30 iunie 2017

"Democraţie iliberală"? Pâi n-a inventat-o Viktor Orbán, o predică şi un fost consilier prezidenţial


Evident, am cam forţat nota. Viktor Orbán vede o democraţie pusă în acord cu interesele naţionale, Lăzăroiu vede exercitarea per se a puterii, de către Ocultă (deep state, statul profund/paralel, "iniţiaţii"...):


[...] 

Îngrijorat?

N-aș zice. Rămân optimist.

Cu toatele evenimentele astea din ultimul an?

Teatru de păpuși.

În ce sens?

Spectacolul rămâne savuros, dacă îl privești cu detașare, și cred că am învățat asta, pentru că m-am deconectat de la tot ce înseamnă politică. În sensul că, mai mult decât înainte, pare că regizorul controlează mai iscusit tot jocul, toată punerea în scenă.

Cine-i regizorul și cine sunt actorii?

Actorii sunt politicienii, regizorul e „statul”, hai să-i zicem așa, ca să nu banalizăm cu formule consacrate, care de fapt atribuie acțiunile unor oameni, făcându-le să arate resorturi personale. Nu e binom, trinom, cabală, e statul român. Azi, mai puternic.

Bine, și cum mai stăm atunci cu democrația?

Un cuțit în mâna unui copil mic e un instrument periculos. Cam așa și cu democrația la îndemâna unor partide și politicieni începători, cum sunt la noi. Și cu un electorat, să fim sinceri, imatur. Care abia învață despre funcționarea instituțiilor.

Totuși, nu e periculos pe termen lung un asemenea model, cu un centru de comandă care ține în hățuri actorii politici?

Azi e mai periculos să ai politicieni care-și urmăresc exclusiv interesele personale. Mult mai periculos. Date fiind și provocările regionale, mondiale. Să dau un exemplu. Dacă Federația Rusă a reușit să influențeze alegerile în Statele Unite, fără prea mari eforturi, cam cât de greu le-ar fi să controleze lucrurile în România?

Deci nici democrațiile avansate nu sunt scutite de riscuri...

Evident. Democrația are imperfecțiunile ei și se confruntă azi cu provocări noi, cum sunt terorismul, cyber-terorismul. Trăim în epoca liberalizării informației, epoca „fake news” („știri false”, n. red.) „post-truth” („post-adevăr”, n.red)... De aici rezultă derapaje. Brexitul e un exemplu. O majoritate alege să meargă pe un drum fără să știe care-i capătul.

Și de ce mai facem alegeri, dacă știe altcineva mai bine decât poporul în ce direcție trebuie să mergem?

Dacă democrația însemna doar alegeri libere, democrația era moartă de mult. Democrația, imperfectă cum e, nu e pregătită încă pentru liberalizarea informației. Dar se va adapta. Azi oricine poate spune orice și dacă o spune destul de convingător pare a fi o realitate. Și când așa-zisa realitate influențează opiniile unor electori dispuși să creadă orice (ca să-și rezolve niște frustrări personale, de exemplu) sau să propage ei înșiși mai departe informația, pierzând chiar originea ei, atunci intrăm într-un joc mortal, virtual la început, dar care începe să producă consecințe fatale.

Deci, românii pot vota orice, că decide „statul” cum e mai bine...

Nu-i chiar așa. De pildă, la ultimele alegeri, au votat majoritar mai multe lucruri – mai puține reforme, salarii ca în Occident și, unii, poate, o justiție mai puțin zgomotoasă. Puține reforme vor fi, salarii ca în Occident nu prea avem cum în patru ani, decât dacă vom confunda Occidentul cu Grecia, iar în ce privește justiția, eu cred că azi sunt mai zgomotoși justițiabilii decât justițiarii...

[...]

2 comentarii :

Anonim spunea...

Luzaroiu mananca mult cacao.Nu exista stat puternic in spate,doar actiunea unor reprezentanti ai puterii mondiale care in general sunt fii si nepoti ai generatiei de bolsevici care a ocupat Romania in anii 40-50.

Riddick spunea...

Da, însă e important că aici recunoaște că sunt unii care "se ocupă".


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Andrei Cornea, 2011: "Dacă statele rămân suverane, ele vor continua să facă ceea ce cred şi ceea ce consideră că le este de folos, în pofida intereselor comune. Rezultă că trebuie mers înainte – mai repede sau mai încet – spre un sistem federal sau măcar confederal, cu un guvern central dotat cu puteri mari în domeniul economiei, apărării şi externelor, cu un parlament bicameral după modelul american şi cu guverne ale statelor responsabile numai pentru afacerile interne, justiţie, educaţie, cultură, eventual sănătate şi muncă. Căci atunci când vorbim despre pierderea suveranităţii naţionale, despre cine anume vorbim în fapt ca fiind „perdanţii“? Despre plătitorii obişnuiţi de impozite, cu rate la bănci, cu salarii ameninţate ba de tăieri, ba de inflaţie? Despre pensionarii cu pensiile în pericol? Despre beneficiarii sistemelor de asigurări ce acumulează datorii peste datorii? Despre şomeri? Nu, ci vorbim despre elitele politice europene din cele 27 de state. Ele sunt acelea care şi-ar pierde suveranitatea – mai ales aceea de a cheltui nestăvilit şi de a face promisiuni imposibil de ţinut. Vor trebui să se consoleze mulţi parlamentari naţionali cu un rol mai modest (dar deloc neglijabil). Dintre miniştrii şi funcţionarii guvernamentali, unii, precum cei de la externe sau de la armată, vor trebui să dispară pur şi simplu."

 

Postări populare: