizi şi alte puşlamale, s-au gândit cu precădere la noi, mortăciunile.
   În acelaşi sens constructiv am înţeles că lucrează şi dl. primar al Capitalei. Grija sa este să aducă din lume pentru viitoarele noastre locuinţe, adică pentru cimitire, o vegetaţie exotică, luxuriantă, aşa cum aveau regii Franţei; să ne procure mobilier urban funebru şi, neapărat, camere de luat vederi la cimitir, ca să se asigure că nu ne mişcăm prea tare, nici voluntar, nici forţat, şi că nu rămânem în fundul gol în sicriele noastre! Din toată sărăcia, eliminând orice alt beneficiar chiţăitor, domnia sa ar aloca trei milioane de Euro, iar alte 21 milioane ca să avem acolo apă de băut şi canal, pentru necesităţi stringente. Să tot mori în condiţiile astea! Mai ales că vrea să ne extindă şi reteaua electrică. Mare minune dacă din fluturatul aripilor îngerilor veghetori nu va face energie eoliană!...
   Pentru armonia sufletelor noastre Primăria are în vedere şi o fântână frumos cântătoare, cea mai mare din Europa, cu proiecţii pe jetul de apă, unde eventual să apărem şi noi, spectrele, dansând fericiţi. E o grijă delicată pentru spiritele subtile, şi nu pentru haitele clefăitoare. Ce înseamnă totuşi un intelectual! La fântână ar putea funcţiona grupul Iris, cu irizaţii!...
   Aş pleca, aşadar, împăcat. Poate şi foarte mândru: vin dintr-un oraş care în pragul austerităţii a produs cel mai lung cârnat din lume şi cel mai greu tort din lume, când toţi marii oameni politici europeni behăiau după soluţii de criză! Când băncile dădeau pretutindeni în bot, noi scoteam în linie, tot din iniţiativa primarului, patru mii de Moşi Crăciuni, îmbrăcaţi la costum, fardaţi, tropăind, jucând bâza şi împărţind bomboanele de eucalipt cu graţie şi dezinvoltură. Dacă avem şi fântâna cântatoare (cea mai mare din Europa) şi vegetaţia Louis XIV, şi camere de luat vederi la cimitir, ce sa mai pretindem de la moarte?
   Voi regreta, evident, că mă despart de atâtea alte posibile iniţiative gospodăresti – record, cum ar putea fi câinii cu cele mai lungi cozi din lume, covrigii cei mai găuriţi din lume, miorlăiturile cele mai pitagoreice, Foişorul de Borş, podul din spinări de şobolani găsiţi în institutele de cultură etc., etc. Printre ele şi o importantă invenţie autohtonă, foarte scumpă, dar foarte interesantă: studiile de nefezabilitate, pe care se reazemă toată economia românească. Se fac în România, cu duiumul, studii de nefezabilitate care costă multe milioane de Euro. Ele ne asigură dealtfel şi preţioasa austeritate, de care suntem atat de mândri.

