"Dereglementare" = să fie bine doar pentru cei cu sacii-n căruţă

Trebuie ieşit din ipocrizia că "dacă critici capitalismul, atunci eşti socialist (stângist, comunist, fascist, anarhist...)". Da, destul cu tabuurile sau această zonă va fi atacată (şi este) de pescuitorii în ape tulburi. Nu c-ar fi vreun moment "ameninţat capitalismul" (nu, ei nu vor asta: vor doar poziţia de putere, obţinută prin propagandă): nu oare FSN (ca atare, apoi prin FDSN/PDSR/PSD şi PD/PDL) a distrus cel mai mult (să nu uităm de PnL...) industria şi economia românească, şi odată cu ele peste PATRU milioane de locuri de muncă ? Partide... "social-democrate" (se fereau ca dracul de tămâie să rostească "la intern" numele doctrinei de partid - cea socialistă -, însă la extern participau la evenimente ale Internaţionalei Socialiste sau ale socialiştilor europeni).

The Unz Review (Capitalismul şi salariul minim: "Eu am ce-mi trebuie, ia mai dă-te-n...")

Capitalism and the Minimum Wage: “I Got Mine, Screw You."

To understand the arguments of capitalists against the minimum wage, follow the money. In all the thickets of pious reasoning about the merits of capitalism and the market, and of freedom of contract, and of allowing this marvelous mechanism to work its magic, and of what Adam Smith said, the key is the dollar. The rest is fraud. Carefully ignored is the question that will be crucial in coming decades: What to do about an ever-increasing number of people for whom there is no work.

There is of course much hypocrisy in the theoretical edifice. For example, businessmen arguer that the minimum wage constitutes intolerable interference by the government in the conduct of business - meanwhile sending armies of lobbyists to Washington to make the government interfere in the conduct of business. In fact capitalists have no objection to federal meddling. They just want it to be such meddling as puts more money in their pockets. Nothing more. Ever.

In like fashion they say that they want to protect the worker’s freedom—yes, his freedom, such is the capitalist’s benevolence, the worker’s freedom–to sell his labor at a mutually agreed price. Curiously, in practice this means the employer’s freedom to push wages as close to starvation as he can get away with. This miraculous congruence of high principle with low profit is among the wonders of the universe.

Se apropie capitolul final al fantasticei poveşti a capitalismului

(Jegoasa propagandă a anilor '90: "De-aia vin investitorii în România, că avem o forţă de muncă ieftină şi calificată. Mesajul era de fapt pentru prostime: "Bă, nu mai cereţi salarii 'mari', că nu mai vin 'investitorii' !")

Ziarul Financiar:

Burghezii îndestulaţi din Ţara-unde-câinii-umblă-cu-covrigi-în-coadă au considerat ca fiind o victorie a modului lor de viaţă când vecinul lor extrem de sărac, Republica Populară Democrată a lui Papură Vodă, a renunţat în sfârşit la ideologia sa şi s-a deschis comerţului.

În această lume fantastică, oamenii din ţara lui Papură Vodă erau dispuşi să muncească din greu pentru puţini bani. Companiilor lor controlate de stat le păsa mai mult de locurile de muncă decât de profituri, astfel că acestea cereau puţin în schimbul investiţiilor în fabrici noi, scrie James Mackintosh, editorialist la Financial Times.

Capitaliştii din Ţara-unde-câinii-umblă-cu-covrigi-în-coadă erau încântaţi. Au transferat producţia la companiile din ţara vecină, au redus costurile, dar şi-au păstrat controlul asupra brandurilor profitabile şi proprietăţii intelectuale. Companiile din Republica Populară Democrată a lui Papură Vodă aveau „puterea“ de a investi puţin şi de a face profituri grase, definiţia succesului. De asemenea, Ţara lui Papură Vodă şi-a transformat economiile forţate în credite ieftine date Ţării-unde-câinii-umblă-cu-covrigi-în-coadă pentru a limita aprecierea monedei sale, „coroana de papură“.

Al dracu', Rogozanu. Majoritatea, le zice bine...

O coteşte, totuşi, spre anticapitalism - deşi era de criticat corporatismul şi lobby-ul (crony capitalism). Să găseşti la sorosista Macovei urme de "conservatorism" (fie el şi neocon), iar e ceva deplasat. Ca şi exemplul "pozitiv" F.D. Roosevelt.

voxpublica:

Scrisoare către clasa de mijloc românească

Se poartă scrisorile, tot soiul de oameni culţi, educaţi, incoruptibili scriu scrisori disperate în care ba ameninţă cu plecarea din ţară, cu sinuciderea în faţa ameninţării fesenismului, ruşilor, chinezilor şi hoţilor.

Chestia mă inspiră periodic să scriu şi eu cîte o scrisoare unei “clase de mijloc” compusă în mare parte din aspiranţi precari şi de o naivitate înfiorătoare care le fac jocul celor care mai au ceva averi de apărat. Aşa că,

Dragă clasă de mijloc românească şi dragi aspiranţi la un statut “de mijloc”:

• cu fiecare alegeri vă aud vorbind cum vă anulează votul preţios vreun ţăran care votează şi omul cum are el chef. Scîrba asta de rudele sărace e idioată, nu-mi indică niciun pic din educaţia pe care pretindeţi c-o aveţi
• absolutizările cu partide diabolice şi partide luminoase – ieşiţi din clişeele anilor 90. Avem de criticat o politică economică impusă de Troică, avem de inventat abordări noi, alternative, la soluţii stupide precum liberalizări şi privatizări în bloc
• deşi mai toţi ăştia din clasa de mijloc sînteţi (sîntem) cu un picior într-un viitor precar vorbiţi exact cum v-au turnat patronii în cap. Gîndiţi cu mintea voastră, cu facturile voastre în faţă

Previziuni post-apocaliptice

În România, capitalismul a fost (sub)înţeles - cu largul concurs al oficinelor de propagandă - ca fiind doar cel al big business-ului, al marilor firme, eventual multinaţionale. Dirijate pas cu pas de centrala lor din metropolă şi susţinute de ambasador şi de guvernul ţării respective. Şi avantajate de directivele europene. Oligarhia locală postcomunistă le-a făcut jocul cu un zel incredibil, uneori chiar împotriva intereselor sale pe termen mai lung (a primat doar interesul imediat, "în numerar"):

"Partidul Social Democrat a dat de pământ cu România, luând patrimoniul ei public, al poporului, şi băgându-l în buzunare private de suporteri şi de străini, deschizând toate porţile de invadare economică, destructurând sisteme unitare în favoarea mafiilor, liberalizând fără noimă în profitul unei pături superpuse." (Paul Everac)

Aşa-i când nu ai nici burghezie naţională - este doar o burghezie colonială (termen introdus în anii '90 de Ion Varlam), iar clasa de mijloc este dezorganizată politic şi aflată sub atac (cum se va vedea ceva mai jos). Clasa de mijloc stă în calea proiectelor globale, pune întrebări, lansează dezbateri, teorii alternative, se organizează politic, deci se caută eradicarea ei.

Am folosit termenul de "burghezie", chiar dacă sună ciudat după decenii de propagandă, fiindcă vroiam să accentuez componenta economică, altfel aş fi scris "oligarhie" sau "establishment".


Un articol interesant pe blogul Zezowaty Zorro: "Bimber żarcie i odrobina NWO" ("Hrană din producţie proprie și un pic de NWO" - în limba poloneză).

Antologia anticapitalismului românesc Mugur Isărescu - Oamenii se schimbă ca banii

Cotidianul: 

1986. Economia românească a murit. Tănărul Mugur Isărescu încearcă să salveze măcar economia mondială de la o criză majoră generată de capitalism. Azi ştim că nu a reuşit. 

Pentru eliminarea politicii de spoliere neocolonialistă practicată de marile monopoluri

Țările în curs de dezvoltare – jefuite de zeci de miliarde de dolari datorită inechităților din relațiile economice internaționale

În cuvîntarea rostită de tovarășul NICOLAE CEAUȘESCU la recenta ședință a Comitetului Politic Executiv al CC al PCR sînt relevate unele evoluții negative din economia mondială, care afectează îndeosebi țările în curs de dezvoltare, a căror situație s-a înrăutățit considerabil și în anul 1985.

Referindu-se la factorii care au acționat și acționează în această direcție nefastă, secretarul general al partidului a pus în evidență cu pregnanță practica marilor puteri imperialiste, a capitalului financiar, a monopolurilor transnaționale, care duc o politică deliberată de exploatare și asuprire necolonială a țărilor în curs de dezvoltare.

Clasa de mijloc din România va dispărea de cinci ori mai repede decât cea din SUA

Articolul integral de la ZIUAnews - aici. 

[...] 

Ilie Șerbănescu, despre Noua Ordine Mondială

„Trebuie să mai treacă puțin timp, dacă se fură în ritmul acesta, trebuie vreo 15 ani (n.red. - până la dispariția totală a clasei de mijloc). Eu am zis 15 ani, de acum înainte. Dacă la dumneavoastră a ieșit de cinci ori mai repede și a ieșit în America de 100 de ani, înseamnă cam atât. Eu am fost mai vitejist. Dacă se continuă să se fure în modul în care se fură.

Cine își pune problema asta? Viteza este mai mare în România pentru că furtul este mai mare. Această inegalitate de care vorbiți și polarizare este specifică capitalismului. Sunt povești că în capitalism trebuie să fie inechitate socială. Așa ceva nu există. E în natura capitalismului să fie inegalitate. Chestiunea asta nu-și propune. Dovada este America, dar are două componente: una decurge din natura capitalismului și a doua din furt. Furtul nu e ceva capitalist. N-ar trebui să fie. Dar dacă le combin - natura capitalismului cu furtul - cum este în România, atunci durează această polarizare fabuloasă mai puțin. Soluția? Altă societate, altă orânduială. Nu-și propune nimeni. De ce să facă asta? Ăsta este capitalismul. Soluție pentru ce? Spuneți dumneavoastră de soluție și o să vi se spună dar ce, ești comunist? Lăsați să mi se spună mie că sunt comunist.

Alianţa comunisto-capitalistă (III)

 

Traducerea articolului "The Communist-Capitalist Alliance", apărut la Radio Liberty.

