20 martie 2012

Minciuni noi în locul celor vechi



Văzând noul val de articole care dezinformează în legătură cu așa-zisa natură "patriotică", "națională", "antirusească/antisovietică" a regimurilor Gheorghiu-Dej și Ceaușescu (Adevărul, Evenimentul zilei, Historia...), am considerat utilă traducerea unui capitol din cartea New Lies For Old [ones], capitol care se ocupă de România - RPR/RSR - în contextul strategiei de dezinformare a URSS. Cartea a fost scrisă de către Anatoli Golițân, probabil defectorul KGB cu cea mai mare contribuție la dezvăluirea noii strategii de dezinformare și de influențare pe termen lung, adoptată de URSS la sfârșitul anilor '50-începutul anilor '60.

Cartea a fost publicată în 1984. Golițân a mai scris un memorandum către conducerea CIA (1991, la "dizolvarea" URSS) și cartea The Perestroika Deception (Înșelătoria Perestroika, în 1995)

NEW LIES FOR OLD 
(Minciuni noi în locul celor vechi)

The Communist Strategy of Deception and 
Disinformation

ANATOLIY GOLITSYN 

TO THE MEMORY OF 

Anna Akhmatova 

CONSCIENCE AND SOUL OF RUSSIAN LITERATURE
  
II, 6.17.  A cincea operaţiune de dezinformare: "Independenţa" românească


Credinţa în existenţa unor divergenţe importante între liderii sovietici şi români şi, în consecinţă, în independenţa României se bazează pe dovezi care variază de la senzaţional la nesemnificativ.


Se pretinde că diferenţele dintre partidele [comuniste] sovietic şi român îşi au rădăcinile lor din timpul războiului sau chiar de dinainte de război. Dificultăţile s-ar fi intensificat în perioada 1962-1964, atunci când Gheorghiu-Dej încă era în viaţă şi era personajul central din Partidul Comunist Român şi din guvern. La acel moment divergenţele au fost mai mult sau mai puțin ascunse vederii, dar din 1964 încoace au ieşit la iveală şi au devenit în general cunoscute în Occident. Gheorghiu-Dej şi Hruşciov au fost consideraţi ca având animozităţi. Au circulat poveşti cum că Hruşciov a încercat să-l detroneze pe Gheorghiu-Dej şi sugestii că Gheorghiu-Dej a jucat un rol în asigurarea eliminării lui Hruşciov în 1964. Se spune că dezacordurile lor s-au bazat pe diferenţele de vederi dintre sovietici şi români privind planificarea economică pe termen lung şi privind abordarea sovietică din cadrul CAER. S-a sugerat că insistenţele României pentru un program propriu de industrializare rapidă ar fi învins cu greu reticenţele sovietice.

Gheorghiu-Dej a murit în martie 1965. Nicolae Ceauşescu, care a fost mult timp mâna dreaptă a lui Gheorghiu-Dej, a preluat funcţia de prim-secretar al partidului. Înainte de acest eveniment, manifestări publice dar discrete ale divergenţelor sovieto-române şi ale independenţei României au fost detectate în Occident. Exemple au fost: refuzul României, în contrast cu alte state comuniste est-europene, de a se alinia poziţiei sovietice în conflictul chino-sovietic; eforturile depuse de liderii români pentru a micşora influenţa sovietică în ţara lor prin măsuri cum ar fi înlocuirea denumirilor ruseşti ale străzilor; publicarea de către Comitetul Central al Partidului Comunist Român în aprilie 1964 a unei declaraţii cu privire la independenţa sa; eforturile României, lansate aparent fără acordul prealabil al blocului [statelor comuniste], pentru a extinde legăturile comerciale cu ţările occidentale, în special cu Franţa şi SUA, prin schimbul de delegaţii comerciale; şi, la o etapă ulterioară, comportamentul diplomatic român în chestiuni precum întreţinerea de relaţii diplomatice cu Israelul după 1967 şi implicarea lui Ceauşescu în aranjarea vizitei lui Sadat la Ierusalim în 1977, care contrasta cu comportamentul sovietic şi care indica independenţa politicii externe româneşti față de cea a Uniunii Sovietice şi a restului blocului. Această impresie de independenţă a fost întărită de presupuse refuzuri ocazionale din partea românilor de a coopera cu Uniunea Sovietică şi cu blocul în proiecte comune politice, economice, militare sau în cadrul CAER şi a Pactului de la Varşovia, şi adoptarea unei poziţii independente a României privind intervenţia din 1968 a Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia.

Examinarea critică a acestor manifestări de independenţă pe fundalul de normalizare a relaţiilor în intrabloc din 1957 şi adoptarea unei politici de bloc pe termen lung şi al unui program strategic de dezinformare în 1958-60 arată că, la fel ca celelalte cazuri de divergenţe [splits] deja examinate, nu există nicio susţinere reală a pretinselor diferenţe dintre România şi alte ţări comuniste. Diferenţele pot fi explicate ca fiind produse ale unei operaţiuni de dezinformare a blocului.

