"Democraţie iliberală"? Pâi n-a inventat-o Viktor Orbán, o predică şi un fost consilier prezidenţial

Evident, am cam forţat nota. Viktor Orbán vede o democraţie pusă în acord cu interesele naţionale, Lăzăroiu vede exercitarea per se a puterii, de către Ocultă (deep state, statul profund/paralel, "iniţiaţii"...):


[...] 

Îngrijorat?

N-aș zice. Rămân optimist.

Cu toatele evenimentele astea din ultimul an?

Teatru de păpuși.

În ce sens?

Spectacolul rămâne savuros, dacă îl privești cu detașare, și cred că am învățat asta, pentru că m-am deconectat de la tot ce înseamnă politică. În sensul că, mai mult decât înainte, pare că regizorul controlează mai iscusit tot jocul, toată punerea în scenă.

Cine-i regizorul și cine sunt actorii?

Actorii sunt politicienii, regizorul e „statul”, hai să-i zicem așa, ca să nu banalizăm cu formule consacrate, care de fapt atribuie acțiunile unor oameni, făcându-le să arate resorturi personale. Nu e binom, trinom, cabală, e statul român. Azi, mai puternic.

Bine, și cum mai stăm atunci cu democrația?

Un cuțit în mâna unui copil mic e un instrument periculos. Cam așa și cu democrația la îndemâna unor partide și politicieni începători, cum sunt la noi. Și cu un electorat, să fim sinceri, imatur. Care abia învață despre funcționarea instituțiilor.

Totuși, nu e periculos pe termen lung un asemenea model, cu un centru de comandă care ține în hățuri actorii politici?

Azi e mai periculos să ai politicieni care-și urmăresc exclusiv interesele personale. Mult mai periculos. Date fiind și provocările regionale, mondiale. Să dau un exemplu. Dacă Federația Rusă a reușit să influențeze alegerile în Statele Unite, fără prea mari eforturi, cam cât de greu le-ar fi să controleze lucrurile în România?

Deci nici democrațiile avansate nu sunt scutite de riscuri...

Evident. Democrația are imperfecțiunile ei și se confruntă azi cu provocări noi, cum sunt terorismul, cyber-terorismul. Trăim în epoca liberalizării informației, epoca „fake news” („știri false”, n. red.) „post-truth” („post-adevăr”, n.red)... De aici rezultă derapaje. Brexitul e un exemplu. O majoritate alege să meargă pe un drum fără să știe care-i capătul.

Și de ce mai facem alegeri, dacă știe altcineva mai bine decât poporul în ce direcție trebuie să mergem?

Dacă democrația însemna doar alegeri libere, democrația era moartă de mult. Democrația, imperfectă cum e, nu e pregătită încă pentru liberalizarea informației. Dar se va adapta. Azi oricine poate spune orice și dacă o spune destul de convingător pare a fi o realitate. Și când așa-zisa realitate influențează opiniile unor electori dispuși să creadă orice (ca să-și rezolve niște frustrări personale, de exemplu) sau să propage ei înșiși mai departe informația, pierzând chiar originea ei, atunci intrăm într-un joc mortal, virtual la început, dar care începe să producă consecințe fatale.

Deci, românii pot vota orice, că decide „statul” cum e mai bine...

Nu-i chiar așa. De pildă, la ultimele alegeri, au votat majoritar mai multe lucruri – mai puține reforme, salarii ca în Occident și, unii, poate, o justiție mai puțin zgomotoasă. Puține reforme vor fi, salarii ca în Occident nu prea avem cum în patru ani, decât dacă vom confunda Occidentul cu Grecia, iar în ce privește justiția, eu cred că azi sunt mai zgomotoși justițiabilii decât justițiarii...

[...]