• prima parte
• partea a doua

Partea a III-a

Drag prieten al Radio Liberty,

„O realizare remarcabilă a liderilor, atât din ​​administrația Eisenhower cât și din cea Kennedy, este perfecțiunea lor în tehnica manipulării știrilor și a limbajului, în așa fel încât să facă negrul să pară alb - făcându-i pe oameni să creadă ceva care în mod evident nu este aşa precum pare.” [1]

„Ajutorul nostru pentru rebelii comuniști, în timpul războiului care a durat șapte ani, s-a ridicat la aproximativ 73 de milioane de dolari; dar ajutorul nostru psihologic și frățesc dat lor a fost enorm. În cadrul ONU și la reuniunile internaționale, oficialii Statelor Unite ale Americii au lucrat pe ascuns cu oficialii sovietici la stârnirea urii, peste tot prin Africa, Asia și America Latină, împotriva puterilor coloniale europene.” [2]

„S-ar fi putut ca acum două săptămâni (adică, atunci când Departamentul de Stat a sistat discuțiile privind ajutorul pentru Algeria), Departamentul de Stat să nu fi fost sigur că Ben Bella era în tabăra inamică și nu a vrut să irosească ajutorul SUA pe un stat care s-ar putea dovedi a fi prietenos ? Când a sosit momentul critic, Algeria a fost împotriva noastră. Această dovadă de sfidare se pare că a fost suficientă pentru a restabili credința Departamentului de Stat în Ben Bella și pentru a programa Algeria pentru un viitor ajutor american.” [3]

Celor mai mulți le este greu să creadă că există o alianță secretă între oamenii răi care conduc lumea comunistă și oamenii puternici care controlează națiunea noastră, dar alianţa a existat încă de la începuturile comunismului, și a fost cu grijă ascunsă. Dacă vă îndoiți de validitatea acestei declarații, vă sugerez să citiți cartea mea, cărțile profesorului Sutton, cărțile profesorului Quigley, și cartea lui Rene Wormser, și editorialele Radio Liberty din martie, aprilie și mai 2007. [4]

Alianţa comunisto-capitalistă (II)

Traducerea articolului  "The Communist-Capitalist Alliance", apărut la Radio Liberty.

• prima parte
• partea a treia

Partea a II-a

Dragi prieteni ai Radio Liberty,

„Realitatea este sfidată, iluzia domneşte de obicei, dar în lupta pentru supravieţuire a societăţii occidentale, realitatea şi nu iluzia sau deziluzia va determina ceea ce va aduce viitorul.” 
Este fraza favorită a congresmanului Larry MacDonald, al cărui avion (zborul KAL007) a fost 'doborât' la 1 septembrie 1983 [1] 

„Dacă veţi călători la numai o oră depărtare de cele două mari oraşe ale Rusiei veţi intra direct în secolul al 19-lea.”
Iuri Felştinski, interviu la Radio Liberty, 23 aprilie 2007. [2] 

„Ajutorul financial occidental, cu siguranţă nu este deloc mic, aici. Niciodată în istoria finanţării multilaterale nu s-au pompat atât de mulţi bani într-o singură ţară, într-o perioadă atât de scurtă de timp.”
Ellen Schmidt, „Banca Mondială şi petrolul rusesc”, 1996 [3] 

„Acum şaizeci şi cinci de ani, United States Export-Import Bank a fost creată cu unicul scop de a dezvolta comerţul cu Rusia... Ex-Im Bank a ajuns la concluzia că a venit momentul să extindem într-un mod precaut activitatea noastră în Rusia prin crearea unui parteneriat cu 15 bănci din această ţară pentru asigurarea unei finanţări Rusiei, ca să poată cumpăra ceea ce are nevoie din SUA în vederea construirii infrastructuri, a economiei şi a viitorului său.
James A. Harmon, preşedintele US EximBank, Moscova, 5 decembrie 2000. [4] 

Ex-Im Bank a fost activă în dezvoltarea industriei ruseşti de petrol şi gaze. Aproape 50% din portofoliul nostru din Rusia se regăseşte în acest domeniu... Am ajutat şi susţinut eforturile de modernizare a mai mult de douăsprezece companii petroliere medii şi le-am finanţat pe termen lung. Suntem în curs de căutare a unor proiecte de conducte care ar ajuta ca petrolul şi gazul rusesc să fie aduse pe piaţă.”
Jeffrey L. Miller, prim-vicepreşedinte, Export-Import Bank of the United States, 22 iulie 2004 [5] 

Alianţa comunisto-capitalistă (I)

Traducerea articolului "The Communist-Capitalist Alliance", apărut la Radio Liberty. 

• partea a doua
• partea a treia

Partea I

Dragi prieteni ai Radio Liberty,

„... mai există şi o altă alianţă – la prima vedere una ciudată, surprinzătoare – dar dacă încercaţi să vă gândiţi la ea, este de fapt una bine aşezată şi uşor de înţeles. Este alianţa dintre conducătorii noştri comunişti şi capitaliştii voştri. Această alianţă nu este nouă. Vestitul Armand Hammer care azi prosperă, a pus bazele ei când a făcut prima călătorie exploratorie în Rusia, încă de pe timpul lui Lenin, în primii ani ai Revoluţiei.”

