"CIRCUL"

 

"Actually, there are no grassroots  revolutions, period! Any revolution is the by-product of a highly organised group of conscientious and professional organizers"

(Iuri Bezmenov)

 

Un articol controversat apărut la The Underground / Wydawnictwo Podziemne: "Swathed in velvet" ("Înfăşurat în catifea" - aluzie la revoluţiile de catifea), aruncă o nouă lumină asupra evenimentelor din 1989-1990 din Europa de Est.

Swathed in velvet

Până de curând am fost de părerea că cel mai mare spectacol de circ pe care l-a văzut lumea vreodată a avut loc în decembrie 1989 în Bucureşti şi în provinciile româneşti. Nu au fost doar detalii minore, cum ar fi liderul şi compére-ul opoziţiei "anticomuniste", Ion Iliescu, care s-a dovedit a fi fost un coleg de şcoală de-al lui Gorbaciov, nu doar aşa-zisul jongleur "independent" şi noul prim-ministru din România revoluţionară, Petre Romanu (sic!), care a fost recunoscut, pe fondul unor confuzii, ca un reprezentant al "tineretului comunist de aur" şi ca un frecventator al saloanelor la modă din societatea comunistă, un individ pregătit cu migală să preia mantia unui "revoluţionar-perestroika"; nu a fost doar modul nu foarte democratic în care cuplul Ceauşescu a fost ucis pentru a evita orice indiscreţii din partea lor. Organizatorii Circului din România au fost atât de hotărâţi să îşi joace spectacolul lor că, atunci când în luna decembrie a acelui an memorabil, populaţia nu a arătat un entuziasm satisfăcător pentru revoluţie, ei au decis să crească presiunea prin scoaterea din morgi a unor oameni care au murit din cauze naturale extreme, şi prezentarea lor pentru mass-media ca victime ale unui masacru comunist.

Din păcate, nu totul a mers conform planurilor întocmite atent (se pare că tovarăşii au gafat din nou), deoarece lucrătorii cei mai de încredere ai trupei de circ a blocului socialist - conjuraţi altfel cunoscuţi sub numele de "jurnalişti" - au cerut confirmarea că bizarul spectacol de circ a fost cu adevărat un eveniment autentic cu semnificaţie istorică. Autentificarea poloneză a fost furnizată de tovarăşul veteran Mazowiecki (care serveşte fidel stăpânii săi socialişti, din anii '50). Se uita puţin speriat (ar avea vreun rost să aflăm pentru ce a fost Mazowiecki atât de speriat la sfârşitul anului 1989?) asigurând în mod solemn publicul de televiziune că "contrarevoluţia" românească a fost de cea mai înaltă calitate.

De ani de zile am crezut că doar "lovitura de stat de la Moscova" a artiştilor interpreţi din august 1991, cu Boris Elţîn adresându-se unei mulţimi revoluţionare de pe un tanc sovietic (într-un déjà vu palid gen V.I. Lenin în aprilie 1917) s-ar apropia oarecum de sublimele talente ale tovarăşilor lor de circ români. După citirea cărţii And Reality Be Damned ... de Robert Buchar, sunt mai puţin sigur de asta.

Este bine cunoscut faptul că tovarăşii din Cehia şi Slovacia au avut dificultăţi deosebite în aranjarea arenei pentru circul lor sau, mai la obiect, leii revoluţiei s-au dovedit a fi în mod ciudat şchiopi şi înceţi. The Economist a raportat în noiembrie 1989, cu o notă de neîncredere, lipsa ciudată de spontaneitate din partea demonstranţilor oarecum letargici. Bătrânul episcop de Praga a încercat să salveze situaţia făcând un apel pentru continuarea protestelor, iar următorul val de demonstraţii a arătat un pic mai bine, iar la rândul lor au dat poliţiei un pretext pentru o afişare a brutalităţii. În acelaşi timp (probabil din anxietate că revoluţia ar putea muri, eventual, de frică) comuniştii au promis să trateze demonstranţii mai blajin de aici înainte. Momentul cheie s-a întâmplat pe 27 noiembrie, când mulţimea mult mai îndrăzneaţă a ajuns la clădirea Comitetului Central scandând: "Jos cu partidul unic!", astfel repetând noţiunea invocată câteva zile mai devreme de către prim-ministrul comunist, Adamec. Ca răspuns la această cerere îndrăzneaţă, demonstranţii au văzut feţe zâmbitoare la ferestrele clădirii partidului şi gesturi de solidaritate fericite din partea aparatcikilor de partid.