Relaţii speciale între români şi sovietici

Aşa cum deja am susţinut, normalizarea relaţiilor în intrabloc a eliminat, în general, motivele de divergenţă dintre membrii blocului. Dar în cazul românesc au existat motive speciale, în conformitate cu informaţii din interior la care autorul a avut acces, pentru care o divizare a fost o imposibilitate sub Gheorghiu-Dej şi rămâne tot o imposibilitate sub actualul lider, Ceauşescu.

Gheorghiu-Dej a fost un agent al spionajului sovietic. Din momentul eliberării României de fascişti de către trupele sovietice, el a fost dirijat de către şeful serviciilor secrete sovietice din România, colonelul Fedicikin. Partidul Comunist Român era mic în comparaţie cu Partidul Social-Democrat. Sub îndrumarea lui Fedicikin, Gheorghiu-Dej a lucrat la eliminarea liderilor social-democraţi care erau nesiguri din punctul de vedere al sovieticilor şi care ameninţau să dobândească poziţii influente în noul guvern român. Vărsarea de sânge în rândurile politicienilor români necomunişti şi înlăturarea regelui României, acţiuni întreprinse în comun de către Gheorghiu-Dej şi guvernul sovietic, au creat între ei legături indestructibile.

Şeful serviciilor secrete sovietice de la sfârşitul anilor '50 şi din anii '60, generalul Sakharovski, a fost consilierul principal al serviciilor secrete române între 1949 şi 1953. El a fost în contact oficial cu Gheorghiu-Dej. Prin intermediul lui Gheorghiu-Dej şi a staff-ului său, Sakharovski a efectuat epurările din 1951-52 şi în special arestarea Anei Pauker şi a altor comunişti importanţi, care au fost acuzaţi că ar fi agenţi iugoslavi şi sionişti. Relaţiile dintre sovietici şi Gheorghiu-Dej şi alţi lideri români au fost pecetluite cu sânge. Dacă a existat într-adevăr vreo tentativă spontană sau necoordonată a lui Gheorghiu-Dej de a rupe cu Uniunea Sovietică, regimul sovietic ar fi avut suficiente dovezi, inclusiv corespondenţa personală, pentru a-l distruge atât pe el cât şi pe acoliţii săi din punct de vedere moral şi politic, atât în ​​interiorul cât şi în afara ţării lor. Acest fapt trebuie să fie avut în vedere atunci când se face evaluarea autenticităţii divergenţelor ulterioare dintre sovietici şi români.

Dacă o ruptură sovieto-română a fost imposibilă sub Gheorghiu-Dej, existau motive chiar mai puţine de a o aştepta sub Ceauşescu, care a fost mâna sa dreaptă şi care l-a înlocuit după moartea sa din martie 1965. Aşa cum a fost deja explicat, practicile staliniste "coloniale" faţă de România şi alţi sateliţi au fost abandonate de către Uniunea Sovietică sub Hruşciov în 1957. Relaţiile de partid sovieto-române s-au normalizat pe o bază leninistă a egalităţii. Între 1958 şi 1960 liderii români au jucat un rol activ în consultările dintre liderii sovietici şi alţi lideri ai blocului, în România, în Uniunea Sovietică şi în alte părţi. Ceauşescu, fiind unul dintre secretarii Comitetului Central al Partidului Comunist Român, a luat parte la unele dintre aceste consultări. A fost membru al delegaţiei române la cel de-al XXI-lea Congres al PCUS.

A existat, deasemenea, o colaborare secretă între serviciile de informaţii şi de securitate româneşti şi KGB, sub preşedinte său, Şelepin, în legătură cu pregătirea operaţiunilor comune în sprijinul politicii pe termen lung a blocului. Şefii serviciilor româneşti de informaţii şi de securitate au participat la conferinţa serviciilor de informaţii şi securitate ale blocului din Uniunea Sovietică în 1959. Un nou consilier-şef din partea KGB-ului a fost a trimis în România în 1960. El a fost colonelul Skomorokhin, specializat nu pe România, ci pe Europa de Vest şi în special pe Franţa, și care a fost trimis pentru a ajuta serviciile româneşti la punerea în aplicare a operaţiunilor politice comune.

Dovezi importante că Ceauşescu a continuat să coopereze în mod activ cu liderii sovietici, în cadrul strategiei politice pe termen lung a blocului, pot fi găsite în acoperirea pe care presa sovietică a acordat-o vizitei sale oficiale din Uniunea Sovietică din 1964, când deja era pe cale să preia puterea de la Gheorghiu-Dej. Se poate afla că în timpul vizitei sale de patru sau cinci zile din Uniunea Sovietică a fost însoţit de Şelepin în calitatea sa de secretar al Comitetului Central al PCUS. Având în vedere că a fost Şelepin cel care, între 1958 şi 1960, a lansat utilizarea dezinformării în sprijinul politicii pe termen lung, şi că începând cu 1961 pare să fi devenit coordonatorul utilizării acesteia în operaţiunile blocului, este rezonabil să se concluzioneze că s-a folosit oportunitatea pentru a se discuta cu Ceauşescu despre rolul său în susţinerea mitului divergenţelor sovieto-române.