Aleksandr Soljeniţîn, 8 iulie 1975 [1]

„Iar dacă astăzi Uniunea Sovietică deţine forţe militare şi poliţieneşti puternice (pentru o ţară care la stadardele contemporane este una săracă) şi care sunt folosite să zdrobească mişcarea noastră pentru libertate din URSS, trebuie să mulţumim tot capitalului vestic (corporatist-n.t)”
Ibid [2]

„În timp ce aproape toată lumea se concentreză pe criza datoriilor Lumii a Treia, stagnarea exporturilor şi micşorarea fluxurilor creditului comercial au creat probleme majore privind datoriile externe ale regiunii Est Europene. Totalul datoriilor acestei regiuni, inclusiv Uniunea Sovietică, a ajuns la aproximativ 138 de miliarde de dolari la sfârşitul anului 1986.”

Samantha Sparks, Multinational Monitor, noiembrie/decembrie 1987 [3]

„...Ex-Im Bank s-a împlicat în dezvoltarea industriei de petrol şi gaze a Rusiei. Aproape 50% din portofoliul nostru din Rusia se regăseşte în această zonă. Am ajutat şi susţinut eforturile de modernizare a mai mult de douăsprezece companii petroliere medii şi le-am finanţat pe termen mediu şi lung. Suntem în curs de căutare a unor proiecte de conducte care ar ajuta ca petrolul şi gazul rusesc să fie aduse pe piaţă.”

Jeffrey L. Miller, prim-vicepreşedinte, Export-Import Bank of the United States, 22 iulie 2004 [4]

Depunător: un cretin care-şi dă banii băncii

BURSA:

       Optimiştii nu pot crede nici în ruptul capului în sfârşitul lumii, deşi sfârşitul lumii se află în faţa lor, îl văd, îl pipăie, îl trăiesc.
       Desigur, nu este vorba despre exploziile solare, despre schimbarea polilor, sau despre scufundarea continentelor şi inundaţiile devastatoare, în urma cutremurelor generalizate.
       Nu, nu este vorba nici măcar despre războiul atomic.
       Este vorba, "doar", despre sfârşitul lumii cunoscute.
       Da, sfârşitul lumii cunoscute a avut loc, deja.
       Că ne dăm seama sau nu ne dăm seama, asta nu schimbă situaţia.
       Ceea ce trăim în prezent nu mai este lumea pe care o cunoşteam şi nu seamănă cu nimic din ceea ce cunoaştem.
       Trăim în plin necunoscut.
       De mii de ani, civilizaţia noastră se bazează pe credit.
       Sclavagism, feudalism, capitalism, comunism şi iar capitalism, - toate sunt sfredelite de credit.
       Suspectez că şi comuna primitivă.
       Fie că are loc un împrumut între persoane, fie că se petrece între persoane şi instituţii, fie numai între instituţii, noţiunea de credit se află în temeiul oricăreia dintre organizările sociale, traversându-le indiferent de "relaţia de proprietate dominantă" (cum ar spune-o Marx).
       Ei bine, ne aflăm, deja, dincolo de asta.

"Benvenuti nell'era del Capitalesimo"

Feudalizarea capitalismului, transformarea lui în altceva.

Byoblu:

Il capitalesimo che distrugge le nazioni

Pentru traducere (brută), click pe Select Language​▼ (dreapta-sus la blog), apoi pe Romanian

Paolo Gila
Giornalista economico finanziario, autore di Capitalesimo. Il ritorno del Feudalesimo nell’economia mondiale 

intervista di Valerio Valentini (@valentinivaler)

Benvenuti nell’era del Capitalesimo, l’epoca del capitalismo che si sposa con il feudalesimo. Perché? Perché è in atto un intreccio tra tendenze evolutive, innestate sullo sviluppo del capitalismo tecnologico e finanziario, con altre tendenze che invece mostrano un arretramento dei diritti sociali, una perdita del potere d’acquisto da parte di una massa crescente di popolazione, da uno scivolamento del ceto medio verso il ceto basso. Insomma, la civiltà del low cost che si sta affermando e che si sposa con il capitalismo più avanzato dei mercati finanziari, dà vita a questo intreccio, a questa nuova epoca a cui si è dato il nome appunto di Capitalesimo.

Trezirea la realitate (Cronica Română.com)

Coșmarul principal al actualei clase politice (inclusiv a celei din România) este apariția pe scena politică a unei forțe noi care va spune poporului adevărul. Această nouă forță politică va fi ostracizată atât de stânga clasică cât și de dreapta clasică pentru că mesajul adresat electoratului va fi următorul: ”ultimii douăzeci de ani s-au bazat pe minciună. Realitatea din jur demonstrează că nu există cale de întoarcere în acel paradis fals.

Astăzi, una dintre mizele luptelor propagandistice este găsirea vinovaților pentru criza economiei europene și americane. Identificarea ”vinovaților oficiali” este necesară din câteva considerente:
1. Dacă se reușește culpabilizarea oponenților politici, aceștia devin extrem de vulnerabili
2. Dacă populația va fi convinsă că sistemul economic care s-a prăbușit din cauza crizei a fost, de fapt, funcțional și problema a constat într-o gestiune greșită a acestuia, atunci se va putea încerca reeditarea sistemului vechi în condiții noi.