Acestea toate au fost o întorsătură de evenimente tipică pentru "schimbările politice" din Europa de Est. Ceva necurat a avut loc, un fel de provocare, care a inclus poliţia secretă, partidul şi, desigur - opoziţia. Nu ştim nici până azi vreun detaliu al negocierilor din culise - au reuşit să ascundă o mulţime sub mantaua catifelată a revoluţiei - şi totuşi intervievaţii lui Robert Buchar dezvăluie o cantitate uimitoare de secrete.

Petr Cibulka, semnatar al Cartei 77, arestat în timpul revoluţiei de catifea şi eliberat la cererea manifestanţilor (Cibulka a petrecut 5 ani în total în închisorile comuniste) nu are iluzii cu privire la natura rebeliunii de catifea:

Am crezut că schimbările au fost adevărate. Dar mi-a luat doar câteva săptămâni pentru a realiza că schimbările au fost doar cosmetice, o schimbare de decor. Mi-am dat seama că puterea va rămâne în mâinile comuniştilor şi că comuniştii nu aveau nevoie să-şi facă griji că vor pierde ceva. Din acel moment am început să evaluez critic situaţia, şi cum am coborât mai adânc în ea mi-am dat seama că totul a fost doar un joc pentru public, şi nu doar pentru publicul local, dar mai ales pentru Occident.

Cibulka a ajuns repede la concluzia că prietenii lui vechi din opoziţie, concentraţi in jurul Forumului Civic, au avut obiective diferite de ale lui: în loc să lupte activ contra comuniştilor (prin introducerea de programe de de-comunizare, de exemplu), au preferat să atace oameni precum Cibulka pe care i-au etichetat drept "extremişti".

Vechea opoziţie, cu rădăcini în Carta 77 (Cibulka s-a identificat cu Carta în trecut, deşi acum el crede că a fost creată cu asistenţa secretă a GRU si a KGB), adoptă obiective noi şi un nou program. Ea, deasemenea, a devenit dominată de oameni noi, care, conform lui Cibulka, nu au fost niciodată activi în opoziţie înainte de 1989 şi care au reuşit rapid să preia controlul asupra întregii mişcări. Toţi aceştia au fost - şi sunt încă - agenţi ai KGB, GRU sau ai serviciilor secrete locale şi au sub controlul lor total situaţia politică din Republica Cehă.

La începutul anilor nouăzeci, Cibulka a devenit celebru pentru publicarea a sute de mii de nume de colaboratori secreţi ai poliţiei politice. El spune astăzi că materialele publicate au fost minuţios pieptănate înainte de a ajunge să le deţină, şi că numele agenţilor serviciilor de informaţii şi de contraspionaj au fost eliminate. Cibulka susţine că arhivele au fost bine "dezinfectate" în mod deliberat înainte de 17 noiembrie 1989 şi că dosarele tuturor agenţilor promiţători şi importanţi au fost discret eliminate, permiţând astfel agenţilor să-şi continue munca lor de manipulare în slujba Moscovei.