"Dovezile" divergenţelor sovieto-române

Dovezile aşa-numitelor divergenţe dintre liderii români şi sovietici din cadrul CAER în 1962-63 nu pot fi luate în serios. Insistenţa României privind industrializarea sa rapidă făcea parte din obiectivele politicii pe termen lung, prin urmare nu exista niciun motiv pentru ca sovieticii să se opună. Împotriva opoziţiei presupuse a României faţă de crearea Comitetului Executiv al CAER şi față de conceptele sale de planificare pe termen lung trebuie să fie invocată dovada oficială care indică faptul că guvernele României, atât sub Gheorghiu-Dej cât şi sub Ceauşescu, s-au angajat în privinţa integrării economice pe termen lung a blocului în cadrul CAER sub coordonarea comitetului său executiv - în care, de fapt, România a fost reprezentată.

Documentele oficiale ale perioadei dintre 1960 şi 1964 reflectă relaţiile strânse dintre Uniunea Sovietică şi România şi un schimb activ de delegaţii de partid şi guvernamentale, sugerând coordonarea în implementarea politicilor. Faptul că dovezile divergenţelor sovieto-române din această perioadă s-au bazat pe surse ezoterice şi confidenţiale şi au fost în conflict cu documentele oficiale privind cooperarea sovieto-română sugerează că au fost produsul dezinformării. Conflictul dintre dovezile oficiale şi cele ezoterice a devenit evident în special în anii '70, atunci când România, împreună cu alţi membri ai blocului, s-a implicat în măsuri concrete de integrare economică.

Printre manifestările de neutralitate ale României în disputa chino-sovietică au fost: revenirea unui ambasador român în Albania în 1963, ceea ce ieşea din cadrul politicii Uniunii Sovietice şi a altor state comuniste est-europene, vizita prim-ministrului român Ion Gheorghe Maurer la Pekin, în primăvara anului 1964, la un an după începerea polemicilor deschise sovietice împotriva Chinei; şi o declaraţie din partea conducerii române, descrisă mai jos, care a fost interpretată în Occident drept o "declaraţie românească de independenţă".

Odată ce ne dăm seama că despărţirea sovieto-albaneză şi cea chino-sovietică sunt operaţiuni comune de dezinformare pregătite şi lansate în 1958-60 cu aprobarea tuturor liderilor blocului, este uşor să remarcăm că neutralitatea României este o poziţie calculată pentru a sprijini autenticitatea ambelor despărţiri, şi că independenţa României poate fi interpretată greşit drept o consecinţă a acestora.

Având în vedere că Occidentul a acceptat autenticitatea divizării sovieto-albaneze, revenirea în Albania a unui ambasador român a susţinut mitul independenţei româneşti. Ea a avut, deasemenea, avantajul practic de a furniza un canal suplimentar est-european pentru consultări diplomatice ale blocului cu Albania. Foarte plauzibil, mutarea a fost dinainte aprobată la nivelul blocului. Vizita lui Maurer la Beijing poate fi interpretată ca o vizită pentru a discuta şi a coordona această combinaţie de operaţiuni de dezinformare cu liderii chinezi, o interpretare susţinută de faptul că Maurer a plecat de la Beijing în Coreea de Nord şi apoi s-a întors în România prin Uniunea Sovietică, unde probabil a avut, deasemenea, discuţii.

Atunci când Maurer s-a întors din turneul său, la Comitetul Central al Partidului Comunist Român a avut loc timp de o săptămână o întrunire secretă, iar la sfârşitul anului s-a emis o declaraţie cu privire la atitudinea partidului faţă de situaţia mişcării comuniste internaţionale. Declaraţia avea şaisprezece mii de cuvinte. Acesteia i s-a făcut o mare publicitate în România şi a fost tradusă imediat în rusă, spaniolă, engleză, franceză, germană şi distribuită în străinătate. Punctele din aceasta care au fost remarcate şi interpretate în Occident drept expresia independenţei României includeau următoarele:

• Este dreptul suveran al fiecărui stat socialist de a adapta, alege sau schimba formele şi metodele construirii socialismului.

• Conducerea planificată a economiei naţionale este unul dintre...  atributele inalienabile ale suveranităţii statului socialist.

• Țările comuniste ar trebui să coopereze şi să se ajute reciproc în probleme economice [numai] pe baza deplinei egalităţi în drepturi, a respectării suveranităţii naţionale şi a intereselor, a avantajului reciproc şi ajutorului tovărăşesc, [în special] prin acorduri bilaterale şi multilaterale.