- sursa


Puncte de sprijin pe limba de lemn 

   Când am aflat că "am luat o opţiune" am fost tare bucuros. E o sintagmă care îmi place mult: am luat o opţiune, spusă cu voce peremptorie. De unde om fi luat-o? Cine naiba a inventat-o? Ce frumos sună acest cuvânt, ce boiereşte! Am tot "luat la opţiuni" şi de cele mai multe s-a ales praful.
   Dar textul e măreţ. Şi contextul: câte un jucător învăluie, după ce a plecat pe contra-atac, după ce a facut pressing, dar, şutând, portarul prinde fără nicio problemă. Ştiam dinainte, din declaraţii, că va fi un meci greu, în care dacă vom ataca mai mult şi vom fi mai bine poziţionati avem toate şansele să luăm o opţiune, depinde şi de câte meciuri are fiecare în bocanc şi cât de bine stă pe picioare. Dacă vom şti să jucăm combinativ s-ar putea să avem un succes tactic, altfel nu. Dacă desfacem apărarea celorlalţi avem şansa să marcăm, bineînţeles cu condiţia să tragem şi pe poartă. Suntem însă meritorii în orice caz, venim cu fruntea sus de la orice nouă înfrângere, chiar dacă am luat o opţiune în prealabil. Ne salvăm poziţional.
   Limbajul se poate împrumuta şi în politică unde se găseşte ciuca opţiunilor. Au luat mandate cei care au învăluit mai bine şi au dat mai tare din bocanc. Unii au ieşit fără nicio problemă, (ca portarii cei fericiţi), semn că au stat mai bine pe picioare. Alţii printr-un joc de pase la mijlocul terenului. Destui s-au ilustrat ca golchipări sau ca mijlocaşi la închidere (a nu se confunda închiderea cu închisoarea).
   - Ne pare rău, desigur, mai zice cutare antrenor după bătaie, dar ăsta e fotbalul! Noi ocazii (de a veni bătuţi) ne-am creat. În minutul 57 am avut un şut, altfel excelent, dar bara s-a opus (în politică s-a opus poporul, care de altfel n-a văzut şutul). Opunerea barei e o chestie nefastă, ar trebui întreprinse măsuri contra barelor care se opun! Oricum, noi opţiunea am luat-o, am mototolit-o, şi am venit cu ea acasă.
   Din patru oameni care trec pe stradă trei vorbesc fotbal, au cultură fotbalistică, sunt licenţiati poziţional în darea şi primirea golurilor. Probabil că materia se va introduce în programa şcolară, cu puţin pressing. Lecţiile de logică se vor face cu exemple fotbalistice, spre bucuria lui Aristotel. Tipul de judecăţi: "dacă jucam bine am fi putut câştiga sau dacă am fi atacat am fi putut marca" se va generaliza. Poate se vor crea şi unele unităţi speciale de consolare şi de întărire a moralului jucătorilor, de circumstanţiere analitică şi paralitică post-meci, sub egida "ăsta e fotbalul"! Balonul e rotund!
   În materie de limbă de lemn antecedentele sunt considerabile. Asta e situaţia! Asta e viaţa! sunt sintagmele vrednicilor antecesori. În comunism Viaţa părea că dirijează totul. Viaţa ne învăţa că, spuneau activiştii de câte ori voiau să impună o dogmă. Se făceau fireşte abuzuri, dar toate ratificate de Viaţă. Cum ratifică Viaţa e greu de spus, mai ales într-o dictatură.
   Cand n-ajungea Viaţa, mai venea şi Istoria. Istoria ne învăţa, la porunceală, tot felul de lucruri, dintre care unele bizare. Istoria ne învăţa că era încă o fază benignă, suportabilă, pentru abuz. Dar mai erau şi lucrurile condamnate de Istorie, iar unele definitiv condamnate de Istorie, - acolo nu mai era joacă, era casaţie!
   De câte ori dictatorul îşi impunea voinţa (în bine sau în rău), venea şi Istoria să condamne definitiv pe cei ce i se opuneau. Cine era Istoria? Nimeni, o abstracţiune. Dar Viaţa? Altă abstracţiune. Şi cât de definitivă era condamnarea? Se vede astăzi, când lucrurile s-au întors pe dos.
   Numai că întorşii-pe-dos (politic) de astăzi au început să umble şi ei la Viaţă şi la Istorie; şi am văzut texte în care, ciocănind, dai exact de acelaşi lemn ca al limbii de ieri. Şi astăzi Viaţa ne învaţă că trebuie să lichidăm pe unii, pe care Istoria i-a condamnat definitiv, Fecioara numită Viaţă şi hârca numită Istorie lucrează conştiincios ca înainte, cu aceeaşi îndreptăţire - atât că victimele sunt altele, cele din câmpul advers! Şi exilările sunt puţin diferite. Dinozaurii şi Expiraţii ies pe poarta Sărindarului, în schimb Băieţii Deştepţi se fofilează, ajung operaţionali, îşi iau asupra viitorului o serioasă opţiune, contra-atacă, acumulează meciuri în bocanc, învăluie, trag la păianjen, iar bara Justiţiei nu se mai opune, nici golchipărul guvernamental nu-i mai prinde fără nici o problemă. Pezevenghii marcă boabă dupa boabă, mai ales dacă sunt de altă culoare, sub privegherea logică a Vieţii şi Istoriei, şi iau opţiune după opţiune, ciuruindu-ne şi trimiţându-ne de-a dreptul în stradă, cu fruntea jos, căci asta e situaţia, balonul e rotund!
   Dacă eram la timp mai combativi şi desfăcând apărarea îi striveam sub bocanci, poate mai aveam o şansă. Aşa, o să ieşim pe targă, cotonogiţi!