Această versiune este în mare măsură susţinută de Frantisek Doskocil, fost membru al Comitetului Central, dar şi un agent CIA. Închis în 1990 de către forţele de securitate cehe, a fost eliberat după şapte luni, la ordinele lui Vaclav Havel, în urma semnării unui ordin care l-a obligat să păstreze tăcerea timp de 10 ani. Doskocil îşi bazează dezvăluirile sale pe informaţiile primite de la soţia lui, care a lucrat la arhivele serviciului de securitate. Se dovedeşte că un timp înainte de revoluţia de catifea, arhivele au fost atent sortate, mai multe dosare au fost ambalate şi luate. Unele documente au fost duse la aeroport şi cel mai probabil trimise în Uniunea Sovietică. Potrivit lui Doskocil, operaţiunea a fost planificată cu mult înainte de evenimentele din 1989 şi comuniştii, ca planificatori şi organizatori ai acestor "schimbări", nu ar fi putut fi luaţi prin surprindere.

O altă voce este cea a lui Vladimir Hucin, arestat în 2001 pe baza unor acuzaţii false de terorism (el a petrecut un an în închisoare şi procesul său a durat până la 2006). Hucin a  descoperit la scurt timp după 17 noiembrie 1989 că activişti de marcă ai opoziţiei - Tomas Hradilek, de exemplu, care avea să devină ministru de Interne - au făcut tot ce se putea pentru a permite distrugerea neîntreruptă a arhivelor secrete. Atunci a început să suspecteze că revoluţia nu a fost ceea ce părea a fi. O mulţime de lucruri s-au petrecut în afara arenei circului şi disidenţii au luat parte la un joc, care avea ca scop "asigurarea imunităţii pentru infractorii comunişti".

Intervievaţii cehi ai lui Buchar (este un grup de aproape 10 oameni angrenaţi într-un fel sau altul în politica cehă) nu au nicio îndoială că aşa-numita revoluţie de catifea a fost, în realitate, o provocare comunistă pregătită şi realizată de către comuniştii cehi şi slovaci, nu fără un sprijin puternic din partea tovarăşilor sovietici, dar, deasemenea, şi de la opoziţie. Multe acuzaţii sunt aruncate către activişti din opoziţie care au ocupat poziţii de frunte după revoluţie, cele mai celebre nume sunt menţionate, inclusiv Havel şi Klaus.

Acest din urmă caz pare deosebit de interesant, deşi materialele adunate împotriva lui Klaus sunt incontestabil părtinitoare. Atunci când evaluează biografia lui Klaus, Buchar se referă la informaţiile furnizate de către Robert Eringer, o personalitate plină de culoare, cu un trecut bizar ca agent de contraspionaj al FBI, un autor de romane de spionaj, un obişnuit deopotrivă în saloanele aristocratice şi comuniste, creatorul şi şeful agenţiei de informaţii a Principatului Monaco şi membru onorific al ... Asociaţiei Veteranilor din Informaţiile Externe ai KGB. De la Eringer, un membru mândru al acestei din urmă organizaţii, am aflat unele lucruri extraordinare.

Ca student de 21 ani al Universităţii de Economie din Praga în 1962, Klaus a fost recrutat, conform lui Eringer, de către ofiţerii din serviciul secret cehoslovac şi a servit sub cryptonymul de Vodicka "ca spion împotriva reformatorilor democraţi", cu care a studiat şi apoi a lucrat. Lui i s-a permis de două ori să călătorească în Occident, în Italia şi SUA, aparent ca un om de ştiinţă. În anul 1970, Klaus se presupune că a jucat rolul principal în "Operation Rattrap" ("Capcana de şobolani"), regizată de contrainformaţiile cehoslovace, cu asistenţă din partea KGB. Klaus a fost denunţat public ca un "element antisocialist" şi expulzat de la Institutul Economic. Obiectivul operaţiunii a fost de a-l portretiza pe Klaus ca o "victimă" a regimului şi, astfel, să îi permită să penetreze mai eficient grupările disidente. Foarte curând Klaus a reuşit să stabilească o relaţie personală cu "liderul subteran" - cum îl numeşte Eringer - Vaclav Havel. În 1987, Klaus a fost oficial "reabilitat" şi îşi poate începe cariera în cadrul Institutului de Prognoză al Academiei de Ştiinţe cehoslovace, care (conform lui Eringer) era văzut de către serviciile secrete comuniste ca un "cuib al revoluţiei". În 1999, la mai mult de un an după ce a demisionat din funcţia de prim-ministru (din cauza unor acuzaţii de corupţie), după îndepărtarea în siguranţă a dosarelor sale din arhivele serviciilor de securitate, Klaus se presupune că a contactat rezidentul de la Praga al SVR (moştenitor al KGB-ului). Nu este clar din raportul lui Eringer dacă Klaus a fost reactivat de către sovietici. Informatorii lui Eringer din Moscova au menţionat doar cryptonymul operativ nou al lui Klaus - Kolesnikov. Eringer subliniază relaţia caldă dintre Klaus şi Putin, care, în opinia sa, dovedeşte fără echivoc că Klaus lucrează din nou pentru vechiul său stăpân.