• Ideea unui organism unic de planificare pentru toate ţările CAER are cele mai grave implicaţii economice şi politice.

• A se preda [pârghiile de gestionare a vieţii economice şi sociale] în competenţa unor organisme supra-statale ori extra-statale ar transforma suveranitatea într-un concept fără conţinut real.

• România favorizează consolidarea cooperării cu toate ţările "socialiste" şi realizarea unei "diviziuni internationale a muncii", cu condiţia ca acest lucru să nu însemne că ţările comuniste trebuie să se izoleze de "cadrul general al relaţiilor economice mondiale"; este normal ca state comuniste "să dea dovadă de iniţiativă şi să se manifeste activ pe arena internaţională".

Comentarii de acest gen au trezit un viu interes în Vest, dar ar trebui să fie subliniat faptul că alte părţi ale declaraţiei au fost mai semnificative. De exemplu, apare o reafirmare de către conducerea română de partid a angajamentului său faţă de deciziile de bază şi obiectivele formulate la cel de-al XXI-lea Congres al Partidului, în noiembrie 1960, cum ar fi consolidarea cooperării economice dintre statele socialiste, accentul pe coexistenţa paşnică combinat cu sprijinul pentru mişcările de eliberare naţională, efortul de a atrage noi membri în CAER, şi lupta pentru victoria finală şi inevitabilă a comunismului în întreaga lume.

Comentatorii occidentali au trecut cu vederea faptul că declaraţiile cu privire la maturitatea partidelor comuniste, la capacitatea lor de a dezvolta politici proprii interne şi externe, precum şi la dorinţa lor de a avea iniţiative proprii în arena internaţională nu au fost în contradicţie cu deciziile Congresului al XXI-lea, care a aprobat în mod expres flexibilitatea tactică în urmărirea unui scop de politică externă. Declaraţia română, de fapt, nu numai că nu este în conflict cu Manifestul Congresului al XXI-lea, ci aceasta subliniază ideea că partidele comuniste, în dezvoltarea politicilor proprii, ar trebui să facă acest lucru în cadrul "comunităţii socialiste".

Dovezile folosite pentru a sprijini ideea de animozitate personală dintre Hruşciov şi Gheorghiu-Dej sunt foarte fragile şi selective. Eşecului participării lui Gheorghiu-Dej la festivităţile de la Moscova, în onoarea celei de-a şaptezecea aniversări a lui Hruşciov, i s-a dat mai multă greutate de către comentatorii din Vest decât faptului mai important, că la o asemenea ocazie lui Hruşciov i-a fost acordată cea mai importantă decoraţie din România. Se poate cu greu susţine, aşa cum încearcă să facă Floyd, că nivelul de reprezentare sovietic la festivităţile celei de-a douăzecea aniversări a regimului din România a fost scăzut dacă Mikoian, la acel moment doar un membru al Prezidiul Comitetului Central şi preşedinte al Sovietului URSS a participat, mai degrabă decât Hruşciov, care "nu a fost invitat". În contextul programului de dezinformare al blocului, este interesant de remarcat faptul că "românii nu au făcut niciun efort pentru a infirma" zvonurile că Hruşciov a încercat să-l îndepărteze pe Gheorghiu-Dej din conducerea română.

În acelaşi context, vizita lui Gheorghiu-Dej la Tito şi bine-popularizata lui prietenie cu el din 1964 poate fi văzută ca o încercare deliberată de a construi imaginea independenţei lui Gheorghiu-Dej în ochii Vestului prin asocierea lui cu Tito.

Dovada dezacordurilor dintre sovietici şi România sub conducerea lui Ceauşescu este la fel de neconvingătoare. În măsura în care vine din partea comunistă, sub forma declaraţiilor oficiale, acestea pot fi uşor adaptate de către aparatul de partid şi de serviciile de informaţii pentru a servi nevoilor programului de dezinformare.

Dovada independenţei româneşti a fost văzută în redenumirea străzilor în anii '60, de la denumiri ruseşti la denumiri româneşti, şi în alte încercări de a reduce influenţa sovietică în România. Dar după 1957, în atmosfera din interiorul blocului asemenea măsuri nu ar fi dus la motive de dezacord cu sovieticii, s-ar fi făcut cu acordul şi aprobarea totală a lor. Încercările lipsite de tact ale lui Stalin de a impune o amprentă sovietică asupra tuturor aspectelor vieţii din sateliţii est-europeni au fost respinse. Specificul naţional al fiecărei ţări a fost luat în considerare, şi în Manifest partidelor comuniste le-a fost dată mână liberă spre a-şi diversifica tactica lor, în conformitate cu condiţiile cu care se confruntă. Pretenţiile românilor că ar lupta împotriva imixtiunilor sovietice din ţara lor, nu au fost şi nu sunt altceva decât un pretext adoptat cu complicitatea sovieticilor, destinat să investească partidul şi liderii săi cu o imagine naţionalistă şi independentă în ochii publicului intern şi extern. În ciuda dezvoltării unei politici externe româneşti aparent heterodoxe, regimul intern s-a menţinut rigid ortodox şi represiv ca şi înainte.

