Everac, potpourri (V)

 

partea I   partea a II-a   partea a III-a   partea a IV-a

 

Socoteala vânzătorului de ţară

   Nu toţi cei ce au vândut ţara (şi au fost mulţi!) au făcut-o cu rea intenţie. Ei nu au dorit să o distrugă, ei au dorit câteodată să o salveze. Să o salveze graţie intervenţiei lor de împuterniciţi. Graţie talentului lor de combinatori şi negociatori. Prin mintea lor cea deşteaptă, prin cuprinderea lor cea largă. Prin aşezarea lor în cârca celorlalţi la conducerea târtanilor. Prin domnie. Ei au dorit să domnească, adică să-i vadă pe ceilalţi sub-puşi. Ei au dorit să aibă frânele în mână, într-o mână plină de inele şi brăţări. Ei au dorit să li se vadă aurul din brăţări, mâinile poruncitoare, inelul cu pecetea puterii.
   Ei au preţuit la un moment dat mai mult pecetea puterii decât ţara cea bicisnică. Ţara era făcută doar ca ei s-o poată stăpâni şi crâmpoţi, să-i asigure o hălăduire, chiar mizerabilă. Ţara era la ananghie şi a fost aproape întotdeauna la ananghie. De ţară se îngrijea, în mare, bunul Dumnezeu, iar dregătorul avea datoria să o scoată la capăt, s-o mitocosească, s-o facă pierzător-răbdătoare. S-o ţie cât de cât, fie şi pe jumătate leşinată, numai să i se vadă lui inelul de aur pe degetul cel bont. Nu vrea să omoare ţara, doar era a sa. Dar s-o surchidească şi s-o flendure putea, sub pretext că o ţine în picioare, amorţită, cum o fi.
   În socotelile ţării s-au amestecat mulţi puternici râvnitori la cuprinsul şi bunurile ei. Mulţi i-au pus cizma în grumaz şi au scos junghierul. Stăpânitorii ei, dedaţi cu nevoinţele şi mofluzeala, n-au găsit ispăşire decât dând şi încovoindu-se, ca să ocolească mazilirea. Mazilirea e ruşine şi ponos. E lăsare-pe-dinafară. Alteori e surghiun aspru sau ştreang. E nimuriceală în ochii lumii, post negru şi rugăciuni, aruncare în Bosfor - pe cine nu l-ar zgâlţâi o asemenea ipoteză? Cel puternic te stâlceşte, nu ştii unde se curmă prigoana lui. El te scoate din pantofi, cu cimotie cu tot şi cu acaret. Cum să nu-i dai? De ce să nu îl laşi să îţi vâre pumnul în gură, să te apuce de gâlci, nu pe tine ci pe ţărişoara ta!? Să-i facă felul, dacă pofteşte, fiindcă prea e pornit! De ce să-ţi scape ţie, dregătorule, una peste mutră? De ce să-ţi ia ineluşul care te-a făcut om? Vrei să ajungi iar nemernic? Nu, mai bine dă-i! Vezi ce cere, mai târguie-te, mai hlizeşte-te, fă haz, du-l cu preşul, îmbie-l cu dulceţi, cu belşuguri cinegetice, cu vişnapuri şi acadéle verbale bine ticluite, dar dă-i, căci n-ai încotro! Necesitatea e necesitate, e condiţia libertăţii! A libertăţii tale în tot cazul! Vrei să te ia de ciuf, de turul nădragilor? Dă-i, că nu dai de la tine! Dai de la nişte stârpituri nevolnice care amărăşteni s-au născut şi aşa or să şi moară. Ce vor forţoşii, bănci, telefoane, servicii secrete, mine? Dă-le degrabă, până nu scot ineluşul să-l pună pe alt deget, căci degete se găsesc la noi la tot pasul care să vrea aur cu peceţi de dragul sclipirii şi al hălăduirii prin căile de deasupra. Ia şi dă, căci astfel, venind un fel de nestatornic belşug s-or mai îndestula cât de cât şi guşterii tăi! Le-o mai sta orăcăiala în gât! S-or linge şi ei niţel pe bot, făcându-se că înghit, săracii de ei! Îi laşi lefteri pentru binele lor. Poate că s-or încoţopeni la loc, - mai ştii!? În orice caz cu căpcăunul cel mare nu e de glumit. Zmeul zmeilor te bagă la raft când vrea! Ba te apucă şi de ceafă ca pe un mâţ şi pune pe altul în locul tău! Vrei aşa, bre pamblicarule, să vină prostul şi mocoşitul în locul deşteptului de tine, cel uns cu multe unsori şi dat în izvodul mumă-si!? De-aia te-au crescut breaz, să vie altul peste tine? De-aia te-au vârât în cristelniţa politichiei, ca să ieşi mofluz?
   Dă-le nene rândul întâi la bunuri şi servicii, dă-le smântâna şi lamura, că noi om trăi şi din floace. Rabdă toate beştecăirile, că atâta mai putem, să te luăm la sudalmă, dar tu vezi-ţi acolo de negoţul tău cu trupul ţării, căci de pângărire nu are cum scăpa, măcar să-ţi vâri şi tu mădularul cel isteţ!
   Ştiu, nu eşti om rău, eşti zâmbăreţ, chibzuit, meşter la vorbă. Ne vinzi cu dragoste, căci n-ai ce face, duhliule dedat la procopsire. Cum o să lipseşti tu de la facerea plăcintelor, măcar să te lingi de zmâc pe deştele cu pecete, frumuşelule, hărăzitule, ceoflingarule, Iudo cu fistic, fiu al patriei!?
   Vezi că a mai rămas un petic de ţară nedat, ce mai stai? Vezi că iar vin alegerile şi se schimbă vânzătorii de ţară!...
- sursa

 Sărăntocule, descurcă-te!

   O vreme am crezut că aceasta criză mondială a capitalismului îţi va face bine, sărăntocule! Că a venit vremea ca istoria să sancţioneze abuzul capitalist, care a adus şi bune şi rele, dar a dat globul în mâna câtorva căpcăuni, din care unii, nemiloşi, n-au vrut să-ţi aştearnă şi ţie o viaţă mai bună. Ai fi dorit, prin socialism, să dai de pământ cu acel capitalism crud şi să-ţi întemeiezi o altă agoniseală, un alt tip de repartiţie, o altă orânduire. N-ai izbutit mare lucru. Poate pentru că te-ai minţit prea mult, sărăntocule! Poate fiindcă ai instalat o masă prea sărăcăcioasă, iar cei ce au venit la ea nu s-au săturat, nici nu s-au disciplinat să rămână cumpătaţi. Ai văzut cu tristeţe îngropate avânturile tale revoluţionare. Dar ai privit acum în urmă cu speranţă crampele acestui capitalism mondial, care s-a cam dezaxat şi a început să geamă de groaza dispariţiei. – Acum va veni şi momentul meu! – ţi-ai spus, să încerc o a treia cale, obligatorie pentru toţi, întrucât capitalismul scheaună a faliment masiv, a morţi. Ai început să-ţi faci planuri... 
   Mă tem că le faci iar de pomană, că te amăgeşti din nou. Ceea ce ţi se pare ţie criză de sistem, cu urmări globale, e o simplă criză în sistem şi se poate tămădui. Unii bancheri, scăpând măsura, au jucat cartea creditelor neacoperite şi sistemul s-a perturbat de sus în jos, făcând tangaj până spre tine. Dar a venit statul, statul cel cu puteri mari, şi şi-a ţinut capitalismul în picioare, căci acesta îl confortează, de la el şi lăcomia lui i se trag veniturile cele mari. Îl pune din nou în picioare cu obolul cetăţeanului. Grija statului celui mare e să-şi repună capitalismul în picioare, iar grija de tine, sărăntocule, derivă de acolo, dacă derivă. Contribuabilul american cotizează la redresarea băncilor mari, care îşi naţionalizează astfel pierderile, nu şi eventualele profituri ce rămân private. Ajutorul pentru sărăntoci rămâne şi el fragil, în timp ce ajutorul masiv merge la bănci şi la marile întreprinderi pentru a le remonta şi a acoperi gafa.
   Aşadar, prima grijă a statului celui puternic sunt băncile lui private care trebuie redresate pentru ca morişca să meargă din nou. După economistul Joseph Stieglitz, acestea sunt prea mari ca să eşueze, dar şi prea mari pentru a fi gestionate. Au, de asemenea, o imensă putere politică. În ce ne priveşte, noi depindem hotărâtor de ele, dominarea noastră prin ele se face. Clătinându-se, ne pot strivi, ceea ce de fapt se şi întâmplă. Ele se vor pune iarăşi la punct, dar noi, ăştia micii, vom rămâne terciuiţi, buşiţi.
   Fiindcă, sărăntocule, liberalismul e competiţional, cel care a apucat să capitalizeze masiv face ce vrea cu ăla-micu. Legea cererii şi a ofertei nu-l ajută niciodată pe cel mic, care e spoliat chiar prin sistem, adică natural şi legal. Să nu-ţi închipui că există egalitate. Să nu-ţi închipui că există iertare. Liberalismul, zici tu, regularizează şansele productive? Aiurea, el te bate în poartă, dacă e mai voinic. Tu crezi că liberalismul înseamnă “toţi într-o unire”? Nicidecum, el instituie capitalişti suzerani şi capitalişti vasali, care trag scurta. Noi suntem printre aceştia.
   Sărăntocule, capitalismul liberal te bubuie demult, te-a sărăcit şi golit. Cine să te protejeze, socialismul românesc, plin de îmbuibaţi, de afacerişti, de feţe care se tolănesc într-o bogăţie suspectă, nemeritată, nesocialistă? Care au contribuit nu puţin la înstrăinarea bunurilor ţării în stil liberal contra ciubuc? Care s-au adaptat de minune capitalismului, storcând ţării cât mai multe venituri în timp ce behăiau despre echitatea socială?
   N-ai niciun zid împotriva viiturii care te pocneşte dinspre bancherul american, cel ce s-a jucat prost, scoţându-te pe tine din slujbă, de exemplu. Şi n-ai niciun zid nici dinspre stânga autohtonă, neputincioasă şi pe alocuri infectată. Vasal ai fost, aşa vei rămâne în veci. Poate că nu te-or pune la pământ nici de data asta, să dea Dumnezeu! Descurcă-te cum poţi, căci de la clasa politică românească, slabă nădejde! Criza o suporţi tu!
- sursa