S-ar părea că Eringer trebuie să se bazeze pe presupuneri. Tovarăşii săi din Moscova, cu care a petrecut, probabil, multe seri lungi cu vodcă şi caviar, s-au dovedit a fi ciudat de reticenţi. Eringer pare nedemn de încredere pentru ei? Sau ar putea fi faptul că informaţiile lor nu ajung prea departe? În modul lui tipic, Eringer pare convins că în timpul cercetărilor sale exhaustive în stare de ebrietate profundă a reuşit să extragă informaţii bine ascunse. Nu ne putem permite să fim naivi, oricât de rezistent ar putea fi.

Întrebarea este evidentă: care a fost obiectivul acestei scurgeri bolşevice avându-l pe Eringer drept mesager? Să facă să fie compromis preşedintele ceh ca prieten al lui Putin? Sau a fost, probabil, un avertisment pentru Klaus şi toţi cei care ar fi tentaţi înspre o abatere de la stricteţea directivelor politice? Mă tem că putem specula în voie. Ar fi putut fi pur şi simplu un memento pentru partea de vest a UE bolşevizate despre cine este cu adevărat la putere în Europa (articolul lui Eringer a fost publicat la puţin timp înainte de preluarea preşedinţiei Uniunii Europene de Klaus, în ianuarie 2009). A fost cu siguranţă un spectacol de putere bolşevică, chiar dacă motivele lor rămân neclare, cu excepţia cazului în care Eringer a inventat toată povestea, ceea ce pare cea mai puţin probabilă posibilitate.

Dezbătând cauzele şi cursul revoluţiei de catifea, Buchar ajunge la un alt raport, care este dificil de respins: declaraţia lui Ludvik Zifcak, nu doar un alt participant la evenimentele din noiembrie 1989, ci şi un om care a jucat direct rolul cel mai important în provocarea comunistă.

Zifcak rămâne până azi un activist comunist (din 2001 el este liderul partidului comunist ceh). În 1989 el a fost un ofiţer al serviciului de securitate cehoslovac şi a lucrat sub pseudonimul de Milan Ruzicka. Ca Ruzicka, el a fost unul dintre fondatorii Alianţei Independente a Studenţilor şi el a condus demonstraţia studenţească în noiembrie 1989, care la rândul său, a declanşat revoluţia de catifea. A fost Zifcak, aka Ruzicka, cel care a jucat ulterior rolul "studentului mort" Martin Smid, chipurile, "ucis" în atacul brutal al poliţiei împotriva studenţilor care demonstrau. Citirea declaraţiilor sale ne oferă o imagine rară a provocării, nu din punctul obişnuit de vedere, al victimei, ci direct de la provocator:

Ei bine, exista o întreagă poveste pregătită, pregătită dinainte. Povestea a trebuit să fie credibilă. Nu poţi transmite doar ştirea că cineva a murit. Ai nevoie de o fundaţie. Situaţia a fost aranjată în aşa fel încât eu, împreună cu oamenii care lucrează cu mine la Narodni Trida să avem în jur numeroase personalităţi de la Carta 77 ca martori oculari la întreaga acţiune. Întreaga poveste a trebuit să se bazeze pe "realitate". Trebuia să fie credibilă. [...] A fost o confruntare, un contact fizic cu poliţiştii, şi cadavrul unui om pe caldarâm. Alte lucruri s-au întâmplat în jurul său, care ar sprijini fabulaţia, întreaga poveste. "Cadavrul" a fost apoi transportat la spital ...