Că România și-a intensificat legăturile sale economice, comerciale și politice cu Occidentul în anii '60 şi '70 este fără discuție. Ce este discutabil este dacă a procedat aşa fără acordul prealabil al Uniunii Sovietice şi al altor state comuniste. Conferinţa CAER din iunie 1962 a solicitat o extindere a schimburilor comerciale ale blocului cu Occidentul. Românii n-au făcut altceva decât să pună în aplicare acea decizie. Mai mult decât atât, pretinzând că acţionează independent şi exploatând aşa-numita lor independenţă în timp ce de fapt acţionau  cu complicitatea blocului, au contribuit mai mult la realizarea obiectivelor blocului de creştere a comerţului şi la asigurarea pe termen lung a creditelor şi a tehnologiei avansate din Occident decât ar fi putut fi făcut dacă s-ar fi comportat ca un membru ortodox al blocului. Pentru a da doar un exemplu, "independenţa" României i-a permis să importe crom din Rhodesia, fie pe cont propriu ori în numele blocului, fără a suporta dispreţul politic colectiv pentru a fi procedat astfel.

Politica externă independentă a României ar trebui să fie privită ca un dispozitiv specific al diplomaţiei militante a lui Lenin, așa cum a fost dezvăluită în folosirea Republicii din Extremul Orient. Aceasta oferă diverse avantaje pentru bloc în domeniul diplomatic. De exemplu, reprezentarea diplomatică comunistă a fost menţinută în Israel după 1967, prin Ambasada română de la Tel Aviv, în timp ce blocul ca întreg şi-a câştigat favoruri în lumea arabă prin ruperea legăturilor diplomatice cu Israelul. Coordonarea strânsă între diplomaţia din România şi cea a altor membri ai blocului a rămas în mare parte neobservată.

Cele mai sigure semne ale dezinformării în acţiune pot fi văzute în contrastul dintre mult-mediatizatele și superficialele dezacorduri ale României cu CAER-ul şi efectul inevitabil al condiției de membru, de exemplu, la proiecte energetice comune în Europa de Est. În mod similar, bine-mediatizatele refuzuri ocazionale ale României de a participa la exerciţii militare nu ar trebui să distragă pe nimeni de la faptul că România rămâne un membru al Pactul de la Varşovia. Respingerea ostentativă a influenţei sovietice trebuie să fi văzută alături de schimburile continue de vizite prietenoase dintre liderii sovietici şi români, precum şi de decorarea lui Ceaușescu cu Ordinul Lenin la Moscova, la 1 ianuarie 1978.

Motivele proiecţiei imaginii de "independenţă" a României

Nu este greu de reconstituit gândirea economică şi politică din spatele deciziei de a prezenta eronat România ca pe un membru independent al blocului comunist, probabil luată cel mai devreme prin 1958-60, atunci când era formulată politica pe termen lung. Politica pe termen lung urmărea industrializarea şi o nivelare treptată a economiilor întregului bloc comunist. Efortul de a deplasa echilibrul de putere mondial în favoarea comunismului a dus la programe de înarmare nucleară; la forțe armate convenționale masive; la o vastă birocrație a propagandei, culegerii de informații și a securității, la ajutor militar şi economic pentru ţările în curs de dezvoltare, precum şi de sprijin la nivel mondial pentru partidele comuniste şi mişcările de eliberare naţională. În acelaşi timp standardele de viață din lumea comunistă trebuiau să fie îmbunătățite dacă se dorea evitarea unor explozii sociale. Politica luată ca întreg putea fi susţinută doar cu ajutorul tehnic şi economic al Vestului. Acest ajutor era puţin probabil să fie dat unui bloc comunist aparent agresiv și monolitic. Unele stimulente au fost necesare pentru a se obține o schimbare de atitudini în Vest.

Latura strategico-politică a prezentării blocului ca fiind dezbinat a fost deja argumentată. Adăugarea unui soi nou de comunism, distinct de cel sovietic, albanez, chinez sau iugoslav, s-ar recomanda de la sine strategilor comuniști, deoarece ar putea ajuta la autentificarea dezacordurilor, care au început deja să fie afişate în cadrul blocului, şi ar încuraja în continuare iluziile occidentale că sentimentul naţional şi interesul naţional încep să domine asupra ideologiei ca forţe motrice din spatele lumii comuniste. Aceste iluzii ar creşte speranţele şi aşteptările Vestului că prin ajutor prudent şi selectiv şi prin încurajare politică, fisurile din monolitul comunist ar putea fi lărgite treptat până când monolitul se dezintegrează.