 Buget de austeritate

   Am înţeles că intrăm pe bugetul de austeritate. – Aferim! mi-am zis, e bine şi cu austeritatea, după ce ne-am zvăpăiat şi ne-am îndopat atâta, în fericita noastră tranziţie! E bine să mai strângem cureaua, nu chiar cât bebeluşii din creşe alocati cu un leu sau doi pe zi, dar orişicât, - în special înainte de a pleca din viaţa neocapitalistă spre tărâmuri mai tihnite. Trebuie să fim curaţi la suflet, mai ales că forurile, deşi mai înghesuite la darea de mână după ani duduitori, ne pregătesc o ieşire somptuoasă!
   Mi-ar fi plăcut să-mi petrec ultimii ani, înţelepţeşte, în noua şi luminoasa Bibliotecă de Stat. Am avut răbdare multă, în decurs de patru cincinale, s-o văd odată scoasă la capăt, dar ea a rămas în stadiul în care au lăsat-o spurcatii de comunişti, dacă nu cumva mult mai belită. Mă bucur că se face acum în compensaţie un mall cu două hotele, sală de fitness şi ceas gigant acolo unde urma să fie muzeul inutilei Istorii românesti. M-aş fi fudulit şi cu o mică ceremonie religioasă funebră la noua Catedrală a Neamului, însă şi ea e încă tot cam acolo unde era acum vreo 15 ani, singura fază mai operativă fiind tentativa de demolare a mausoleului comunist din Parcul Carol; în rest, tămâie! Nu pot avea servicii funebre într-însa fiind ea însăşi în catalepsie.
   Dar, bun e Dumnezeu. Aflu că toţi deputaţii şi senatorii noii legislaturi au cerut, prin amendamente, bani suplimentari pentru biserici. Toţi repară biserici, pe rupte! În acest an auster, grija pentru biserici care cer repartiţii e la superlativ, trece mult peste orice altă nevoie trupească. Suplimentarea bugetului se va face cu bani din greu, dar nu pentru creşe si cămine, nici pentru o mai bună supraveghere a bunurilor şi moravurilor, nici pentru o mai lesnicioasă circulaţie, ci pentru restaurarea picturilor bisericeşti degradate şi a zidurilor dărăpănate. Voi fi dincolo, şi voi da o înaltă apreciere acestei deosebite, nobile griji parlamentare. Mă flatează că în loc să se gândească la copilasi, mămici, răniţi, invalizi şi alte puşlamale, s-au gândit cu precădere la noi, mortăciunile.
   În acelaşi sens constructiv am înţeles că lucrează şi dl. primar al Capitalei. Grija sa este să aducă din lume pentru viitoarele noastre locuinţe, adică pentru cimitire, o vegetaţie exotică, luxuriantă, aşa cum aveau regii Franţei; să ne procure mobilier urban funebru şi, neapărat, camere de luat vederi la cimitir, ca să se asigure că nu ne mişcăm prea tare, nici voluntar, nici forţat, şi că nu rămânem în fundul gol în sicriele noastre! Din toată sărăcia, eliminând orice alt beneficiar chiţăitor, domnia sa ar aloca trei milioane de Euro, iar alte 21 milioane ca să avem acolo apă de băut şi canal, pentru necesităţi stringente. Să tot mori în condiţiile astea! Mai ales că vrea să ne extindă şi reteaua electrică. Mare minune dacă din fluturatul aripilor îngerilor veghetori nu va face energie eoliană!...
   Pentru armonia sufletelor noastre Primăria are în vedere şi o fântână frumos cântătoare, cea mai mare din Europa, cu proiecţii pe jetul de apă, unde eventual să apărem şi noi, spectrele, dansând fericiţi. E o grijă delicată pentru spiritele subtile, şi nu pentru haitele clefăitoare. Ce înseamnă totuşi un intelectual! La fântână ar putea funcţiona grupul Iris, cu irizaţii!...
   Aş pleca, aşadar, împăcat. Poate şi foarte mândru: vin dintr-un oraş care în pragul austerităţii a produs cel mai lung cârnat din lume şi cel mai greu tort din lume, când toţi marii oameni politici europeni behăiau după soluţii de criză! Când băncile dădeau pretutindeni în bot, noi scoteam în linie, tot din iniţiativa primarului, patru mii de Moşi Crăciuni, îmbrăcaţi la costum, fardaţi, tropăind, jucând bâza şi împărţind bomboanele de eucalipt cu graţie şi dezinvoltură. Dacă avem şi fântâna cântatoare (cea mai mare din Europa) şi vegetaţia Louis XIV, şi camere de luat vederi la cimitir, ce sa mai pretindem de la moarte?
   Voi regreta, evident, că mă despart de atâtea alte posibile iniţiative gospodăresti – record, cum ar putea fi câinii cu cele mai lungi cozi din lume, covrigii cei mai găuriţi din lume, miorlăiturile cele mai pitagoreice, Foişorul de Borş, podul din spinări de şobolani găsiţi în institutele de cultură etc., etc. Printre ele şi o importantă invenţie autohtonă, foarte scumpă, dar foarte interesantă: studiile de nefezabilitate, pe care se reazemă toată economia românească. Se fac în România, cu duiumul, studii de nefezabilitate care costă multe milioane de Euro. Ele ne asigură dealtfel şi preţioasa austeritate, de care suntem atat de mândri.
- sursa

Puncte de sprijin pe limba de lemn 

   Când am aflat că "am luat o opţiune" am fost tare bucuros. E o sintagmă care îmi place mult: am luat o opţiune, spusă cu voce peremptorie. De unde om fi luat-o? Cine naiba a inventat-o? Ce frumos sună acest cuvânt, ce boiereşte! Am tot "luat la opţiuni" şi de cele mai multe s-a ales praful.
   Dar textul e măreţ. Şi contextul: câte un jucător învăluie, după ce a plecat pe contra-atac, după ce a facut pressing, dar, şutând, portarul prinde fără nicio problemă. Ştiam dinainte, din declaraţii, că va fi un meci greu, în care dacă vom ataca mai mult şi vom fi mai bine poziţionati avem toate şansele să luăm o opţiune, depinde şi de câte meciuri are fiecare în bocanc şi cât de bine stă pe picioare. Dacă vom şti să jucăm combinativ s-ar putea să avem un succes tactic, altfel nu. Dacă desfacem apărarea celorlalţi avem şansa să marcăm, bineînţeles cu condiţia să tragem şi pe poartă. Suntem însă meritorii în orice caz, venim cu fruntea sus de la orice nouă înfrângere, chiar dacă am luat o opţiune în prealabil. Ne salvăm poziţional.
   Limbajul se poate împrumuta şi în politică unde se găseşte ciuca opţiunilor. Au luat mandate cei care au învăluit mai bine şi au dat mai tare din bocanc. Unii au ieşit fără nicio problemă, (ca portarii cei fericiţi), semn că au stat mai bine pe picioare. Alţii printr-un joc de pase la mijlocul terenului. Destui s-au ilustrat ca golchipări sau ca mijlocaşi la închidere (a nu se confunda închiderea cu închisoarea).
   - Ne pare rău, desigur, mai zice cutare antrenor după bătaie, dar ăsta e fotbalul! Noi ocazii (de a veni bătuţi) ne-am creat. În minutul 57 am avut un şut, altfel excelent, dar bara s-a opus (în politică s-a opus poporul, care de altfel n-a văzut şutul). Opunerea barei e o chestie nefastă, ar trebui întreprinse măsuri contra barelor care se opun! Oricum, noi opţiunea am luat-o, am mototolit-o, şi am venit cu ea acasă.
   Din patru oameni care trec pe stradă trei vorbesc fotbal, au cultură fotbalistică, sunt licenţiati poziţional în darea şi primirea golurilor. Probabil că materia se va introduce în programa şcolară, cu puţin pressing. Lecţiile de logică se vor face cu exemple fotbalistice, spre bucuria lui Aristotel. Tipul de judecăţi: "dacă jucam bine am fi putut câştiga sau dacă am fi atacat am fi putut marca" se va generaliza. Poate se vor crea şi unele unităţi speciale de consolare şi de întărire a moralului jucătorilor, de circumstanţiere analitică şi paralitică post-meci, sub egida "ăsta e fotbalul"! Balonul e rotund!
   În materie de limbă de lemn antecedentele sunt considerabile. Asta e situaţia! Asta e viaţa! sunt sintagmele vrednicilor antecesori. În comunism Viaţa părea că dirijează totul. Viaţa ne învăţa că, spuneau activiştii de câte ori voiau să impună o dogmă. Se făceau fireşte abuzuri, dar toate ratificate de Viaţă. Cum ratifică Viaţa e greu de spus, mai ales într-o dictatură.
   Cand n-ajungea Viaţa, mai venea şi Istoria. Istoria ne învăţa, la porunceală, tot felul de lucruri, dintre care unele bizare. Istoria ne învăţa că era încă o fază benignă, suportabilă, pentru abuz. Dar mai erau şi lucrurile condamnate de Istorie, iar unele definitiv condamnate de Istorie, - acolo nu mai era joacă, era casaţie!
   De câte ori dictatorul îşi impunea voinţa (în bine sau în rău), venea şi Istoria să condamne definitiv pe cei ce i se opuneau. Cine era Istoria? Nimeni, o abstracţiune. Dar Viaţa? Altă abstracţiune. Şi cât de definitivă era condamnarea? Se vede astăzi, când lucrurile s-au întors pe dos.
   Numai că întorşii-pe-dos (politic) de astăzi au început să umble şi ei la Viaţă şi la Istorie; şi am văzut texte în care, ciocănind, dai exact de acelaşi lemn ca al limbii de ieri. Şi astăzi Viaţa ne învaţă că trebuie să lichidăm pe unii, pe care Istoria i-a condamnat definitiv, Fecioara numită Viaţă şi hârca numită Istorie lucrează conştiincios ca înainte, cu aceeaşi îndreptăţire - atât că victimele sunt altele, cele din câmpul advers! Şi exilările sunt puţin diferite. Dinozaurii şi Expiraţii ies pe poarta Sărindarului, în schimb Băieţii Deştepţi se fofilează, ajung operaţionali, îşi iau asupra viitorului o serioasă opţiune, contra-atacă, acumulează meciuri în bocanc, învăluie, trag la păianjen, iar bara Justiţiei nu se mai opune, nici golchipărul guvernamental nu-i mai prinde fără nici o problemă. Pezevenghii marcă boabă dupa boabă, mai ales dacă sunt de altă culoare, sub privegherea logică a Vieţii şi Istoriei, şi iau opţiune după opţiune, ciuruindu-ne şi trimiţându-ne de-a dreptul în stradă, cu fruntea jos, căci asta e situaţia, balonul e rotund!
   Dacă eram la timp mai combativi şi desfăcând apărarea îi striveam sub bocanci, poate mai aveam o şansă. Aşa, o să ieşim pe targă, cotonogiţi!
- sursa

