30 iunie 2017

"Democraţie iliberală"? Pâi n-a inventat-o Viktor Orbán, o predică şi un fost consilier prezidenţial


Evident, am cam forţat nota. Viktor Orbán vede o democraţie pusă în acord cu interesele naţionale, Lăzăroiu vede exercitarea per se a puterii, de către Ocultă (deep state, statul profund/paralel, "iniţiaţii"...):


[...] 

Îngrijorat?

N-aș zice. Rămân optimist.

Cu toatele evenimentele astea din ultimul an?

Teatru de păpuși.

În ce sens?

Spectacolul rămâne savuros, dacă îl privești cu detașare, și cred că am învățat asta, pentru că m-am deconectat de la tot ce înseamnă politică. În sensul că, mai mult decât înainte, pare că regizorul controlează mai iscusit tot jocul, toată punerea în scenă.

Cine-i regizorul și cine sunt actorii?

Actorii sunt politicienii, regizorul e „statul”, hai să-i zicem așa, ca să nu banalizăm cu formule consacrate, care de fapt atribuie acțiunile unor oameni, făcându-le să arate resorturi personale. Nu e binom, trinom, cabală, e statul român. Azi, mai puternic.

Bine, și cum mai stăm atunci cu democrația?

Un cuțit în mâna unui copil mic e un instrument periculos. Cam așa și cu democrația la îndemâna unor partide și politicieni începători, cum sunt la noi. Și cu un electorat, să fim sinceri, imatur. Care abia învață despre funcționarea instituțiilor.

Totuși, nu e periculos pe termen lung un asemenea model, cu un centru de comandă care ține în hățuri actorii politici?

Azi e mai periculos să ai politicieni care-și urmăresc exclusiv interesele personale. Mult mai periculos. Date fiind și provocările regionale, mondiale. Să dau un exemplu. Dacă Federația Rusă a reușit să influențeze alegerile în Statele Unite, fără prea mari eforturi, cam cât de greu le-ar fi să controleze lucrurile în România?

Deci nici democrațiile avansate nu sunt scutite de riscuri...

Evident. Democrația are imperfecțiunile ei și se confruntă azi cu provocări noi, cum sunt terorismul, cyber-terorismul. Trăim în epoca liberalizării informației, epoca „fake news” („știri false”, n. red.) „post-truth” („post-adevăr”, n.red)... De aici rezultă derapaje. Brexitul e un exemplu. O majoritate alege să meargă pe un drum fără să știe care-i capătul.

Și de ce mai facem alegeri, dacă știe altcineva mai bine decât poporul în ce direcție trebuie să mergem?

Dacă democrația însemna doar alegeri libere, democrația era moartă de mult. Democrația, imperfectă cum e, nu e pregătită încă pentru liberalizarea informației. Dar se va adapta. Azi oricine poate spune orice și dacă o spune destul de convingător pare a fi o realitate. Și când așa-zisa realitate influențează opiniile unor electori dispuși să creadă orice (ca să-și rezolve niște frustrări personale, de exemplu) sau să propage ei înșiși mai departe informația, pierzând chiar originea ei, atunci intrăm într-un joc mortal, virtual la început, dar care începe să producă consecințe fatale.

Deci, românii pot vota orice, că decide „statul” cum e mai bine...

Nu-i chiar așa. De pildă, la ultimele alegeri, au votat majoritar mai multe lucruri – mai puține reforme, salarii ca în Occident și, unii, poate, o justiție mai puțin zgomotoasă. Puține reforme vor fi, salarii ca în Occident nu prea avem cum în patru ani, decât dacă vom confunda Occidentul cu Grecia, iar în ce privește justiția, eu cred că azi sunt mai zgomotoși justițiabilii decât justițiarii...

[...]

2 comentarii :

Anonim spunea...

Luzaroiu mananca mult cacao.Nu exista stat puternic in spate,doar actiunea unor reprezentanti ai puterii mondiale care in general sunt fii si nepoti ai generatiei de bolsevici care a ocupat Romania in anii 40-50.

Riddick spunea...

Da, însă e important că aici recunoaște că sunt unii care "se ocupă".


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Mirel Axinte ("Bleen"), 2016: "A vorbi despre o Uniune a națiunilor e absurd atâta timp cât Uniunea în sine e o reacție împotriva națiunilor. Est-europenii au văzut aderarea la UE ca o ocazie pentru afirmarea națională, după 50 de ani de bocanc rus. Sunt națiuni tinere și întârziate, nedezvoltate, care nu și-au dus copilăria național-acneică până la capăt. De națiuni nu mai poate fi vorba în UE. Națiunea e un onanism sinucigaș și păgubos. Fuse și se duse. Da, noi, esticii, suntem neterminați național dar asta e, timpul nu stă în loc pentru noi. Nu ne-am exersat suficient statalitatea și națiunea dar nu ne mai putem întoarce în secolul XIX.
Singura șansă a UE e transformarea în federaţie.
E nevoie de federație din două motive:
1) Guvernările statelor, indiferent de ce grupări s-ar afla la putere, nu pot influența sau bloca politicile federale. Indiferent ce țăcăniți ajung la putere în unele state componente, UE și politicile federale nu sunt afectate.
2) Statele membre nu pot părăsi uniunea și nu se pot juca de-a șantajul.
Cum se vor împăca etniile, națiunile, într-o astfel de construcție federativă?
Cum se vor aglutina?
Imigrația din afara Europei și migrația în interiorul Europei. Ăsta e răspunsul. Marile centre urbane nu mai au identitate națională și acest trend se va extinde. Dinamica socială și economicătransformă identitatea națională în identitate europeană."


Mirel Axinte ("Bleen"), 2017: "Orice acțiune de subminare a suveranității naționale pentru occidentalizarea României e o acțiune benefică. Obiectivul final și idealul nostru ar trebui să fie topirea statalității românești într-un stat (federal/confederal) european-occidental. De fapt, nu ar trebui să fie, chiar ăsta e."

Postări populare (nu P.P.E. !):