- sursa

Al doilea exil 

   Am aflat cu neplăcută surprindere că publicistul N.C. Munteanu s-a despărţit a doua oară, ducându-se să trăiască la München într-o garsonieră "modestă".
   N.C. Munteanu a fost un toboşar sau mai bine un trâmbiţaş al vremilor libere şi democrate din scumpa noastră patrie. El a plecat din România întrucât nu-i convenea deloc socialismul de aici, cum n-a convenit la multă lume. El adora pesemne libertatea, neatârnarea. De aceea s-a dus la "Europa liberă" şi a atârnat de ea multă vreme. El a făcut, de acolo, mare tapaj despre libertate: să scăpăm, adică, de aservirea noastră internă, ceauşistă, să fim degajaţi ca pasărea cerului, ca sau cu americanii. Când ne vom elibera de comunism vom fi bogaţi şi fericiţi, spunea el, vom fi şi demni, adică nu vom mai fi "vânduţi". El nu era "vândut", deşi avea, presupun, o leafă bună, cu toţi Hurezenii lui, care, şi ei, puneau lucrurile vârtos la punct. Eu mă simţeam, într-un fel, "vândut": nu mă cumpăra Ceauşescu de-a dreptul, mă cumpărau massele, în chip de spectatori şi cititori liberi. Trăiam din vânzare. Dl. Munteanu trăia din patriotism şi din îndemnuri la demnitate. Eu trăiam din drame; Dânsul respingea dramele socialiste, le comenta defavorabil, ne îndemna să milităm în schimb pentru splendorile democraţiei. Ne asigura că abia atunci ne va fi bine. Bătea această tobă cu mare talent. Le aducea din voce straşnic. Ne întărâta.
   Pe aceşti plecaţi să facă apostolatul (remunerat) al libertăţii Ceauşescu a vrut să-i omoare. Ei, la rândul lor, au vrut moartea lui Ceauşescu. A dat Dumnezeu, au ajutat şi alţii, de s-a împlinit voia lor şi Ceauşescu a crăpat. Trai neneacă, acum, pe banii babacăi! A năvălit libertatea în România prin toate cotloanele. A năvălit şi demnitatea. Şi cinstea, şi democraţia! Şi a venit trâmbiţaşul acasă, achitat la centimă pentru slujba făcută. Au venit şi câţiva din ceilalţi trâmbiţaşi şi toboşari ai libertăţii, împotriva aservirii. Dar au venit cam fără trâmbiţă. Trâmbiţa a rămas acolo, în rastel, nu era a lor. Aici, la noi, erau numai nişte pocnitori, nişte sfârâiace şi nişte buhaie. Munteanu, pentru buhai n-avea plămâni, era subţirel. Sfârâiacele nu i se prea auzeau. Iar pocnitorile le luaseră alţi democraţi, autohtoni, împiciorogaţi din clironomia lui Ceauşescu, făcând zel. Pe bravii lăudaci münchenezi cu binefacerile democraţiei nu i-a întâmpinat mai nimeni cu covorul roşu, numai pentru ghiersul lor cel socotit, fără carboave. O fi crezut Munteanu că i se dă o gară importantă pentru cum a trâmbiţat; i s-a dat un biet canton. Steguleţul lui nu mai însemna, în circulaţia generală, cine ştie ce. Nu mai era un stăpân aici, pe circulaţie, ci erau mai mulţi, majoritatea cu feţe ascunse şi planuri la fel.