Deşi o lume occidentală unită, care îmbunătăţește standardele de viaţă ale popoarelor sale fără a le suprima libertatea lor politică, stabileşte un exemplu pentru cei care trăiesc sub comunism, stârnește nemulţumire în rândurile lor şi îi face să exercite presiuni asupra liderilor lor, experienţa NEP a arătat că pericolele la adresa comunismului venite din partea unui sistem de legături strânse cu Vestul ar putea fi ținute sub control; controlul eficient al poliţiei politice şi contramăsurile ideologice au fost capabile să neutralizarea riscurile  contaminării publice, politice şi ideologice, în urma prezenţei oamenilor de afaceri occidentali şi a experţilor printre oameni. Aşteptările Vestului de a-și extinde influența occidentală în ţări comuniste prin legăturile economice ar putea eșua dacă ajustările necesare ale sistemului comunist urmau să fie calculate în mod corespunzător, controlate, și prezentate în mod înșelător. Semnele vizibile de susţinere economică externă pentru regimurile comuniste, departe de stimularea opoziţiei internă la acestea, au efectul opus. Eventualii adversari ai regimului pot anticipa puţin sprijin din partea puterilor occidentale implicate în sprijinirea sistemului. Ştiind acest lucru, strategii comuniști ar fi calculat că ajutorul occidental tehnic şi economic ar putea fi în folosit în condiţii de siguranţă pentru a sprijini strategia lor politică lor pe termen lung. Pe termen lung, beneficiind de acest ajutor, ei speră să demonstreze propriului popor și lumii întregi superioritatea sistemului comunist.

Ruptura Tito-Stalin a produs precedente şi lecţii. Respingerea sfidătoare de către Tito a intervenţiei sovietice a dus la creşterea prestigiului său, atât acasă cât şi în străinătate, şi a obținut pentru ţara sa ajutoare militare şi economice generoase din partea Vestului, fără a-l obliga să abandoneze principiile comuniste fundamentale. După moartea lui Stalin a rămas o Iugoslavie mai bogată şi mai stabilă, care s-a împăcat cu blocul comunist.

Crearea de către Lenin a unei Republici din Extremul Orient [rus], independentă, ale cărei politici au fost coordonate strâns, dar în secret, cu cele ale Rusiei sovietice, a demonstrat avantajele folosirii unei diversități de forme în practicarea "diplomaţiei militante". Lenin a spus, deasemenea, că "ceea ce ne trebuie este o orchestră mare", cu partide diferite, cum ar fi diversele instrumente, și care să joace roluri diferite. Iugoslavii, cu fondul lor de independenţă, au fost deosebit de potriviți pentru rolul dezvoltării relaţiilor cu socialiştii europeni şi cu ţările neliniate în curs de dezvoltare. Disputa lor falsă cu sovieticii din 1958-60 a avut scopul de a-i pregăti pentru acest rol. Dar trebuie să fi fost, deasemenea, argumente pentru utilizarea unui membru al Pactului de la Varşovia şi al CAER-ului spre a juca un rol asemănător de independent.

Mai mulţi factori au influenţat, probabil, alegerea României în acest scop. Este posibil să se fi avut în vedere, probabil, că România are legături de durată cu Franţa, şi că afinitățile lingvistice şi culturale cu alte ţări latine ar contribui la asigurarea unui răspuns european favorabil la o demonstrație a independenţei româneşti. Fondul latin permite României să joace un rol deosebit în legătura cu influentele partide comuniste europene din Italia, Franţa şi Spania. Dar probabil, mai important a fost faptul că regimul românesc, alături de cele din Polonia şi Ungaria, a fost cel mai slab şi cel mai dispreţuit de propria populație. Având în vedere experienţa lui Tito dintre 1948 şi 1953, a fost rezonabil să se aştepte ca repetarea în public a divergențelor cu Uniunea Sovietică - chiar dacă, de această dată, unele false - să sporească prestigiul intern şi internaţional al Partidului Comunist Român şi al liderilor săi, care ar fi în măsură să se prezinte nu ca marionete sovietice, ci ca lideri naţionali îndrăzneți care doresc să conteste autoritatea Uniunii Sovietice. Dar slăbiciunea regimului şi dispreţul de care beneficia pe plan intern ar fi însemnat că apariţia unei rupturi nu s-ar fi putut ține sub control prea mult. O relaxare a controlului intern ar fi putut pune în pericol regimul; prin urmare, s-a luat decizia de a combina, cam nepotrivit, o politică externă independentă și aparent heterodoxă cu un sistem intern rigid, ortodox, opresiv, stil Brejnev.

Bazându-se pe exemplul iugoslav, strategii comuniști ar fi calculat în mod corect că interesele politice şi comerciale ale Vestului s-ar combina spre a presa pentru mai multă deschidere în politicile comerciale faţă de România, în speranţa de a o "înțărca" și de a o îndepărta mai mult de bloc. Cum independenţa românească a fost un mit, astfel de speranţe s-ar dovedi iluzorii. Între timp, mai multe politici comerciale liberale ar fi cu siguranţă în beneficiul României şi probabil și al blocului, deasemenea.