Al doilea exil 

   Am aflat cu neplăcută surprindere că publicistul N.C. Munteanu s-a despărţit a doua oară, ducându-se să trăiască la München într-o garsonieră "modestă".
   N.C. Munteanu a fost un toboşar sau mai bine un trâmbiţaş al vremilor libere şi democrate din scumpa noastră patrie. El a plecat din România întrucât nu-i convenea deloc socialismul de aici, cum n-a convenit la multă lume. El adora pesemne libertatea, neatârnarea. De aceea s-a dus la "Europa liberă" şi a atârnat de ea multă vreme. El a făcut, de acolo, mare tapaj despre libertate: să scăpăm, adică, de aservirea noastră internă, ceauşistă, să fim degajaţi ca pasărea cerului, ca sau cu americanii. Când ne vom elibera de comunism vom fi bogaţi şi fericiţi, spunea el, vom fi şi demni, adică nu vom mai fi "vânduţi". El nu era "vândut", deşi avea, presupun, o leafă bună, cu toţi Hurezenii lui, care, şi ei, puneau lucrurile vârtos la punct. Eu mă simţeam, într-un fel, "vândut": nu mă cumpăra Ceauşescu de-a dreptul, mă cumpărau massele, în chip de spectatori şi cititori liberi. Trăiam din vânzare. Dl. Munteanu trăia din patriotism şi din îndemnuri la demnitate. Eu trăiam din drame; Dânsul respingea dramele socialiste, le comenta defavorabil, ne îndemna să milităm în schimb pentru splendorile democraţiei. Ne asigura că abia atunci ne va fi bine. Bătea această tobă cu mare talent. Le aducea din voce straşnic. Ne întărâta.
   Pe aceşti plecaţi să facă apostolatul (remunerat) al libertăţii Ceauşescu a vrut să-i omoare. Ei, la rândul lor, au vrut moartea lui Ceauşescu. A dat Dumnezeu, au ajutat şi alţii, de s-a împlinit voia lor şi Ceauşescu a crăpat. Trai neneacă, acum, pe banii babacăi! A năvălit libertatea în România prin toate cotloanele. A năvălit şi demnitatea. Şi cinstea, şi democraţia! Şi a venit trâmbiţaşul acasă, achitat la centimă pentru slujba făcută. Au venit şi câţiva din ceilalţi trâmbiţaşi şi toboşari ai libertăţii, împotriva aservirii. Dar au venit cam fără trâmbiţă. Trâmbiţa a rămas acolo, în rastel, nu era a lor. Aici, la noi, erau numai nişte pocnitori, nişte sfârâiace şi nişte buhaie. Munteanu, pentru buhai n-avea plămâni, era subţirel. Sfârâiacele nu i se prea auzeau. Iar pocnitorile le luaseră alţi democraţi, autohtoni, împiciorogaţi din clironomia lui Ceauşescu, făcând zel. Pe bravii lăudaci münchenezi cu binefacerile democraţiei nu i-a întâmpinat mai nimeni cu covorul roşu, numai pentru ghiersul lor cel socotit, fără carboave. O fi crezut Munteanu că i se dă o gară importantă pentru cum a trâmbiţat; i s-a dat un biet canton. Steguleţul lui nu mai însemna, în circulaţia generală, cine ştie ce. Nu mai era un stăpân aici, pe circulaţie, ci erau mai mulţi, majoritatea cu feţe ascunse şi planuri la fel.
   Dar nici lăudata tarabă, plină de roadele libertăţii şi demnităţii nu s-a arătat prea pricopsită. Ideile s-au luat în bălălău, doctrinele s-au bălmăjit, tacticile s-au miştocărit, credinţele s-au veştejit. Unii au făcut purici mulţi, alţii au rămas să care tava, alţii să roadă cotoare. Gardul pe care l-a vopsit (nu gratis!), cu sârguinţă şi talent N.C. Munteanu ascundea nu leopardul, ci un muţunache cu maţele afară. Ziaristul bătuse vajnic toba, suflase goarna din răsputeri, şi a ieşit o varză creaţă plină de omizi. Stăpânul său ce-l năimise înainte pusese şi el laba pe ce voia din România, acum nu mai avea nevoie de trompeţi. Lumea valahă mustea de sfârâiace. Cât despre independenţă, ce să mai vorbim, neamule?
   Băiat subţire altfel, muchelef, dragul de N.C. Munteanu! A trăit şi el cât a trăit socialismul, atunci era cineva. La München îl ştiau, în ţară îl ştiau, îl ascultau, cu subînţeles. Era al dracului! Cât a stat Ceauşescu la putere l-a ţinut şi pe el în priză. Era victima lui, se fudulea cu asta. De la München îl lua binişor peste picior, ca şi ceilalţi bravi, îi făcea zile fripte. Îl băga în cofă, cu toată orânduirea. Ehe, ce vremuri! Dar în democraţie n-a mai ţinut. La pomană au venit mulţi. La despuiere s-au prezentat anticeauşişti cu duiumul! I-au mâncat şi porţia lui, i-au lăsat niste firimituri, bietul băiat.
   Dar ceea ce pare mai monstruos e că şi al doilea exil îi vine tot de la Ceauşescu. Ceauşescu învie cu fiecare zi în sufragiile populare ale scârbiţilor de o asemenea libertate ticaloasă. Ceauşescu zgândare demnitatea oamenilor umiliţi şi lihnirea oamenilor nemâncaţi. Şi N.C. Munteanu se trezeste că dă iar cu ochii de el, cum a dat Don Juan de Comandor. Şi atunci îşi ia câmpii şi se duce inapoi la München, acolo unde a fost o clipă glorios. Dar goarna nu mai e, trâmbiţa nu, nu mai e nici Cauza, nici Administraţie americană plătitoare. Nu mai e decât o garsonieră modestă, mobilată cu crâmpeie de amintiri. Şi o garderobă cu iluzii făcute bucăţi. Iar din vechea glorie, un sfârâiac!..
- sursa