   Dar nici lăudata tarabă, plină de roadele libertăţii şi demnităţii nu s-a arătat prea pricopsită. Ideile s-au luat în bălălău, doctrinele s-au bălmăjit, tacticile s-au miştocărit, credinţele s-au veştejit. Unii au făcut purici mulţi, alţii au rămas să care tava, alţii să roadă cotoare. Gardul pe care l-a vopsit (nu gratis!), cu sârguinţă şi talent N.C. Munteanu ascundea nu leopardul, ci un muţunache cu maţele afară. Ziaristul bătuse vajnic toba, suflase goarna din răsputeri, şi a ieşit o varză creaţă plină de omizi. Stăpânul său ce-l năimise înainte pusese şi el laba pe ce voia din România, acum nu mai avea nevoie de trompeţi. Lumea valahă mustea de sfârâiace. Cât despre independenţă, ce să mai vorbim, neamule?
   Băiat subţire altfel, muchelef, dragul de N.C. Munteanu! A trăit şi el cât a trăit socialismul, atunci era cineva. La München îl ştiau, în ţară îl ştiau, îl ascultau, cu subînţeles. Era al dracului! Cât a stat Ceauşescu la putere l-a ţinut şi pe el în priză. Era victima lui, se fudulea cu asta. De la München îl lua binişor peste picior, ca şi ceilalţi bravi, îi făcea zile fripte. Îl băga în cofă, cu toată orânduirea. Ehe, ce vremuri! Dar în democraţie n-a mai ţinut. La pomană au venit mulţi. La despuiere s-au prezentat anticeauşişti cu duiumul! I-au mâncat şi porţia lui, i-au lăsat niste firimituri, bietul băiat.
   Dar ceea ce pare mai monstruos e că şi al doilea exil îi vine tot de la Ceauşescu. Ceauşescu învie cu fiecare zi în sufragiile populare ale scârbiţilor de o asemenea libertate ticaloasă. Ceauşescu zgândare demnitatea oamenilor umiliţi şi lihnirea oamenilor nemâncaţi. Şi N.C. Munteanu se trezeste că dă iar cu ochii de el, cum a dat Don Juan de Comandor. Şi atunci îşi ia câmpii şi se duce inapoi la München, acolo unde a fost o clipă glorios. Dar goarna nu mai e, trâmbiţa nu, nu mai e nici Cauza, nici Administraţie americană plătitoare. Nu mai e decât o garsonieră modestă, mobilată cu crâmpeie de amintiri. Şi o garderobă cu iluzii făcute bucăţi. Iar din vechea glorie, un sfârâiac!..
- sursa