Obiectivele operaţiunii de dezinformare

Această dezinformare serveşte în primul rând la dezvoltarea rolului strategic deosebit pentru România, mai ales în promovarea, în asociere cu Iugoslavia şi cu partidele eurocomuniste, a ideii de dizolvare a pactelor militare şi a creării unei Europe neutre, socialiste. În rezumat, obiectivele dezinformării cu privire la independenţa românească pot fi definite după cum urmează:

• Sprijinirea altor operaţiuni de dezinformare pe tema dezintegrării blocului; pentru a întemeia o nouă formă de "comunism independent" în cadrul blocului.

• Creșterea prestigiul intern şi internaţional al partidului din România şi al liderilor săi.

• Ajutarea României pentru a obţine ajutor economic și tehnic mai generos din Vest.

• Să profite în numele blocului de deschiderile diplomatice şi comerciale care ar fi închise pentru statele comuniste mai ortodoxe.

• Pregătirea țării pentru un rol strategic deosebit.

• Construirea încrederii Vestului în ea ca potenţial aliat sau confident din interiorul lumii comuniste.

• Sprijinirea, într-o etapă ulterioară, independenţa partidelor eurocomuniste.

• Pregătirea, probabil, pentru o trecere la un regim intern mai "liberal" în faza finală a politicii pe termen lung a blocului.



*   *   *

10 comentarii :

Crystal Clear spunea...

Si acum se tot mimeaza "independenta" lui Basescu fata de Putin. ...
"Minciuni noi în locul celor vechi"...

Foarte bine ca ai tradus !
Am inceput sa traduc si eu ceva.Sper sa termin azi

Preiau si eu pe blog..

Riddick spunea...

Le-a văzut bine pe toate Golițin...

Anonim spunea...

Cum e posibil să fie o dezinformare comandată.

Depinde și la ce fel de independență te raportezi. Ideologic, cu consecințe directe asupra tipului de societate, nu era cazul, dar independența ca acțiune politică separată, a statului român, a fost un fapt. Considerabil mai substanțială decît cea de azi (mă rog, ne facem că nu observăm că lipsește cu desăvîrșire).

Citeam, cu ani în urmă, un studiu american (era la Biblioteca Congresului, online) despre strategia militară a lui Ceaușescu. Erau foc și pară pentru că îndrăznise să structureze pregătirea, dotarea, organizarea și riposta militară strict independent. Recunoșteau fără dubiu că întreg ansamblul însemna o desprindere aproape deplină de ruși, dar nu le convenea deloc tupeul. Bad example.

Așa că, independent de precauțiile față de textul unui tributar absolut al bunăvoinței celui care te-a pescuit și, la limită, decide dacă exiști sau nu, nu sînt puține acțiunile concrete, cuantificabile, care demonstrează desprinderea României din rolul de subordonare/dependență față de ruși - economic, militar, chiar propagandistic (propagandă care, măcar, avea elemente naționaliste foarte clare, indiferent ce prefix li se atașează azi).

E convenabil dpv intelectual să crezi că nu a existat o desprindere reală pentru că, poate, ar fi mult mai demoralizant să ajungi la concluzia că independența (nu neapărat autarhică, cum se contura la un moment dat) reprezintă un proiect îngrozitor de greu de îndeplinit.

Riddick spunea...

Ceauşescu cerea în noiembrie 1989 intervenţia Pactului de la Varşovia pentru eliminarea contrarevoluţiei din RDG (dar şi din Polonia).

Trăia în afara timpului, în ideologie. Chiar dacă ar fi avut impulsuri patriotice, nu l-a ajutat lipsa lui de cultură. Întreg centrul civic şi Casa Poporului reproduc acelaşi gen de ornamente pe care băiatul venit de la ţară le văzuse pe faţadele blocurilor Art Nouveau de peste drum (era acoperită atunci Dâmboviţa) de Tribunalul Mare.

Lipsa de cultură nu putea fi suplinită doar de şiretenie. Nu în sec. XX.

Riddick spunea...

Armata era echipată soft. De ex nu aveam elicoptere de atac (Mi 24, singurele posibile atunci). Şi mai aveam o parte bună din tancuri T-34, pe care le-am tăiat după 1989.

Anonim spunea...

Șiretenie a fost, dar mult mai grav a fost "păcatul" faptelor din spatele retoricii. Programul de industrializare a fost masiv, deloc megalomanic sau primitiv la nivel tehnic, chiar dacă s-au făcut pariuri geșite - vezi industria chimică proiectată în ideea procurării ieftine a petrolului.

Programul nuclear, de exemplu, a însemnat ceva foarte îndrăzneț, nu numai pentru aspectul economic. Îl dau ca exemplu pentru că, alături cu alte străpungeri hi-tech, beneficiul cel mai important era dat de oamenii pregătiți în domeniile respective. Plecau destui, dar azi ar cam trebui să plece toți, cîți s-or mai fi pregătind.