Arta farsei ridicată la culme

   Am făcut şi eu la viaţa mea, ca tot omul, nişte fărsulici. Am şi scris câteva, căci asta mi-a fost meseria. Am stat cu gura căscată de admiraţie în faţa marilor meşteri ai farsei, ca Molière, Beaumarchais, chiar Shakespeare... Căci ce e Othello decât o farsă din cauza unei batiste rătăcite? Şi la noi O noapte furtunoasă a lui Nenea Iancu se ţine într-un cui: era să iasă na­sulie fiindcă numărul de casă 6, lipsindu-i un cui, se răsturnase şi făcuse 9.   
   Trăiesc într-o ţară cu multe, nesfârşite far­se, cu numeroşi farsori la tot pasul, şi nu numai în politică.
   Dar unde mi se pare că se atinge o sinis­tră culme e în dosarul irakian. Lasă că şi aici, noi românii, avem participarea noastră re­pre­zentativă, mai întâi în farsa cu cei trei gazetari răpiţi, şi apoi în farsa cu Omar Haysam muribund de cancer, scăpat într-un vapor cu oi şi trăind bine-merçi şi astăzi într-o ţară din sud. Chiar dacă nu te crede nimeni că eşti atat de tâmpit, noi reuşim să ne facem crezuţi. E ţara lui Peşte.
   Ţin minte cum a plecat dosarul irakian: Statele Unite ale Ame­ricii pun Irakul să zgândere Kuweitul, să-l dezmorţească, să-i dea o leapşe şi să-i ia petrolul. Apoi Statele Unite se supără pe Irak că a zgândărit Kuweitul, fiindcă vor ele să ia petrolul. Cum să-l ia? Bineînţeles, înlăturându-l pe dictatorul Saddam Hus­sein în numele Drepturilor Omului, reţetă garantată. Pentru ce motiv să-l înlăture? Fiindcă fabrica bombe de exterminare în masă şi arme bacteriologice.
   Şi acum vine partea cea mai nostimă, pe care am citit-o cu ochii beliţi şi cu mintea uluită: Fabricarea de bombe pernicioase pentru exterminare în masă e colportată de un irakian necăjit, care se dă agent secret şi care pândeşte o viză germană, ca să şadă langă nevas­tă-sa pregătită să nască. El trebuie să se facă util, şi pentru un paşa­por­ţel inventează groaznica acuză în seama poporului său şi a şe­fu­lui său, de care ar dori să scape. Şi vine compania de spionaj cea mai hărăzită, îndopată şi instruită din lume, CIA, şi ia de bună farsa, şi o transmite guvernului său. Acesta pică în capul Irakului cu mii de bombe, înhăitand şi pe alţii (inclusiv pe noi) şi face proaşcă în căutarea armelor secrete. Pier irakienii cu sutele de mii, dar pier şi vreo două mii de americani, şi alte mii de colaterali, fiindcă amărâtul, vrând să stea lângă nevastă-sa când aceea naşte, ca să umfle o viză, a ticluit o minciună gogonată! Şi caută băieţii, şi caută! Şi zic: pardon, n-am găsit! Şi lasă o stivă de ruine şi de cadavre, fiindcă a vrut un amărât să stea, cu viza germană, langă nevastă-sa când naş­te! Shakespeare e mic-copil cu Iago şi Desdemona lui, iar nea’ Iancu un tiriflic cu coana Veta a lui! Irakul în schimb e făcut arşice, cu sân­ge, deşi n-a fabricat deloc arme de exterminare în masă.
   Cu această fărsulică, SUA au asmuţit contra sa toată arăbimea. Pe care a trebuit apoi s-o stipendieze ca s-o ţie în frâu. Dar care acuma îşi roade frâul şi zăbala cam peste tot. Iar dacă Irakul, de la care s-a pornit în farsă, n-a fabricat arme atomice, Iranul ar putea să le fabri­ce, şi să le presare în zonă, băgându-ne pe toţi intr-o căldare morta­lă, doar fiindcă un irakian amărât a vrut să obţină viza germană ca să stea lângă nevastă-sa când naşte, şi a ajuns de a păcălit cea mai bună organizaţie de spionaj din lume, care a amăgit la rândul ei guvernul cel mai luminat din lume, democraţia cea mai paşnică, făcând-o să plouă cu bombe peste Saddam Hussein şi comparşii.
   Mai sunt farse in istorie, una legată de cucerirea Constantino­po­lului, alta care a dat prilej de război lui Ludovic al XIV-lea, mai sunt coincidenţe şi qui-pro-quo-uri nenumărate. Dar asta mi se pare că intrece de departe totul, e o capodoperă intre farse. Şi de-aici, de la lehuza amăratului mincinos, se mişcă azi cu duşmănie Tu­ni­sul, Egiptul, Libia, Bahrainul, Iordania, Yemenul, şi chiar Iranul, ace­la făcător de arme de exterminare in masă. Şi e greu de spus, de atata bogată farsă, cine o s-o mai ia peste coajă ca naţiu­ne, plecând de la acel mic amărat de nemernic doritor de viză germană ca să stea la naştere lângă nevastă-sa!...
- sursa

Câteva devieri

   Sub influenţa Papei Leon al X-lea, regele Ungariei Vladislav II porneşte la începutul secolului XV încă o cruciadă, relativ tardivă, contra păgânilor.
   Se mobilizează mii de oameni, în special ţărani. Aceştia pleacă sub faldurile creştinătăţii, scopul fiind înalt. Dar nobilii latifundiari maghiari sunt în suferinţă, întrucât nu mai au mână de lucru. Ei se dedau la şicane, represalii şi chiar orori împotriva propriilor lor servanţi. Aceştia, odată înarmaţi, nu stau mult în cumpănă şi, schimbând ţinta, deviind, se ridică împotriva asupririi nobiliare, a feudalilor exploatatori. Ţăranul Gheorghe Doja conduce această temerară acţiune. După mai multe succese sângeroase, armata de ţărani e înfrântă, Doja prins şi asezat pe un tron înroşit, sfârâit şi cremat de viu, iar celelalte căpetenii obligate să mănânce hălci din carnea lui, printre alte monstruoase cazne. Cruciada, plecată din înalte considerente spirituale, dar deviată pe parcurs, sfârşeşte hidos, cu chinuri şi aserviri, atât pentru ţăranii unguri şi secui, cât şi pentru iobagii valahi care li s-au alăturat cu deosebit elan.
   Mai târziu, spre finele secolului XVIII, Imperialii de la Viena dorind o mai bună apărare a teritoriului Transilvaniei faţă de diverşi atacatori, cu deosebire turci (dar nu numai), instituie conscripţia, adică organizează regimente pe margine compuse din poporeni, în special din români iobagi, cărora le dau arme să apere imperiul habsburgic. Trezindu-se cu armele în mâini, românii îşi aduc aminte că cea mai insuportabilă agresiune împotriva lor nu vine de la turci, ci de la stăpânii lor direcţi, magnaţii maghiari; şi, încălziţi de unele idei, ca şi de unele băuturi, încep intempestiv o răscoală împotriva grofilor, deviind de la scopul iniţial. Ei se bat desnădăjduiţi în Munţii Apuseni, sub conducerea lui Horia, devastează, pedepsesc, ucid, dar fac apoi de nevoie un soi de armistiţiu sinucigaş şi sunt zdrobiţi repede de trupele imperiale, plătind scump, cu roata, această deviere. Din nou te miri de unde s-a plecat şi unde s-a ajuns.
   În veacul următor, se mobilizează, cu sprijin ocult rusesc, o tânără şi înflăcărată dizidenţă grecească, Eteria, pregătită să-şi dea viata pentru eliberarea Greciei de sub turci. Se alătură, cu entuziasm, parucicul gorjean Tudor Vladimirescu şi pleacă de la Padeş şi Tismana spre Bucureşti, în fruntea unor cete însufleţite şi tot mai consistente, să ducă vijelios lupta anti-otomană. Tot umblând pe această cale foarte creştină, platforma lui Tudor deviază. El se trezeste gândind că nu turcii sunt obiectul cel mai împovărător, ci aliaţii săi greci, care i-au subjugat, ca interpuşi, ţara; de ei se cuvine să scape mai întâi! Au loc harjoneli, se pregătesc înfruntări decisive, dar între timp Tudor, cam trădat de ai săi, cade în mâna grecilor, care îl suprimă. Devierea, ivită pe parcurs l-a costat.
   Nici Avram Iancu nu scapă teafăr când, june avocat, se alătură la Târgu-Mureş unor cercuri maghiare care, în aburii revolutionarului an 1848, se leagă cu mari jurăminte să scape de habsburgi, să devie liberi de imperiu, stăpâni pe soarta lor! De ce n-ar fi, deviază el, şi românii stăpâni pe soarta lor? Se nasc ciocniri, românii, desi revoluţionari, bat de câteva ori pe revoluţionarii unguri, dar cu toate sacrificiile lor rămân tot sub pălăria Habsburgilor invingători, care se uită urât la ei, perpetuându-le robia.
   Nu cred că Germania de astăzi, oricat de democrată, înghite uşor ideea că, înarmându-ne împotriva partidului comunist, după ce ne-am bătut cât ne-am bătut, am căzut Wermachtului în spinare, într-o deviere bruscă, fie ea oricât de necesară.
   Şi atunci, de ce să ne mai mirăm de măruntele devieri curente, de la un partid la altul, de la un şefuleţ la altul?
   Şi de ce ne-am cruci că revoluţionarul Tokes şi democratul Marko, amândoi slujind noua Europă unită de pe o platformă românească, doresc să devieze Transilvania spre o Ungarie Mare, chiar în nasul nostru de mocofani tâmpiţi!?
- sursa