Drepturile de proprietate - garanţia libertăţii şi dezvoltării

(textele sunt în engleza de secol XVII)

ReasonTV

The Pilgrims founded their colony at Plymouth Plantation in December 1620 and promptly started dying off in droves.

As the colony's early governor, William Bradford, wrote in "Of Plymouth Plantation":

"That which was most sadd & lamentable was, that in 2. or 3. moneths time halfe of their company dyed."

When the settlers finally stopped croaking, they set about creating a heaven on earth, a society without private property, where all worked for the common good. Everything was shared. Especially bitching and moaning about working for the common good. Bradford again:

Václav Klaus: Europa Centrală şi de Est, redresarea curentă, Euro şi FMI

Preşedintele Cehiei,Václav Klaus, a susţinut discursul cu titlul Europa Centrală şi de Est, redresarea curentă, Euro şi FMI, la Conferinţa Prague Twenty, pe 18 octombrie 2010:

Dragi prieteni şi colegi,

Vă mulţumesc pentru că îmi oferiţi oportunitatea de a mă adresa acestei adunări excepţionale, excepţionale mai presus de toate din cauza prezenţei bunului şi vechiului meu prieten Jacob Frenkel. Titlul pe care l-am ales pentru prezentarea mea - "Europa Centrală şi de Est, redresarea curentă, Euro şi FMI" - reflectă, sper, intenţiile organizatorilor acestei întâlniri sau cel puţin se apropie de ele.

Temele mai uşoare sunt euro şi FMI, ceea ce mă motivează să încep cu ele. În ceea ce priveşte pe prima, convingerea mea este că moneda unică europeană, euro, va supravieţui crizei sale actuale acute. Criza ei pe termen lung, totuşi, va continua şi vom plăti un preţ foarte ridicat pentru continuarea acestui experiment. Noi, cei care trăim în Europa, împreună cu copiii şi nepoţii noştri, suntem condamnaţi să trăim într-o eră de lungă durată a creşterii economice lente, dacă nu a stagnării. Moneda euro nu este singurul motiv, dar este unul dintre ele.

Introducerea unei monede şi a unei rate de schimb pentru 16 - în multe privinţe diferite - economii, nu a fost o soluţie raţională. Sunt de acord cu argumentele lui Martin Feldstein că "trecerea la o monedă unică a însemnat că ţările membre individuale au pierdut capacitatea de a controla politica monetară şi ratele dobânzilor pentru a răspunde la nivel naţional [o traduc ca "în mod diferit" - VK] condiţiilor economice."[1] Aş adăuga că această pierdere poate fi ignorată sau subestimată numai de către cei care consideră politica monetară mai mult sau mai puţin lipsită de relevanţă, doar de către cei care cred că "banii nu contează". Martin Feldstein, deasemenea, ne aduce aminte de adevărul evident că "moneda unică slăbeşte semnalele pieţei, care ar avertiza în caz contrar o ţară că deficitele sale fiscale au devenit excesive" (p. 11). Cum toată lumea vede acum, unele ţări din zona euro - din cauza non-existenţei propriei monede - nu au fost suficient avertizate. Semnalele obişnuite ale pieţei au fost slăbite şi întârziate.

Acestea sunt cele două puncte principale ridicate în mod repetat de către Martin Feldstein şi mulţi alţii. Aş putea adăuga propriile mele rezerve cu privire la costurile şi beneficiile unei monede unice într-o zonă monetară non-optimă, dar aceasta a fost tema de anul trecut de la confrrinţa Prague Twenty şi nu vreau să pierd timpul meu limitat prin a repeta unele dintre argumentele bine-cunoscute - argumente de mult timp cunoscute de toţi cei care doresc să le ia în considerare. Ma voi referi la recentul meu articol din The  Wall Street Journal şi la multe altele dedicate acestui aspect. [2]

FMI este un subiect diferit. Ca cineva care în ianuarie 1990 - ca un nou ministru desemnat de finanţe - a trimis prima sa scrisoare în străinătate spre a solicita reînnoirea statutului de membru al FMI şi al Băncii Mondiale, care a fost extrem de onorat să semneze tratatul nostru de aderare la aceste două instituţii în Washington DC, în septembrie 1990, sper că îmi pot permite să spun ceva critic şi incorect politic. Eu consider FMI o relicvă barbară din epoca keynesiană şi a ratelor fixe de schimb. Ştiu că este un verdict aspru, dar Keynes însuşi a folosit în mod repetat declaraţii similare puternice despre colegii săi, care mă îndreptăţesc să folosesc o astfel de terminologie.