Sunt, probabil, singurul om viu pe Pământ, care a avut memorialul său, unde mii de oameni vin în fiecare noiembrie să îmi cinstească "moartea".

În ciuda rolului său de agent provocator, Zifcak este convins că comuniştii au pierdut puterea în 1989, şi totuşi nu are nicio iluzie cu privire la adevărata stare de lucruri la momentul respectiv:

Nu au existat condiţii pentru revoluţie atunci ... [...] numai 12 la sută din populaţie a vrut să schimbe sistemul politic .... Ei au vrut doar unele modificări cosmetice ale acestuia.

Dezvăluirile lui Zifcak trebuie să ridice aceleaşi dubii ca şi scurgerile lui Eringer. Mai întâi de toate, de ce un ofiţer cu experienţă, în mod clar văzut ca fiind de încredere de către superiorii săi din serviciile secrete, ar arăta atât de multă frivolitate şi iresponsabilitate pentru a spune povestea provocării încă din 1990? Zifcak a dezvăluit detaliile operaţiunii sale la doar câteva luni după evenimentele dramatice care se presupune că au avut loc, în timp ce era încă un membru activ al forţelor de securitate cehoslovace. Este de conceput că ar fi acţionat fără permisiune? Dacă ar fi fost aşa, ar fi petrecut doar câteva luni în închisoare (a fost arestat în baza unor acuzaţii false)? Cu toate acestea, dacă presupunem că comportamentul său ciudat din primăvara anului 1990 nu a fost doar o aberaţie personală, atunci trebuie să ne punem următoarea întrebare incomodă: de ce a luat cineva decizia să divulge acţiunea atât de devreme? (Deasemenea, este interesant de notat că dezvăluirea lui Zifcak nu a avut ecou în rândul publicului larg la momentul respectiv.) Era situaţia din Cehoslovacia la începutul anului atât de gravă încât să justifice revelaţiile lui Zifcak din 1990? Restul intervievaţilor lui Buchar nu susţin acest punct de vedere. Se pare că întregul proces de restructurare a continuat destul de uşor.

Cazul Zifcak este în primul rând uimitor. Mijloacele minimaliste utilizate în provocare sunt uimitoare. Zifcak a organizat "mişcarea studenţilor", Zifcak a pregătit demonstraţiile şi apoi el personal a căzut pe strada pietruită din Praga spre a se preface a fi mort. Acest lucru ne permite să concluzionăm: comuniştii de la putere au fost incredibil de nonşalanţi în evaluarea stării de spirit reale a mulţimii din stradă sau a reacţiilor ei posibile la provocare. Deasemenea, demonstrează încă o dată că epicentrul real al aşa-ziselor "schimbări" nu a fost pe străzi, ci în liniştea şoptită din sălile puterii, şi că eroii evenimentelor nu au fost liderii anonimi al revoltei, ci agenţi politici bine pregătiţi.

Cursul revoluţiei de catifea, care pentru anumite motive necunoscute a fost ani de zile văzut ca un exemplu rar de rebeliune anticomunistă de succes, este doar o altă dovadă că nu era nimic spontan în evenimentele din 1989-1991 şi, în plus, că această operaţiune extraordinară, atat de terifiantă în scopul pentru care a fost efectuată, prăbuşirea controlată a comunismului, nu a scăpat de sub controlul planificatorilor săi.