Nuca tare a doctrinei

   Doctrina e un corp de idei, mergand articulat spre o tinta cat de cat ideala, si pentru care esti dispus sa combati, sa faci sacrificii, chiar sa mori. Doctrina indica limpede ce ceri de la societate si/sau unde vrei s-o calauzesti, prin ce mijloace anume, considerate cele mai bune, daca nu singurele. Ea mobilizeaza o credinta nesfarsita, obsesiva, dar si o temeinica deslusire teoretica. Ea exprima un discurs coerent si preferential fata in fata cu lumea. In el omul e mai mic iar ideea mai mare, incadrandu-l, dandu-i o misiune, una si ace­easi, neabatut. La o doctrina unitara ajungi de obicei prin dezbatere infocata. Ea iti este program de viata, norma, noima.
   S-a murit din greu pentru doctrine. S-a trecut repede peste relativitatea lor. S-a conexat doctrina unui centru spiritual, unui om, cu valve perisabile. S-au facut erori si conversi­uni. S-au declansat conflagratii luand doctrina ca suport. S-au intocmit scoli care s-au combatut pentru o nuanta, pentru a adauga implicatii, pentru a devia sau a denunta devierile, pentru a uri si combate.
   S-a luat arma in mana, s-a sparcuit, s-au aprins ruguri, s-a abjurat. Viata sociala, cu progresele si ponoasele ei, a fost adeseori intrecere intre doctrine. Marii doctrinari sunt efigiile umanitatii. Marile popoare si-au permis acest lux ideatic si metodologic, au dezbatut si au combatut, de-aceea poate sunt mari. Ele au luat doctrinele in serios.
   Nu prea e cazul nostru. Am avut si noi oarecari doctrine, dar nu prea strasnice, nici prea lamurite, nici prea originale. Ne-am fandosit si noi cu cateva idei directoare, dar si cu multe retineri.
   Ne-am uitat chioras la corpurile de idei, la teoretizare. N-am combatut cine stie ce, nu s-au intrecut cine stie ce scoli. S-a jurat si abjurat in voie, s-a trecut de colo colo, fie unii “generosi” sau mai putin. S-au facut dizidente de te doare capul, fara prea mari statornicii doctrinare. Care cum a vrut s-a dus unde a vrut pe motiv de simpatie personala, de cumetrie. Rari cei care au luat doctrina in serios si n-au gaurit-o apoi prin exceptii. In schimb, multi cei care au luat-o in bascalie. Si mai multi, cei care au luat-o ca manta de vreme rea.
   Dezbaterea teoretica nu se prea lipeste de romani. Nici ideile ferme, articulate, argumentate. Poti sa mori pentru Rege, pentru Capitan, pentru Cruce, fara prea multe implicatii doctrinare. Au vrut comunistii sa faca dezbatere doctrinara sistematica, au dat in clisee si au plictisit lumea. Romanul nu prea crede in discurs, in consecventa nici atat. Crede in oportunitate. Cultura lui nu e de discurs, preferinta lui e pentru almanah si varietati. Vrea culoare si delectare oarecum facila, nu sa mestece nuca tare a teoriei. I se pare ca nicio teorie nu imbraca bine viata, sau ca viata trebuie sa ramana dezbracata, cazuala, cu delectari. Daca e nevoie se preface indoctrinat, pus pe teorie, chiar adept; iar daca nu e nevoie, nu! Nivelul teoriilor lui moral-sociale il zugraveste Caragiale la bufet si judecatorie, sau Braescu in armata, sau Stanoiu la prelati.
   In materie de “ne facem ca” suntem talentati cat cuprinde. Simulacrele ne ies de minune. Nu ne prea ies revolutiile, caci simplificam sau flescaim doctrinele. Recent, in ’89, nu s-a stiut bine fiecare ce doreste, ce combate. Simulatia anterioara cu iubirea de partid a mers atat de grozav incat Ceausescu s-a mirat ca nu e iubit de-adevaratelea. Dupa aceea poporul s-a uitat stupid. N-aveau directie, n-aveau doctrina, aveau doar beneficiari, jefuitori, dema­gogi. Nu stiau pentru ce lupta. Nu stiu nici azi. Nu-i o natie care vrea idei, ci vrea mai degraba carnati. Nu are fermitate ideologica in nicio directie. Politicienii trec dintr-un partid in altul, ba se suie, ba se dau jos, nu elaboreaza doctrina, nu articuleaza programe, ci doar proceduri, cele mai multe haotice, paguboase, intamplatoare.
   In Romania de azi nu se mai prea discuta; in schimb se fura in lege. Se descurca care cum poate. N-am mai auzit demult o idee, doua idei, un corp de doctrina articulata. O fi bine, o fi rau? Ar­ticulatii sunt dincolo in Europa, in America, in China, noi suntem slobozi de doctrina, dragii de noi!… Noi ne fataim!
- sursa

Chestiunea evreiască 

   Chestiunea evreiască se pune astăzi într-un context cu totul schimbat. Evreii nu mai sînt o mică minoritate, ci o mare putere mondială, după părerea noastră, cea mai mare. Această putere e difuză şi ocultă. Spre deosebire de statul naţional Israel, ce rămîne vulnerabil, reţeaua internaţională evreiască este, astăzi, indestructibilă. Ea domină politica mondială, influenţează hotărîtor raportul de forţe, poate destructura economiile, poate asigura redresarea unor ţări. Ea poate propulsa oameni ce-i sînt devotaţi sau apropiaţi, poate crea cursuri publicitare şi valutare, acorda premii supreme, distribui agenţi în toată lumea, inspira sediţiuni, condamna sau compromite şi, de cele mai multe ori, nu cu mîna proprie ci prin influenţă. Ea stăpîneşte astăzi cele două mari pîrghii hotărîtoare în dezvoltarea lumii: pe cea financiară şi pe cea culturală, de la ştiinţific, pînă la spiritual. Ea stăpîneşte pretutindeni propaganda. Vreme de sute de ani, evreimea, refulată de peste tot, a aspirat la o asemenea dominaţie; astăzi o are. Puterea ei, centralizată ocult, se poate acum revanşa copios.
   Ca să ajungă aici, neamul evreiesc a trebuit să dezvolte calităţi excepţionale: o minte trează şi combinatorie; o voinţă nedomolită de a servi bine pe alţii, pentru a se servi în final pe sine; de a se amesteca în treburile altora, pentru a le face mai curînd ale sale. Un simţ practic şi bănesc fără egal completat cu rapacitate şi necruţare. O solidaritate exemplară, unică, cu cei de acelaşi sînge şi de aceeaşi credinţă, solidaritate rezemată pe ideea destinului comun, oarecum rătăcitor şi apatrid, şi consolidată prin persecuţie. În fine, o religie de bronz, inflexibilă în habotnicia ei şi, în ciuda unor aparenţe mai degrabă ridicole, tradiţionalistă în exces.
   Se poate adăuga şi faptul că o reţea care pare fragilă şi labilă, fără mari înrădăcinări şi aparenţe ostensibile, devine, chiar prin asta, invulnerabilă. Secole de aparentă umilinţă au camuflat o superbie fără seamăn. Cerînd mereu toleranţă de la alţii, prinţi, seniori, potentaţi, evreii au devenit astăzi poporul cel mai intolerant. Fiind sediţioşi, corozivi cu toate sistemele închegate, ei şi-au închegat cel mai indeşirabil sistem. Au fost mereu agenţi ai unor revoluţii în care se exprima dispreţul lor pentru Lumea-aşa-cum-e, cea oprită în structuri unitare şi geloase de impenetrabilitatea lor. Au zgîlţîit toate aceste structuri, făcîndu-şi loc în noile stări revoluţionare, cîştigînd preponderenţă oriunde se schimba ceva. Au provocat şi speculat schimbările, toate. Au agitat idei generoase, fără să-şi uite niciodată interesul, nevoia de dominaţie. Au dat un impuls hotărîtor socialismului de alaltăieri, comunismului de ieri; aşa cum dau liberalismului de astăzi.
   Nu s-au amestecat direct, ci prin instigare oblică. Şi-au creat mereu, cu o răbdare neobosită, reţele interstatale, internaţionale, au pus pe tapet atît internaţionalismul socialist, cît şi cosmopolitismul de nuanţă liberală. Au sprijinit toate revoluţiile formale din literatură şi arta, destructurînd formele fixe, canonice, rupînd discursul, în numele unui modernism dizolvant de tradiţie, bineînţeles de tradiţiile altora. Cu o minte speculativă inegalabilă, au fost dogmatici cînd a fost nevoie şi antidogmatici cînd interesul le-a cerut-o, neîncurcîndu-se cu nici o consecvenţă alta decît fidelitatea faţă de propria lor seminţie şi de hălăduirea ei. Cînd comunismul i-a decepţionat au determinat abolirea lui.
   Cînd dictatorul român i-a subapreciat, punînd un accent în plus pe partida arabă, s-au raliat la pieirea lui. Au antene nevăzute întinse aproape peste tot, direcţionează cultura întregii lumi civilizate, de la ruşi la americani, chiar dacă nu deţin pretutindeni poziţii la vedere. Propovăduiesc şi comercializează libertinajul distructiv, ei rămînînd lucizi şi austeri. Sînt promotorii estetismului dizolvant şi ilogic-steril, ei rămînînd de o logică implacabilă şi de o riguroasă cazuistică talmudică. Fac prozelism ateu, ei avînd bigotismul cel mat tranşant.
   Prin spiritul lor, evreii au reuşit să materializeze lumea, să pună banul drept criteriu suprem, din clipa în care banii s-au adunat, cei mai mulţi, la ei. Acest proces a început de secole, cu primii zarafi şi cămătari. Azi ei fac zarafie şi cămătărie la scară planetară. Au inoculat doctrinar ruşilor un materialism dialectic şi istoric, iar americanilor un pragmatism, – care nu e mult altceva. Altădată, împrumutau bani prinţului deconfit şi obţineau privilegii. Acum, prinţul pe care-l ţin de bani e Statele Unite ale Americii, cea mai mare putere militară a lumii, de la care obţin privilegii şi preeminenţe peste tot, fiind adînc, indestructibil împlîntaţi în ruajul economic al acestei ţări şi, plecînd de aici, bancherii lumii. Afară de Japonia, cele mai multe din marile economii pot fi rapid întoarse pe dos de finanţa evreiască.
   O asemenea putere e redutabilă şi orice opoziţie directă pare o copilărie. În momentul de faţă, orice antisemitism local e disproporţionat, simplă tiradă verbală sau instigare fără efect. Trebuie recunoscut că evreii nu pot fi în nici un caz contracaraţi din dominaţia la care, cu atîta osîrdie, au ajuns. Trebuie descifrat numai ce doresc ei să obţină politic, ca ipoteză, din supremaţia lor economică (şi, în mare parte, culturală). În primul rînd, ar fi logic să vrea fărîmiţarea etniilor. Pentru asta, ele ar trebui puse în opoziţie, instigate, separate, mărunţite. Din ele ar trebui să dispară, în favoarea unui internaţionalism pacific, orice ferment de ethos naţional sau religios, orice încrîncenare provincial-locală, avînd iz naţionalist şi, deci, xenofob. Ar trebui, apoi, admis pragmatismul ca normă generală, creată o bunăstare medie, satisfăcute nevoile mai elementare de viaţă, de cultură, prin simili-uri artistice, uşor comercializabile şi prin îngăduinţe confortabil-operaţionale, la preţ scăzut. Să ai cît îţi trebuie, ca să poţi trăi şi munci fără gînduri duşmănoase, ori de preempţiune.
   În al treilea rînd, acest popor, de o extraordinară acuitate organizatorică şi de o forţă de insinuare fără egal, va dori, probabil, să organizeze lumea, ca pe un contoar, avînd în actul de „exploatare luminată” partea leului. În forma asta, fiii lui Israel se vor găsi, în fine, la adăpost. E adevărat că mai au în cale o tulburătoare lume arabă şi una redutabilă asiatică, dar nici ele nu sînt inexpugnabile. Turbulenţii arabi, după peripeţia irakiană, vor fi o vreme mai prudenţi; aşa cum şi comuniştii antisemiţi din Estul european au devenit mai circumspecţi. Nici China sau India nu sînt chiar de capul lor, iar niponul nu riscă să rămînă în afara jocului, sau în răspărul lui cu toată excelenţa sa ştiinţifico-tehnică. Cunoaşte şi el interdependenţa şi interconexiunea. Ştie ce sînt alea afaceri, cine are piaţa de credite în mînă. Şi cine minuieşte braţul armat al Americii, ca şi filozofia ei politică.
   În această situaţie, cei 30.000 de evrei din România nu mai reprezintă o minoritate, ci o diasporă. Rabinul lor nu mai e un şef de cult, ci un ambasador. Ambasadorul lor e un om politic de anvergură. Politica românească „faţă de evrei” se subordonează politicii faţă de Marile Puteri. Desigur, principala incomoditate a evreului e că, în primul rînd, e evreu şi apoi orice altceva. Dar ce lecţii pentru noi românii! Dacă am şti să învăţăm! Unde ne e luciditatea, răceala metodică, perseverenţa diabolică? Unde ne e coeziunea de neînfrint pentru cel de sîngele nostru?
   Unde ne e puterea religioasă fanatică, nedomolită? Unde ne e simţul chiverniselii, politeţea, onctuozitatea, viclenia, necruţarea şi extraordinara solidaritate comparabilă cu a acestui popor, cu adevărat „ales”? De ce pot 30.000 de oameni să ne influenţeze sau chiar domine economic, politic, cultural? De ce pot să ne dezbine şi să se joace cu sentimentele noastre? Să ne dicteze sau să ne refuze valorile? Răspunsul este: fiindcă au învins. Nu numai în România, ci aproape pretutindeni. L-au învins pe Kohl şi pe Walesa. Stau de vorbă cu Bush şi au stat cu Gorbaciov de la egal la egal. Discută cu Papa.
   Calităţile lor s-au dovedit pînă la urmă eminente, cuceritoare. Rămîne să stabilim cu această mare forţă un modus vivendi care să ne dea dreptul de a trăi, în continuare, ca popor şi de a afişa unele culori ale identităţii noastre, fără să fim excluşi de la beneficiile comunităţii mondiale şi europene. Căci avem şi noi (dacă avem) de edificat ceva. Dar nu în domeniul exclusivului, ci în domeniul acceptabilului. Şi avem de apărat ceva. Dar nu cu armele violenţei, ci ale excelenţei spirituale.
   Avem, în fine, de sedimentat ceva. Dar nu prin mijlocirea acţiunii, ci a reacţiunii.
- sursa