Sunt convins că FMI ar trebui să fie desfiinţat sau restructurat radical cât mai curând posibil. A face opusul, a spori rolul său, aşa cum s-a întâmplat ca urmare a deciziei G20 de anul trecut în plină panică provocată de criza care se profila, sau a se specula despre crearea de instituţii similare pe fiecare continent (mai ales în Europa) este o cale greşită. Este încă o altă manifestare a unei mentalităţi greşite şi periculoase a guvernării globale, care - spre marele meu regret - a obţinut tot mai mult sprijin în cercurile intelectuale şi politice în aceste zile. Faţă de cine şi cum poate FMI fi considerat responsabil pentru activităţile sale? Şi dacă propunerile sau măsurile sale se dovedesc a fi greşite (şi acest lucru se poate întâmpla foarte uşor), cine se va confrunta cu consecinţele? Desigur, nu FMI.

Funcţionarea corespunzătoare a economiei cere principii corecte economice (precum şi non-economice). Noi, în această ţară, o ştim şi nu a fost niciodată nevoie să fim forţaţi de către FMI pentru a deveni conştienţi de acest lucru. Aceasta poate diferi în alte ţări. Când am vorbit recent cu unul dintre reformatorii de renume de la începutul anilor 1990, fostul ministru de finanţe din Argentina, Domingo Cavallo, el a insistat că ţara sa a avut nevoie de o presiune externă. Poate că avea dreptate. Consilierea din partea FMI de a menţine şi păstra rata de schimb fixă existentă şi de a creşte radical ratele dobânzilor în această ţară în primăvara anului 1997 este încă adânc înrădăcinată în memoria multora dintre noi. Criticile recente nestructurate şi foarte superficiale ale FMI privind regiunea ECE [Europa Centrală şi de Est] în ansamblu, a provocat un alt val de neîncredere în această instituţie aici. Dar eu nu vreau să fac din aceasta tema principală a mesajului meu de astăzi.

Am fost rugat să vorbesc despre Europa Centrală şi de Est. Ca preşedinte al uneia dintre aceste ţări, nu am libertatea academică pentru a discuta în mod explicit despre vecinii noştri. Tot ce pot face este să speculez despre probleme sau tendinţe.

Chiar dacă este aproape de la sine înţeles, trebuie să spunem cu voce tare că nu ţările ECE au provocat recenta criză la nivel mondial şi nici nu au făcut-o mai mare sau mai profundă. Din perspectiva noastră, criza a fost importată. Ea, totuşi, a ajutat la descoperirea unor importante diferenţe structurale acumulate între ţările ECE despre care merită discutat şi care merită să le acordăm atenţie. O accentuez deoarece există o tendinţă la modă de a nu se face diferenţierea între ele. Apreciez cuvintele preşedintelui Consiliului de Administraţie şi CEO al părţii cehe al băncii austriece Die Erste, Gernot Mittendorfer, care a declarat recent că: "Internationale Analysten haben bei Osteuropa nie differenziert. Man hat das schlechteste Land als Maßstab für alle anderen genommen." ("Analiştii internaţionali nu au diferenţiat ţările est-europene, cea mai gravă ţară fiind luată ca un reper pentru toate celelalte.") [3].

Care sunt principalele diferenţe ce cauzează rezultatele macroeconomice foarte diferite ale ţărilor ECE? Voi menţiona cinci dintre ele.

O diferenţă importantă este mărimea ţării şi capacitatea pieţei sale interne. A fost mult mai uşor pentru o ţară mai mare, cum ar fi Polonia, de a evita criza (sau pentru a-i face faţă) decât pentru o tipică "economie mică deschisă", dependentă puternic de exporturi. Ponderea exporturilor în PIB este de aproximativ 40% în Polonia, dar de 77% în Republica Cehă (şi 83% în Slovacia). Astfel, nu este surprinzător faptul că Republica Cehă a fost lovită destul de grav, deoarece este mai deschisă (deasemenea, cota sa a producţiei industriale din PIB este cea mai ridicată din Uniunea Europeană).

Dar "mare nu este întotdeauna frumos." Marea Ucraină a avut probleme mai mari decât cele mai multe din ţările mai mici şi PIB-ul acesteia a scăzut cu 15% în 2009. Ţara a treia ca mărime din regiune, România, a avut probleme suficient de mari, deasemenea. PIB-ul său a scăzut cu 7 procente anul trecut. Este doar confirmarea că fundamentele sunt mai importante decât dimensiunea, dar dimensiunea, în unele cazuri, a ajutat la atenuarea crizei importate.

A doua diferenţă importantă este încrederea în monedele naţionale. Oamenii din ţările care au evitat cu succes inflaţii galopante sau hiperinflaţii în trecut - cum ar fi Republica Cehă - cred în banii proprii. Inflaţia şi dobânzile în mod tradiţional scăzute îi motivează să împrumute în moneda naţională, nu în cele străine. În Republica Cehă, mai puţin de 2% din toate tipurile de împrumuturi personale, inclusiv creditele ipotecare, sunt în denominări străine. În Ungaria sunt de 85%, în Letonia şi Estonia sunt mai mult de 90%. Atunci când ratele de schimb s-au mutat în direcţia devalorizării monedei naţionale, era clar pentru toată lumea că cu cât era mai mare cota de împrumuturi în valută, cu atât mai dureroasă va fi deprecierea monedei naţionale.

