30 iunie 2017

"Democraţie iliberală"? Pâi n-a inventat-o Viktor Orbán, o predică şi un fost consilier prezidenţial


Evident, am cam forţat nota. Viktor Orbán vede o democraţie pusă în acord cu interesele naţionale, Lăzăroiu vede exercitarea per se a puterii, de către Ocultă (deep state, statul profund/paralel, "iniţiaţii"...):


[...] 

Îngrijorat?

N-aș zice. Rămân optimist.

Cu toatele evenimentele astea din ultimul an?

Teatru de păpuși.

În ce sens?

Spectacolul rămâne savuros, dacă îl privești cu detașare, și cred că am învățat asta, pentru că m-am deconectat de la tot ce înseamnă politică. În sensul că, mai mult decât înainte, pare că regizorul controlează mai iscusit tot jocul, toată punerea în scenă.

Cine-i regizorul și cine sunt actorii?

Actorii sunt politicienii, regizorul e „statul”, hai să-i zicem așa, ca să nu banalizăm cu formule consacrate, care de fapt atribuie acțiunile unor oameni, făcându-le să arate resorturi personale. Nu e binom, trinom, cabală, e statul român. Azi, mai puternic.

Bine, și cum mai stăm atunci cu democrația?

Un cuțit în mâna unui copil mic e un instrument periculos. Cam așa și cu democrația la îndemâna unor partide și politicieni începători, cum sunt la noi. Și cu un electorat, să fim sinceri, imatur. Care abia învață despre funcționarea instituțiilor.

Totuși, nu e periculos pe termen lung un asemenea model, cu un centru de comandă care ține în hățuri actorii politici?

Azi e mai periculos să ai politicieni care-și urmăresc exclusiv interesele personale. Mult mai periculos. Date fiind și provocările regionale, mondiale. Să dau un exemplu. Dacă Federația Rusă a reușit să influențeze alegerile în Statele Unite, fără prea mari eforturi, cam cât de greu le-ar fi să controleze lucrurile în România?

Deci nici democrațiile avansate nu sunt scutite de riscuri...

Evident. Democrația are imperfecțiunile ei și se confruntă azi cu provocări noi, cum sunt terorismul, cyber-terorismul. Trăim în epoca liberalizării informației, epoca „fake news” („știri false”, n. red.) „post-truth” („post-adevăr”, n.red)... De aici rezultă derapaje. Brexitul e un exemplu. O majoritate alege să meargă pe un drum fără să știe care-i capătul.

Și de ce mai facem alegeri, dacă știe altcineva mai bine decât poporul în ce direcție trebuie să mergem?

Dacă democrația însemna doar alegeri libere, democrația era moartă de mult. Democrația, imperfectă cum e, nu e pregătită încă pentru liberalizarea informației. Dar se va adapta. Azi oricine poate spune orice și dacă o spune destul de convingător pare a fi o realitate. Și când așa-zisa realitate influențează opiniile unor electori dispuși să creadă orice (ca să-și rezolve niște frustrări personale, de exemplu) sau să propage ei înșiși mai departe informația, pierzând chiar originea ei, atunci intrăm într-un joc mortal, virtual la început, dar care începe să producă consecințe fatale.

Deci, românii pot vota orice, că decide „statul” cum e mai bine...

Nu-i chiar așa. De pildă, la ultimele alegeri, au votat majoritar mai multe lucruri – mai puține reforme, salarii ca în Occident și, unii, poate, o justiție mai puțin zgomotoasă. Puține reforme vor fi, salarii ca în Occident nu prea avem cum în patru ani, decât dacă vom confunda Occidentul cu Grecia, iar în ce privește justiția, eu cred că azi sunt mai zgomotoși justițiabilii decât justițiarii...

[...]

2 comentarii :

Anonim spunea...

Luzaroiu mananca mult cacao.Nu exista stat puternic in spate,doar actiunea unor reprezentanti ai puterii mondiale care in general sunt fii si nepoti ai generatiei de bolsevici care a ocupat Romania in anii 40-50.

Riddick spunea...

Da, însă e important că aici recunoaște că sunt unii care "se ocupă".


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Lucian Boia, 2002: "Problema noastră este că avem o mitologie istorică defazată în raport cu mitologia europeană. Se construiește o întreagă mitologie istorică europeană. Ieșim încetul cu încetul din faza națiunilor. Intrăm în faza construcției europene. Se poate vorbi, de pe acum, cum construcțiile istorice și discursurile istorice se adaptează la ceea ce se dorește să fie Europa. Asistăm la un dublu joc. Pe de o parte, sigur e integrarea europeană, față de care ne arătăm și suntem într-un fel atașați. Pe de altă parte, însă, auzim un discurs naționalist de toată frumusețea în materie de istorie, care nu se lipește de proiectul nostru de integrare europeană. Ăsta este dublul discurs. Astfel, un istoric foarte oficial cum este profesorul Scurtu scria, în ziarul Adevărul, că istoria românilor trebuie să revină la ceea ce este ea cu adevărat, să aibă patru piloni: vechimea, unitatea, continuitatea și independența. Poate că acestea sunt, nu spun că nu, dar sunt exact cei invocați în anii lui Ceaușescu. Ceea ce am constatat totuși în aceasta înșiruire este că lipsește orice referire la Europa. Toate sunt mituri naționale. Independența este iarăși un mit al sec. al XIX-lea. În Evul Mediu nu exista conceptul de independență, iar astăzi, mă întreb, de ce trebuie insistat chiar atât de tare pe independență când independența este ceva ce, încetul cu încetul, se pierde și nu numai în cazul românilor. Și Germania și Franta își pierd independența, nu mai au nici măcar monedă națională. Dacă facem construcția europeană, nu cred că mitologia independenței este prima care trebuie pusă înainte. Construcția europeană e inevitabilă, sigur, păstrându-ne ceea ce avem de păstrat, trăsăturile noastre naționale și atâtea alte lucruri. În contextul european nu se mai poate vorbi de o independență în sensul național, în sensul forte al termenului care corespunde epocii națiunilor, epocii statelor naționale".

Postări populare (nu P.P.E. !):