România lui Gollum

   România noastră se transformă încet, dar ireversibil, într-o ţară a Gollumilor. Precum Gollum, personajul din trilogia „Stăpânul Ine-lelor“, care s-a lăsat posedat de puterea malefică a inelului puterii absolute, vârfurile aşa-ziselor elite româneşti pactizează cu întunericul şi ne sacrifică vieţile pentru a gusta, aici şi acum, dintr-un fel de pseudorai al desfrâului, imposturii şi ipocriziei.
   Cine este Gollum de România? Înainte de toate, Gollum este politicianul, această fiinţă chinuită de o foame neostoită după bani nemunciţi şi putere discreţionară asupra semenilor, un Gollum pe care Inelul inelelor îl face să fie prizonierul unei nebunii, nebunia întâiului chip al diavolului, minciuna absolută. Gollum politicianul ne vorbeşte, minţindu-ne, despre egalitate şi echitate, în vreme ce îşi promovează neamurile prin structurile guvernului sau pentru candidaturi la scaunul de europarlamentar. Gollum politicianul declamă despre dorinţa lui de a ne ocroti fărâma de pâine pe care abia o mai punem pe masă, dar în taină pactizează cu baronii şi oligarhii junglei economiei naţionale, aceşti orci flămânzi şi nesătui care îşi împart prada smulsă din avuţia ţării cu Gollumii grotei politicii româneşti. În mintea nebună a lui Gollum politicianul, sângele familiei lui este mai presus de sângele familiei noastre, rudele lui merită orice sacrificiu, iar noi, ceilalţi, nu reprezentăm decât nişte biete umbre rânduite să slujească gloriei şi bunăstării lui Gollum, conducătorul netrebnic al cetăţii noastre.
   Gollum murdăreşte şi izvorul altă dată limpede al intelectualităţii. Îl vedem pe Gollum mânuitorul de condei cum îşi vinde sufletul Inelului inelelor, însetat fiind de faimă nemeritată, de doctorate şi titluri academice care, precum hârtia poleită, strălucesc în ochii lumii, fără însă a fi de folos acestei lumi sau lui Dumnezeu. Universităţile noastre sunt pline de Gollumi ai condeiului, impostura stăpâneşte mediul academic, Gollum şi-a făcut fabrică de doctorate şi îşi clădeşte bunăstarea spunând ipocrit că este posesorul înţelepciunii. Un duh luciferic bântuie inte-lectualitatea românească. Intelectualul român renunţă să mai lupte cu întunericul care cuprinde sufletele semenilor săi şi se lasă ispitit de Inel, crezând că a atins înţelepciunea absolută, căzând în impostură şi lichelism. Condeiul lui Gollum intelectualul nu mai răspândeşte lumină, ci doar o falsă înţelepciune care slujeşte întunericului.
   Însă cel mai rău dintre Gollumi este Gollum pervertitorul spiritualităţii neamului. Acesta încearcă neobosit să ia chip de lumină, mărturisind în vorbă lumina, răspândind prin fapte întunericul. Gollum îmbrăţişează astfel răzvrătirea faţă de Dumnezeu, chipul cel mai hâd al îngerului căzut. O răzvrătire subtilă, insesizabilă pentru mulţi dintre noi, căci acest Gollum aproape că s-a contopit cu Inelul inelelor. Gollum pervertitorul nu se hrăneşte cu avuţia ţării şi nici nu sfărâmă înţelepciunea poporului. Hrana lui sunt sufletele noastre şi, de aceea, acest Gollum este mai rău decât toţi ceilalţi.
   Într-o atmosferă de sfârşit de lume, mânaţi spre moarte sufletească de Gollumi, românii noştri îşi risipesc sufletul şi viaţa, înlănţuiţi tot mai mult în sclavie, lipsiţi de iubire faţă de semeni şi nepăsători la poruncile dumnezeieşti, bântuind într-o Românie cuprinsă de întuneric, România lui Gollum…
- sursa

De unde ni se trag necazurile

   Avem necazuri economico-financiare, n-o prea scoatem la capat, suntem aproape de colaps. Mai sunt si altii la fel, tari cu trecut glorios, cu imperii coloniale, bine infipte in viata publica. Ce ni s-a intamplat de ne-am prostit asa? Ionescu spune ca de vina e Popescu, cu guvernarea lui plina de hotie si risipa. Popescu da vina pe Georgescu, dar si pe Ionescu, intrucat e un gestionar nepriceput, lacom si fara idei. Cearta e-n toi, cine stie unde va ajunge, intrucat toti sunt vocali si iubesc vocalizele.
   Dar treaba incepe, mi se pare, undeva in alta parte. Niste capitalisti super nu si-au mai incaput in piele si au depasit masura cuviincioasa intre credit si produs, unde s-a pastrat multa vreme un echilibru benefic. Ei s-au dedat la speculatii asupra virtualului si posibilului, parasind teritoriul realului, jucand ipoteze, din care unele s-au dovedit paguboase. Pagubele au zguduit respectivele case de credit (banci), iar zguduiturile s-au repercutat tot mai staruitor si la altii, in cutremure locale. Iata un factor operant, sa-i zicem primul.
   Folosind aceste slabiciuni si dezechilibre, venite din ceea ce am putea numi necinste, s-au prasit si au trecut la atac alti speculatori dintre cei care opereaza mai de mult asupra sistemelor integrate, dand lovituri, acaparand, cumparand-vanzand, jucandu-se cu conjunctura, exploatand sau provocand dezastre, dintr-un soi de distractie cupida, proprie omului modern. Acesti agresori sunt liberi sa atace oricand, pe contul si raspunderea lor, si o fac cu inversunare, intr-un razboi surd al resurselor, soldat cu milioane de victime. Jocul lor se cheama bursa si acolo ei pot da lovituri nimicitoare, naraviti cum sunt sa-si umfle castigurile, sa-si potcoveasca rivalii. Speculatia a devenit o meserie, o specialitate, un dandy-ism al inteligentei contemporane. Marfa nu mai are nicio treaba aici, ci doar abilitatea abstracta, osciland intre capatuiala si ruina. Iata alt factor operational.
   Dar hai sa ne gandim un pic si la nivelul de civilizatie consumista la care s-a ajuns intr-o mare parte a globului, cea care face mercurialul economic. Se traieste, de ce sa nu recunoastem, intr-o anumita indestulare, chiar conditia medie beneficiaza de conforturi moderne, niciodata visate. La noi, tara ceva mai inapoiata, milioane de familii au milioane de masini (numai eu cunosc unele care au cate o masina de membru de familie), vagabonzii au cateva telefoane celulare, cersetorii au vile, crasmele sunt pline, teatrele la fel, toale cu inlesniri are fiecare, se beau masiv alcooluri si limonazi etc. Ce sa mai tot cumperi in nestire? Vine un moment de sat universal, cand marile industrii nu mai gasesc piete (asa cum intr-o zi n-or sa mai gaseasca materii prime!) si toata masinaria o ia la vale scotand fum. Daca esti o tara care nu mai are ce vinde si nu mai are cui vinde, te-a luat gaia. Se vinde orice: bunuri, calatorii, peisaje, ospitalitati, virtualitati, dar se mai si ghiftuieste la un moment dat. Cate frigidere sa ne luam? Cate apartamente? Apartamentele, casele, masinile stau insirate cu miile si asteapta. Ce naiba sa faci cu ele? Ce sa vinzi ca sa le cumperi? Hai sa ne gandim un pic si la acest aspect. Lumea e sufocata de marfa. Nu e ca in socialism, unde jinduiai mai mult decat aveai. Acum imbierea a ajuns presiune.
   Hai sa ne gandim si la asta si la celelalte, inainte ca Popescu sa-i sparga capul lui Ionescu, iar acesta sa-l incaiere pe Georgescu spunandu-i ca e un tampit, un hot si un risipitor, ceea ce nu e chiar departe de adevar, dar nu e nici adevarul intreg. Toti trei si altii sunt nitel vinovati (ca si noi, milioanele, ca ii rabdam), dar cu totii suntem binisor si victimele oarecum inocente ale unui sistem devenit pernicios.
- sursa