Unele ţări au crezut (şi încă mai cred) în flexibilitatea cursului de schimb, [4], altele au încercat să elimine fluctuaţiile cursului de schimb prin toate tipurile de aranjamente rigide ale cursului de schimb - variind de la introducerea unui consiliu monetar (ţările baltice şi Bulgaria) la intrarea în zona euro ( Slovacia, Slovenia). În epoca de stabilitate economică generală din prima jumătate a ultimului deceniu (şi sunt de acord cu Richard Cooper [5], că perioada 2002 - 2007 a fost probabil cea mai bună perioadă pentru economia mondială care a existat vreodată), a mers bine. În criză, cu toate acestea, ratele de schimb rigide au creat probleme suplimentare. Mult necesara nevoie de ajustare a cursului de schimb a fost imposibil de realizat sau a fost făcută prea târziu. Costurile de ajustare printr-o "devalorizare internă" au ajuns la un nivel foarte ridicat. În ultimii doi ani, Letonia a pierdut 25% din PIB, iar rata şomajului a crescut la peste 20%. Sunt convins că regimul cursului de schimb a jucat un rol important în regiunea ECE, deasemenea.
 

Cel de-al patrulea punct al meu este că ţările diferă, deasemenea, în disciplina lor bugetară. Este o mare problemă pentru toate statele ECE (şi nu numai ECE) acum, dar pentru unele dintre ele, de exemplu pentru Ungaria, a fost o mare problemă deja dinainte de izbucnirea crizei la nivel mondial. Criza a făcut doar problema mai mare şi mai vizibilă. În unele ţări din ECE, există o tradiţie de austeritate fiscală. În alte ţări, este diferit.

Aş dori să menţionez o diferenţă suplimentară, care este calitatea guvernării. Aceasta nu este o variabilă economică tradiţională, ci o constantă socio-economică, doar cu mişcări foarte lente în timp:

- Aceasta este influenţată de tradiţiile istorice, de coerenţa unei ţări, şi în regiunea ECE prin succesul transformării sale recente politice, economice şi sociale de la comunism la o societate liberă şi la economia de piaţă. Situaţia din ţări precum Republica Cehă, Polonia, Ungaria şi Slovacia este în această privinţă, mai bună decât în ţări precum Ucraina şi Moldova;

- În ţările mai mici şi mai omogene (Slovenia, Estonia), este mai uşor de a exercita guvernarea atât de necesară decât în ţări precum Ucraina, România şi diverse ţări ex-iugoslave;

- Este de asemenea corect să spunem că democraţia este o formă de guvernare dificilă, pentru că este lentă şi costisitoare. Dar, în comparaţie cu toate celelalte variante, este, fără îndoială, un sistem mai bun. Pentru majoritatea dintre noi, aceasta este cel mai mare scop, aproape sacru, deoarece limitează puterea de stat. Cu toate acestea, gradul de democraţie este, în mod paradoxal, relevant pentru rapiditatea şi fermitatea guvernarii într-o relaţie inversă. Este mai uşor să se ia decizii într-o ţară cu un guvern puternic în mod tradiţional şi o poziţie limitată a Parlamentului, într-o ţară cu un rol mai mic al mass-mediei şi al organizaţiilor societăţii civile decât într-o democraţie cu drepturi depline. Un grad mai scăzut de democraţie instituţionalizată, deasemenea, ajută la luarea deciziilor nepopulare. Eu nu voi îndrăzni să sugerez candidaţii care ar trebui să fie incluşi într-o categorie sau alta, dar liniştea aparentă după introducerea de măsuri dureroase foarte restrictive sau după schimbările radicale în sistemele de îngrijire a sănătăţii sau a sistemelor de pensii, în unele ţări, indică la cine m-am gândit.

Ce poate fi de aşteptat în această regiune în viitorul apropiat? Această regiune va urma evoluţiile din restul Europei, mai bine spus ale UE, sau va dispune de propria cale specifică de dezvoltare? Mă îndoiesc. Cele mai multe dintre ţările ECE au implementat deja - unii cu bucurie, unii fără tragere de inimă - modelul economic şi social european. Ei au făcut acest lucru în parte pentru că ei au vrut să-l facă şi în parte pentru că a fost o condiţie pentru aderarea la UE (deja realizată, sau intenţionată).

Acest model nu este favorabil creşterii. Este mai mult redistributiv decât productiv, mai mult staţionar decât dinamic, mai refractar la risc decât şi-ar asuma riscuri, mai orientat spre stabilitate decât distructiv în mod creativ. [6] Acceptarea a tot felul de standarde europene şi de drepturi a transformat ţările ECE în mod prematur în state-providenţă (ţările din Europa de Vest - deşi nu toate dintre ele ! - pot fi numite, probabil, state-providenţă mature).

Acest handicap sistemic sugerează că redresarea economică în ţările ECE nu va fi mult diferită de a ţărilor din Europa de Vest. Pe de altă parte, aceste ţări sunt încă în proces de recuperare a decalajului, vor să avanseze, înclinaţia cetăţenilor lor de a lucra nu a dispărut încă pe deplin, oamenii de acolo sunt dornici de a realiza ceva. Deoarece aceşti factori sunt mai importanţi decât factorii standard de producţie şi interacţiunea lor în modelele bine-cunoscute ale funcţiilor de producţie, mă aştept ca redresarea economică de aici sa fie mai rapidă decât în restul UE - cu condiţia ca problemele finanţelor lor publice să fie depăşite într-un mod raţional.