Arta farsei ridicată la culme

   Am făcut şi eu la viaţa mea, ca tot omul, nişte fărsulici. Am şi scris câteva, căci asta mi-a fost meseria. Am stat cu gura căscată de admiraţie în faţa marilor meşteri ai farsei, ca Molière, Beaumarchais, chiar Shakespeare... Căci ce e Othello decât o farsă din cauza unei batiste rătăcite? Şi la noi O noapte furtunoasă a lui Nenea Iancu se ţine într-un cui: era să iasă na­sulie fiindcă numărul de casă 6, lipsindu-i un cui, se răsturnase şi făcuse 9.   
   Trăiesc într-o ţară cu multe, nesfârşite far­se, cu numeroşi farsori la tot pasul, şi nu numai în politică.
   Dar unde mi se pare că se atinge o sinis­tră culme e în dosarul irakian. Lasă că şi aici, noi românii, avem participarea noastră re­pre­zentativă, mai întâi în farsa cu cei trei gazetari răpiţi, şi apoi în farsa cu Omar Haysam muribund de cancer, scăpat într-un vapor cu oi şi trăind bine-merçi şi astăzi într-o ţară din sud. Chiar dacă nu te crede nimeni că eşti atat de tâmpit, noi reuşim să ne facem crezuţi. E ţara lui Peşte.
   Ţin minte cum a plecat dosarul irakian: Statele Unite ale Ame­ricii pun Irakul să zgândere Kuweitul, să-l dezmorţească, să-i dea o leapşe şi să-i ia petrolul. Apoi Statele Unite se supără pe Irak că a zgândărit Kuweitul, fiindcă vor ele să ia petrolul. Cum să-l ia? Bineînţeles, înlăturându-l pe dictatorul Saddam Hus­sein în numele Drepturilor Omului, reţetă garantată. Pentru ce motiv să-l înlăture? Fiindcă fabrica bombe de exterminare în masă şi arme bacteriologice.
   Şi acum vine partea cea mai nostimă, pe care am citit-o cu ochii beliţi şi cu mintea uluită: Fabricarea de bombe pernicioase pentru exterminare în masă e colportată de un irakian necăjit, care se dă agent secret şi care pândeşte o viză germană, ca să şadă langă nevas­tă-sa pregătită să nască. El trebuie să se facă util, şi pentru un paşa­por­ţel inventează groaznica acuză în seama poporului său şi a şe­fu­lui său, de care ar dori să scape. Şi vine compania de spionaj cea mai hărăzită, îndopată şi instruită din lume, CIA, şi ia de bună farsa, şi o transmite guvernului său. Acesta pică în capul Irakului cu mii de bombe, înhăitand şi pe alţii (inclusiv pe noi) şi face proaşcă în căutarea armelor secrete. Pier irakienii cu sutele de mii, dar pier şi vreo două mii de americani, şi alte mii de colaterali, fiindcă amărâtul, vrând să stea lângă nevastă-sa când aceea naşte, ca să umfle o viză, a ticluit o minciună gogonată! Şi caută băieţii, şi caută! Şi zic: pardon, n-am găsit! Şi lasă o stivă de ruine şi de cadavre, fiindcă a vrut un amărât să stea, cu viza germană, langă nevastă-sa când naş­te! Shakespeare e mic-copil cu Iago şi Desdemona lui, iar nea’ Iancu un tiriflic cu coana Veta a lui! Irakul în schimb e făcut arşice, cu sân­ge, deşi n-a fabricat deloc arme de exterminare în masă.
   Cu această fărsulică, SUA au asmuţit contra sa toată arăbimea. Pe care a trebuit apoi s-o stipendieze ca s-o ţie în frâu. Dar care acuma îşi roade frâul şi zăbala cam peste tot. Iar dacă Irakul, de la care s-a pornit în farsă, n-a fabricat arme atomice, Iranul ar putea să le fabri­ce, şi să le presare în zonă, băgându-ne pe toţi intr-o căldare morta­lă, doar fiindcă un irakian amărât a vrut să obţină viza germană ca să stea lângă nevastă-sa când naşte, şi a ajuns de a păcălit cea mai bună organizaţie de spionaj din lume, care a amăgit la rândul ei guvernul cel mai luminat din lume, democraţia cea mai paşnică, făcând-o să plouă cu bombe peste Saddam Hussein şi comparşii.
   Mai sunt farse in istorie, una legată de cucerirea Constantino­po­lului, alta care a dat prilej de război lui Ludovic al XIV-lea, mai sunt coincidenţe şi qui-pro-quo-uri nenumărate. Dar asta mi se pare că intrece de departe totul, e o capodoperă intre farse. Şi de-aici, de la lehuza amăratului mincinos, se mişcă azi cu duşmănie Tu­ni­sul, Egiptul, Libia, Bahrainul, Iordania, Yemenul, şi chiar Iranul, ace­la făcător de arme de exterminare in masă. Şi e greu de spus, de atata bogată farsă, cine o s-o mai ia peste coajă ca naţiu­ne, plecând de la acel mic amărat de nemernic doritor de viză germană ca să stea la naştere lângă nevastă-sa!...
- sursa