Realitatea si fictiunea financiara

   Cursul monetar din odiosul timp comunist avea acest mare defect ca era fictiv, dictat, nu corespundea miscarii libere a pietii, singura care asigura valoarea. E adevarat ca pe atunci preturile stateau cat de cat intepenite, salariile nu depaseau anumite limite (totdeauna mai mici decat visau oamenii!), tezaurizarea excesiva nu era la indemana; insa nici crize de somaj nu prea erau, nici in strada nu te scoteau pentru neplata, pensionarul rezemat pe trei-patru salariati activi nu-si temea pensia, iar omul mediu care muncea razbea cu chiu cu vai la un apartament ieftin, cu mult zbucium si asteptare la o masina ieftina, era tratat medical gratis, copiii lui invatau fara cheltuieli, lacomia justitiei era tinuta in frau, ca si a notarului sau a farmacistului, calatoria costa putin, hotelul putin, iar cura balneo-terapeutica se apropia de gratuitate. Dar toate acestea nu aveau prea mult pret in ochii economistilor din scoala lui Adam Smith si succesorii, ca si la marea presa straina, apuseana, caci valoarea monedei era fictiva, iar cursul, dirijat dictatorial. Eram, cu traiul nostru oarecum decent, nu lipsit de bucurii si conforturi, de inaintari si incantari prostesti, in plina fictiune. Ne tihnea oarecum in fals!
   Ca lucrurile sa fie normale, realiste, ar fi trebuit lasat liber jocul pietei, facuta o confruntare sincera cu celelalte economii euro-atlantice (fara protectionisme de niciun fel) si racordata moneda la sistemul global al dolarului, pe atunci moneda-forte si etalon pentru toate operatiile mapamondului, piatra de sprijin al oricarei decontari si comparatii. A te evalua in dolari era realitatea; a te lasa la cheremul stapanirii tarii era impostura, fictiune. Dolarul era macro-soliditatea, masterul monetar, iar noi, niste zgaibe care traiau binisor in irealitate.
   Am facut ce am putut si am ajuns la normal, chiar cu ajutorul unor comunisti. Jocul pietei e acum liber, asa ca traim din importuri. Protectionism la noi nu se mai pomeneste. Salariile (la cei care mai au loc de munca) s-au intins pe o scala de la 1 la 80 sau mai mult, motiv pentru care e posibila tezaurizarea masiva, urmata de exportul beneficiilor si capitalurilor care altadata se reinvesteau aici. Totul costa, totul se cumpara, totul se speculeaza, fie si produsele morale, umanitare sau juridice. Totul slujeste unei caste de brahmani, infratiti cu brahmanii altora. Sunt reprezentanti legali si democrati ai poporului, care au deschis larg toate caile instrainarii si exploatarii capitaliste la sange. Poti matura pe altul afara cu acte false, daca esti realist. Poti sa parazitezi orice traseu mercantil, daca te dai bine cu cine trebuie si ai instinct de afaceri. S.a.m.d.
   Moneda e, in sfarsit, acolo unde trebuie: adica jos de tot. Ea ne arata acum, pe deplin, nimicnicia. Insa etalonul, da, marele etalon, care ne asigura realismul, pe care juram, pe care-l tineam la icoana, ca parghie fixa a tot ce misca in lume, si in raport cu care vietuiam candva in fictiune, invincibilul, biruitorul dolar, vai!, mi-e greu sa spun, s-a imbolnavit de tuse magareasca, fiindca, liber fiind, a inceput sa crediteze si plateasca fictiuni, valori virtuale, inca inexistente! A iscat credite care nu sunt si s-a-ntins anticipat la dobanzi fara baza reala. Mi-e rusine sa zic c-a fraudat, insa nu gasesc alt cuvant. Si a trebuit sa vie ditai Statul si sa dicteze niste imprumuturi masive, uriase, ca sa-i tina pe fraudatori in viata! Realistii lumii, pe care ne intemeiam noi in drept valorile financiare, rezultate din piata “libera”, au dat cu libertatea pana-n cer, adica pana la fictiune. Defectul nostru cel mare era candva ca nu ne-am racordat la ei, la sistemul lor realist; eh, acum ne-am racordat! Numai ca tocmai ei au luat-o spre fictiune! Si, ca antidot, au devenit protectionisti! Taman cand noi ne serbam succesul ca lichidatoristi! Am dat cu sarguinta bunurile tarii capitalului exploatator, ca sa le micsoram paguba, saracii de ei! Ca s-o scoata la capat, sa ne poata administra mai bine!
   Ce lectie de realism ne-au dat fraudatorii unor bieti fictivi ca noi!
- sursa

Idealocratia

   Daca eu scap de aici si noi vom invinge”, zice ostasul insangerat care combate (dupa ce a zacut un timp nemasurat in glod, mizerie si primejdie), “atunci tara mea va renaste si va fi leagan de bucurie si de progres, caci noi, cei cu arma in mana, purtati de acest suflu eroic, vom sti s-o facem inteleapta si dreapta, pe masura viselor noastre! Iar daca voi muri, camarazii mei uniti prin aceleasi fierbinti idealuri, ma vor pomeni cu un vesnic respect, intr-o patrie renascuta prin sangele nostru!”. Dar omul, sa zicem, nu moare. El vede curand fie o tara distrusa, pierduta, luata in primire de inamici, fie una care a scos-o la liman, dar in care misuna gusterii si profitorii, cei care au facut din razboi o afacere si acum huzuresc pe mizeria altora, trimitand pe veteran in umbra anonimatului, silindu-l chiar sa intinda mana. Iar pe cei morti, candva galgaind de elan patriotic, aruncandu-i intr-o groapa a uitarii colective. Nimic sau prea putin din ceea ce s-a visat nu ajunge la o vaga implinire, fiindca realitatea se misca pe solul poftelor celor mai marunte sau nedreptatea asteapta la colt.
   Inchisorile au fost si vor fi totdeauna orori greu de suportat. Daca detinutii sunt politici, ei degaja de cele mai multe ori o dorinta de a schimba in mod ideal configuratia societatii, de a indrepta marile ei racile, de a se opune cu toata constiinta la strambatatile altora, a celor ajunsi stapani. – “Cand voi iesi de aici (daca voi iesi), viseaza detinutul, si voi simti din nou aspra dulceata a vietii, voi sti sa-mi dau ultima energie pentru a readuce justitia, libertatea si bunul trai semenilor mei, nazuind, la fel ca si colegii mei de partid, la o reasezare mai echitabila a lumii! Asa sa-mi ajute Dumnezeu!” Omul iese, sa zicem, din inchisoare, unde a visat si s-a rugat, unde a imaginat cu ochii mintii fel de fel de indreptari si solidaritati, dar afara il izbeste o realitate alta decat o stia, un dezbin al celor de-o seama cu el deveniti oportunisti, o goana de asezare in confort fara mari implicatii morale, un “lasa-ma sa te las” cu accente de insultatoare compasiune pentru orizontul pe care si l-a edificat candva si pentru care a suferit crunt.
   Nici revolutionarul, daca e cu adevarat revolutionar si are tinte nepatate spre mari transformari in directia binelui obstesc, nu iese mai putin dezamagit cand revolutia carmeste, dusa de valuri oportuniste si de lichelism, cand vin sa i se alature si s-o calareasca abilii profitori care n-au dat nici credinta, nici sange, ci au stat dositi speculandu-si istetimea si calcand in picioare orice ramasita de ideal. – “Cand Revolutia va triumfa!” isi zice visatorul, gata de sacrificiu. Dar Revolutia nu va triumfa niciodata in forma ei genuina, ci doar in cea maculata si distorsionata, aceea de hibrid, ridicand in locul vechilor hapsani exploatatori pe altii mai proaspeti, iar in locul unor tirani naraviti in rele niste tiranei incepatori. Si aici triumfa dezamagirea dupa acele sfinte insufletiri revolutionare!
Si cu toate ca idealurile parasesc pe oameni si oamenii parasesc idealurile, braul de idealitate care inconjoara cand si cand o comunitate face bine, da insufletirea aceea inalta, fie si vana, a fiintei care lupta pentru un mare progres obstesc, care isi neglijeaza corpul, interesele, viata, pentru a face loc unei daruiri naprasnice, fie ea si himerice, plasata mult deasupra carcasei sale trecatoare. Aceste porniri inaripate, fie si cu urmari uneori catastrofale, dau ceva din eterna noblete a omului, care, batacind in uzual, vrea sa-si inchipuie o noua existenta, mai expurgata, mai inaltatoare.
   Mi-e teama ca nu mai viseaza nimeni astazi la noi, gemand pe dupa gratii, la o viata diafana; nu-si mai bombeaza nimeni pieptul, in vreo transee, pentru un asalt generos; nu-si mai ofera nimeni viata frageda si fragila unei aventuri utopice, dezinteresate. Nazuind cu totii “sa traim mai bine” recadem din zbor, mai intai in doua, iar uneori in patru labe…!
- sursa