Dezindustrializarea de acum a devastat o generație de profesioniști, aproape în toate zonele legate de tehnică. Multe scîrțiau, oamenii nu erau fericiți (chestiune care ar trebui să condamne inevitabil un sistem sau un regim, dar, iată, în vremurile noastre nu mai pare un dat), potențialul României de a produce și genera valoare era însă net superior celui de azi. Nu din cauza impotenței intelectuale de acum, tocmai pentru că, la nivelul statului național, dispunem de o libertate de mișcare mult redusă.

Mai mult, în 2012, nici nu mai putem pretinde că am compensa printr-o libertate individuală, printr-o ridicare la nivel social, fie în plan etic, fie în spațiul circulației oneste a ideilor, fie spiritual. Nici nu cred că trebuie să amestecăm planurile, în definitiv, pîrghiile care pot fi acționate rămîn cele ale formulării legilor și, parțial, ale structurării sistemului economic-financiar. Cultura nu pote fi nici cuantificată nici programată, poate fi, cel mult, infestată. Cum îmi pare a fi. Inesteticul nu se află întotdeauna la vedere.

Anonim spunea...

La nivelul 1989 era acceptabil de bine echipată și cu industria de armament capabilă să înlocuiască pierderi, să furnizeze piese de schimb, muniție în cantități de război. În plină recesiune, în parte autoimpusă.

Strategia de apărare se baza pe o apărare concentrică, evident îndreptată împotriva aliaților de atunci, care trebuia să ofere o rezistență suficient de îndelungată, dar nu pe termen indefinit, pentru a ralia opinia publică internațională. O strategie defensivă structurată împotriva unui dușman din vecinătatea foarte apropiată. Americanii confirmă, nu că ar fi fost un mare secret.

Iar la invadarea Cehoslovaciei, NATO ne-a oferit informația completă asupra amplasării trupelor pactului care urmau să invadeze România. Nu e nici o poveste, eram în plan, declarația lui Johnson și a chinezilor i-au oprit. La un asemenea stadiu de escaladare nu poți păcăli. Soarta Cehoslovaciei fiind exact sursa modificării radicale a strategiei de apărare.

Riddick spunea...

Dezindustrializarea a avut rolul ei, de destructurare a colectivelor mari, de atomizare socială şi societală. Printre altele.

Am cunoştinţe care acum sunt pensionari şi se înjură pe ei înşişi cum de au crezut minciuna cu tranziţia.

Muncitorimea a fost lumpenizată, ţărănimea a mai câştigat câte ceva acolo unde condiţiile au fost favorabile.

Clasa antreprenorială şi cea de mijloc nu pot genera aici ceva gen Tea Party. Nu în generaţia asta.

Riddick spunea...

Planul din 1968 pentru România aduce cu cel german, Margarethe II (M I s-a aplicat în Ungaria în martie 1944, Horthy fiind înlăturat).

Am renunţat la minele antipersonal, la arma chimică, la elicopterele de atac (1999, IAR-Bell Helicopter), acum vine manager privat (!) la ROMARM.

Anonim spunea...

Noroc că nici ungurii nu mai sînt în grații și nici în formă. După cum merg lucrurile nici nu prea au de ce să se agite, trebuie doar să aștepte. Sub formă de firimituri, dar...

Iar pe termen lung nici nu vom mai pune probleme... vlăguiți, sărăciți, împuținați și tot mai dezrădăcinați. Scîrbos.


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Sever Voinescu, 2019: "Îmi dau bine seama că o Românie desprinsă de Uniune sau o Uniune mai slabă cu România în interior ar fi, pentru mine și pentru cei din jurul meu, scenarii de coșmar. Încercînd să-mi exersez luciditatea pe cît pot, văd așa: dacă acest popor român al meu, cu suma lui de defecte și calități, ajunge să fie deplin suveran în propria noastră țară va fi o nenorocire, înainte de toate, pentru noi înșine. Dezastrul pentru România ar fi să încapă exclusiv pe mîna românilor! Dacă vrem să trăim cît de cît în siguranță și cît de cît în prosperitate, nu o putem face decît în interiorul UE, supunîndu-ne regulilor UE. [...] În condițiile lumii românești, este imposibil să fii conservator și să vrei să ieșim din UE. Pentru simplul motiv că un conservator știe că suveranitatea nu este un scop, ci un mijloc. Un conservator știe că scopul unei națiuni este prezervarea și prosperitatea. Suveranitatea este doar un mijloc – mă ajută sau nu să ating scopul? Lucid, lucid pînă la durere, răspunsul meu este că poporul român, așa cum este el acum, nu este capabil să folosească suveranitatea în scopul prezervării și creșterii prosperității sale."

Postări populare (nu P.P.E. !):