Câteva devieri

   Sub influenţa Papei Leon al X-lea, regele Ungariei Vladislav II porneşte la începutul secolului XV încă o cruciadă, relativ tardivă, contra păgânilor.
   Se mobilizează mii de oameni, în special ţărani. Aceştia pleacă sub faldurile creştinătăţii, scopul fiind înalt. Dar nobilii latifundiari maghiari sunt în suferinţă, întrucât nu mai au mână de lucru. Ei se dedau la şicane, represalii şi chiar orori împotriva propriilor lor servanţi. Aceştia, odată înarmaţi, nu stau mult în cumpănă şi, schimbând ţinta, deviind, se ridică împotriva asupririi nobiliare, a feudalilor exploatatori. Ţăranul Gheorghe Doja conduce această temerară acţiune. După mai multe succese sângeroase, armata de ţărani e înfrântă, Doja prins şi asezat pe un tron înroşit, sfârâit şi cremat de viu, iar celelalte căpetenii obligate să mănânce hălci din carnea lui, printre alte monstruoase cazne. Cruciada, plecată din înalte considerente spirituale, dar deviată pe parcurs, sfârşeşte hidos, cu chinuri şi aserviri, atât pentru ţăranii unguri şi secui, cât şi pentru iobagii valahi care li s-au alăturat cu deosebit elan.
   Mai târziu, spre finele secolului XVIII, Imperialii de la Viena dorind o mai bună apărare a teritoriului Transilvaniei faţă de diverşi atacatori, cu deosebire turci (dar nu numai), instituie conscripţia, adică organizează regimente pe margine compuse din poporeni, în special din români iobagi, cărora le dau arme să apere imperiul habsburgic. Trezindu-se cu armele în mâini, românii îşi aduc aminte că cea mai insuportabilă agresiune împotriva lor nu vine de la turci, ci de la stăpânii lor direcţi, magnaţii maghiari; şi, încălziţi de unele idei, ca şi de unele băuturi, încep intempestiv o răscoală împotriva grofilor, deviind de la scopul iniţial. Ei se bat desnădăjduiţi în Munţii Apuseni, sub conducerea lui Horia, devastează, pedepsesc, ucid, dar fac apoi de nevoie un soi de armistiţiu sinucigaş şi sunt zdrobiţi repede de trupele imperiale, plătind scump, cu roata, această deviere. Din nou te miri de unde s-a plecat şi unde s-a ajuns.
   În veacul următor, se mobilizează, cu sprijin ocult rusesc, o tânără şi înflăcărată dizidenţă grecească, Eteria, pregătită să-şi dea viata pentru eliberarea Greciei de sub turci. Se alătură, cu entuziasm, parucicul gorjean Tudor Vladimirescu şi pleacă de la Padeş şi Tismana spre Bucureşti, în fruntea unor cete însufleţite şi tot mai consistente, să ducă vijelios lupta anti-otomană. Tot umblând pe această cale foarte creştină, platforma lui Tudor deviază. El se trezeste gândind că nu turcii sunt obiectul cel mai împovărător, ci aliaţii săi greci, care i-au subjugat, ca interpuşi, ţara; de ei se cuvine să scape mai întâi! Au loc harjoneli, se pregătesc înfruntări decisive, dar între timp Tudor, cam trădat de ai săi, cade în mâna grecilor, care îl suprimă. Devierea, ivită pe parcurs l-a costat.
   Nici Avram Iancu nu scapă teafăr când, june avocat, se alătură la Târgu-Mureş unor cercuri maghiare care, în aburii revolutionarului an 1848, se leagă cu mari jurăminte să scape de habsburgi, să devie liberi de imperiu, stăpâni pe soarta lor! De ce n-ar fi, deviază el, şi românii stăpâni pe soarta lor? Se nasc ciocniri, românii, desi revoluţionari, bat de câteva ori pe revoluţionarii unguri, dar cu toate sacrificiile lor rămân tot sub pălăria Habsburgilor invingători, care se uită urât la ei, perpetuându-le robia.
   Nu cred că Germania de astăzi, oricat de democrată, înghite uşor ideea că, înarmându-ne împotriva partidului comunist, după ce ne-am bătut cât ne-am bătut, am căzut Wermachtului în spinare, într-o deviere bruscă, fie ea oricât de necesară.
   Şi atunci, de ce să ne mai mirăm de măruntele devieri curente, de la un partid la altul, de la un şefuleţ la altul?
   Şi de ce ne-am cruci că revoluţionarul Tokes şi democratul Marko, amândoi slujind noua Europă unită de pe o platformă românească, doresc să devieze Transilvania spre o Ungarie Mare, chiar în nasul nostru de mocofani tâmpiţi!?

- sursa

Niciun comentariu :


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO:

Radu Carp, 2012: "Iar pentru a pune această întrebare în contextul României de azi, dincolo de problema naţională sau cea a păstrării Tradiţiei şi a religiei, nu cumva orice structură federală ar conveni unui stat care, oricum am lua-o, se află şi se va afla la periferia geografică a Europei ? O Românie parte a unui stat federal care să aibă aceeaşi pondere cu orice alt stat membru… ar fi sau nu în interesul naţional ? Ori este cumva în interesul naţional să menţinem aceeaşi elită birocratică necompetitivă care se auto-regenerează tocmai pentru că ne aflăm la periferie şi undele de şoc ale unui model mai eficient de organizare nu mai sunt aproape deloc resimţite ? Suveranitatea pe care unii dintre noi sunt gata să o apere cu preţul vieţii nu este nimic altceva decât un concept determinat istoric, născut pentru a legitima modelul statului centralizat împotriva unor ameninţări externe şi contestări interne".

Postări populare (nu P.P.E. !):