Tirania liberalismului

   A fost o vreme cand tarile doreau sa-si protejeze productiile, caci acestea se aflau in stare de minorat si trebuiau sa creasca, precum copiii. Atunci, cele trainice si inventive, cu prisos de locuitori, s-au dezvoltat, si, bagand in afacere si o minte ingenioasa, au covarsit pe celelalte mai slabute, impanzindu-le pietele si luandu-le pe mai nimic materia prima, uneori si mana de lucru deprinsa la corvezi. Cel mare nu s-a sfiit sa se protejeze, iar cand a venit vremea, sa-l inunde pe cel mic. Dar cand a dorit si cel mic sa faca protectionism, i s-a dat peste labute, in numele sacrului liberalism. Acest fel de liberalism obligatoriu versus cei mici a devenit ca un altfel de tiranie: – Fii liber, adica deschide-te, ca altfel te tai! Da-mi pietele tale, sa le umplu eu! Pana la urma iti voi lua in primire si capacitatile productive, pe cele rentabile, bineinteles! Jos cu toate tiraniile din lume, mai putin cu tirania liberalismului, unde cel mare il invadeaza si-l beleste pe cel mic, intr-o deplina egalitate teoretica, dar o dura aservire practica. Iar daca al mic, chitaind, doreste cat de cat protectionism, o ia peste mutra!
   Iata-ne ajunsi in aceasta “fericita” situatie! N-am protejat nimic, am deschis toate baierile si supapele in fata unor economii – matahale care ne-au cotropit, pasa-mi-te ca sa ne invete, ori ca sa ne protejeze, ori sa ne ajute sa iesim din gherla. Si de fiecare data cand ne-au smuls cate ceva, pe mai-nimic, am delirat de bucurie! Cum “privatizam”, cum se umflau in pene haitele de politicieni din tot spectrul aflate la putere, caci din bacsisuri (cu totul nemeritate!) se imbogateau liderii lor ocazionali, mereu avizi, ba se rostuia, poate, si casieria partidului, fie el de stanga sau de dreapta.
   In timpul acesta, fratii nostri aveau grija sa bage bete in roate initiativei autohtone, sa inventeze piedici si obligatii financiare exagerate cu care s-o ruineze. In loc de protectie si credite ieftine, autoritatile tarii noastre, Banca Nationala inclusiv, au inasprit accesul la afaceri, la productie, la munca, la creatoare de bogatie, au descurajat prin nerentabilitate mari sectoare ale productiei romanesti, mai ales in agricultura si industrie, zburatacind resursele noastre fundamentale ramase dupa comunism.
   Asa incat, revazand de curand un oras, dupa mai bine de 20 de ani, i-am gasit solul cam vraiste, ici si colo lucrat, oarecum in sila, iar cele cinci sau sase industrii, din care unele primordiale, zaceau ferecate, sterpe, asteptand lichidarea si fierastraul. De ce sa faci alumina, cand pot s-o faca altii mai bine si mai ieftin? De ce sa faci conserve de peste cand poti sa le aduci mai ieftin din Peru? De ce sa ai abator si zootehnie cand la fabrica de mezeluri prelucrezi carcasele venite, mai avantajos, din Australia? Daca regele e banul si scopul suprem e rentabilitatea, atunci inchidem si lichidam intreprinderea romaneasca, deoarece, in conditiile date, ea nu poate face fata produsului strain, intrat in tara cu toate drepturile si onorurile, cu toate comisioanele platite.
   Mai mult: daca la cutare mare magazin central sunt in competitie unii romani cu unii straini, atribuirea se face invariabil strainilor, probabil mai generosi in spaga si in alte diverse promisiuni starnitoare de pofte pentru caracuda noastra politico – administrativa. Daca la portul acela, aducator de sume importante, concureaza o candidatura romaneasca pe deplin competenta si un aventurier de aiurea, strainul are deplin castig de cauza si se instaleaza stapan in portul romanesc. Nu numai ca protectionismul, altora permis, la noi si la jalnicele noastre lepadaturi nationale nu functioneaza, dar iata ca functioneaza un anti-protectionism feroce, care isi bate joc de egalitatea de sanse si intrece cu mult tirania liberalismului, fortandu-i mana!
   Halal putregai politic! Si aceste bestii, dupa ce ne-au nimicit capacitatile, au obrazul sa mai vina din nou la distributia puterii!
- sursa

Baza morala

   Nu e zi de la Dumnezeu ca doi-trei, uneori mai multi dregatori si dregatorasi din administratia romaneasca sa nu fie descoperiti si denuntati ca si-au bagat degetul in mierea dregatoriei lor, au sterpelit, au fraudat, au abuzat, au facut paguba, dispretuind legea si morala. Care cum vine intr-o functie capata deprinderea proasta de a fura, de a nesocoti cuviinta, de a-si depasi atributiile in favoarea buzunarului propriu.
   Inseamna ca mai toti acesti oameni nu sunt articulati, ca romanul e slab conectat la principii, ca nu are o baza morala bine construita, un fundament solid si solidar pe care sa se intemeieze.
El nu pricepe mai intai ca ceea ce face se inscrie impotriva fratilor sai, pagubind pe altii. El crede prosteste ca abuzul sau, fiind mic, nu va schimba macro-echilibrele sociale. El nu realizeaza ca imbogatirea lui, ca si oricare imbogatire, fie ea si legitima, dar cu precadere cea nelegitima, se realizeaza pe spinarea altuia, care ramane in mofluzeala si imputinare diferentiata, care trage scurta. Acest altul nu-l intereseaza deloc, chiar daca e concetatean, compatriot sau frate intru Hristos. Nicio legatura civica, patriotica sau religioasa nu pare sa mai functioneze in Romania, cu puterea de a opri si de a construi. Pus intr-un post, romanul se arata vulnerabil la solidaritate, dar deschis la mafiotism. El devine mai “destept”, in niciun caz mai roman sau mai crestin.
   Profesorii nu l-au facut mai roman, popii nu l-au facut mai crestin. Nici politicienii nu l-au invatat civism, ci adaptare, deschidere de oportunitati.
   Stau mirat in fata unui popor care bate toata ziua bisericile si hramurile, face cruci cu duiumul, se taraie la moaste, serbeaza sfinti, pare patruns de cuvantul lui Dumnezeu, si totusi e primul la fraude si gainarii, nu cunoaste acele abtineri pe care i le dicteaza morala. E un popor cu destui cucernici dar niciunul operant in mase, niciunul modelator, ci doar iesit din comun, mirabil. La cine se raporteaza deci toti fanaticii nostri publici?
   Si pe ce criterii functioneaza acestia intr-un corp? Ii auzi pe Plesu si Patapievici vorbind cu fervoare filosofico-religioasa despre Andrei Scrima, dar alaturi stau cu aceeasi insufletire ortodoxa mareata Vadim Tudor si Gigi Becali. Cum se aduna acesti patru oameni sub aceeasi egida operanta? Ortodocsi pana in prasele, se sufera greu, se dispretuiesc, se stuchesc. Ultimii doi s-au bombardat reciproc cu invective pana de curand. Primii doi ii trateaza cu vadita scarba. Cel evocat, Scrima, iese cam filfizon si mancau, cum sunt dealtfel si “filosofii” nostri dreptcredinciosi. Altii sunt iubeti si zeflemisti, poti sa-i crezi? Toti se indeasa si in categoria “patriot”, dar s-ar manca unii pe altii. Insa guvernantii care ruineaza tara sunt si ei “patrioti” pana la unul si “cu frica lui Dumnezeu”, chiar daca fura de sting.
Baza morala e indeobste alcatuita de un mare mit, de o glorie candva traitoare, o speranta comuna, generoasa, o traire religioasa, o directiva civica si juridica de nezdruncinat. Aceasta baza familia n-o mai poate gestiona, decat rar. Grupul social n-are coeziune si rigoare cum aveau altadata breslele.           Elita nu mai e elita, decat in discurs si pretentii. Guvernul e pasager si oportunist. Biserica e infestata si superficiala. Imperativul categoric nu mai functioneaza, daca a functionat vreodata la noi. A mai venit si pragmatismul american, de tip new-age-ist!…
   Asa incat in fiecare dimineata, deschizand gazeta, vom gasi inca 3-4 mari prevaricatori fraudatori sau evazionisti din cele cateva zeci sau sute care asigura incoerenta edificiului nostru public, molipsiti de mania, tragi-comica, de a se ajunge cu orice pret. Necorsati de o mare, riguroasa educatie, n-au nicio vina.

- sursa