Există un motiv pentru speranţă.

Václav Klaus, discurs la Conferinţa "Europa Centrală şi de Est, după criză", Prague Twenty, palatul Malostranský, Praga, 18 octombrie 2010.

Note:

FOXBusiness : FACTBOX - principalele riscuri politice de urmărit pentru România

BUCUREŞTI, 01 octombrie (Reuters) - România lovită de recesiune, al doilea cel mai sărac stat membru UE, este nevoită să ia măsuri dure pentru a îndeplini în termen strictele cerinţe convenite cu FMI pentru un pachet de salvare economică.

Ţara sud-est europeană a avut cea mai rapidă rată de creştere economică în UE, până la criza financiară şi imobiliară din 2008. În prezent se confruntă cu o creştere a şomajului şi a revoltelor sociale împotriva dureroaselor reduceri de cheltuieli şi a creşterii fiscalităţii.

Economia, care s-a contractat cu mai mult de 7 procente anul trecut, se luptă să recupereze şi este dependentă de 20 de miliarde de euro (26.8 miliarde dolari), pachet de salvare coordonat de FMI, care necesită controlul strict al cheltuielilor şi al deficitului bugetar.

Mai jos sunt principalele riscuri politice pentru România:

FINANŢAREA DE LA FMI

FMI a declarat în luna august că nu sunt necesare schimbări majore de politică pentru ca România să acceseze pachetul de ajutor de 20 mld euro, fiindcă deja a pus în aplicare reducerile de cheltuieli şi creşterea fiscalităţii, necesare pentru atingerea obiectivului din acest an, deficit fiscal de 6,8 la sută din produsul intern brut.

Guvernul a redus, deasemenea, salariile din sectorul public cu 25 procente, iar taxa pe valoarea adăugată a crescut cu 5 puncte procentuale, la 24 la sută.

Dar măsurile de austeritate au erodat sprijinul pentru guvern şi un parlament divizat este de natură să împiedice reformele şi să pună în dificultate România în a îşi îndeplini angajamentele faţă de FMI.

Cererea pentru finanţarea datoriei României a scăzut şi costurile de refinanţare au crescut atunci când negocierile cu FMI au fost puse pe "pauză" din cauza unei crize politice la sfârşitul anului 2009. Leul, deasemenea, a scăzut, indicând cât de reactive sunt pieţele la orice dificultăţi de plată.

România luptă din nou să vândă datorii (bonduri) la randamente pe care le poate plăti, iar leul şi acţiunile blue-chip (ale marilor companii) au căzut după ce Curtea Constituţională s-a pronunţat împotriva reducerilor de pensii la sfârşitul lunii iunie, punând în pericol din nou acordul cu FMI.

De urmărit şi:

- Va reuşi opoziţia în contestarea guvernului privind reducerile salariale din sectorul public şi majorarea taxei la parlament ori la curtea constituţională a ţării?

- Va reuşi România să aducă deficitul bugetar în ţinta FMI pentru 2010?

- Va semna un nou acord cu FMI atunci când cel curent va expira? Preşedintele Traian Băsescu a declarat luna trecută că propune un acord de precauţie în aprilie, dar a adăugat că Romania nu mai trebuie să mai ia alţi bani de la FMI.

STABILITATEA GUVERNAMENTALĂ

Preşedintele Traian Băsescu a fost reales în alegeri strânse şi disputate în decembrie. El l-a numit pe centristul Emil Boc premier. Boc este susţinut de etnicii maghiari şi de independenţi, de al căror sprijin are nevoie pentru o majoritate în parlament.

Václav Klaus: Europa, consecinţele sistemice ale recentei crize şi necesitatea reformulării bazelor capitalismului

Preşedintele Cehiei, Václav Klaus, a fost invitat la Universitatea Johns Hopkins din SUA (The Transatlantic Leaders Forum, Washington D.C., SUA, 22 septembrie 2010), unde a rostit discursul Europe, the Systemic Consequences of the Recent Crisis and the Need to Re-Formulate the Case for Capitalism:

Aş dori, în primul rând, să exprim mulţumiri pentru că mi-aţi dat posibilitatea de a fi aici. În ciuda vizitării a zeci de universităţi americane în ultimele două decenii care au urmat după căderea comunismului, când am devenit din nou o parte a lumii libere, nu am fost niciodată la Johns Hopkins, una dintre cele mai renumite universităţi americane, binecunoscută pentru calitatea înaltă şi accentul pus pe cercetare. Vă mulţumesc pentru invitaţie.

În primii ani academici ai mei, prin anii '60, când am fost cercetător la Institutul de Economie al Academiei de Ştiinţe a Cehoslovaciei de la Praga, am dat peste numele universităţii dumneavoastră în legătură cu articole şi cărţi scrise de economistul de renume mondial de origine maghiară - ceea ce înseamnă Europa Centrală - Béla Balassa. Numele lui este cel mai des menţionat în manualele de economie în legătură cu aşa-numitul efect Balassa-Samuelson, care încearcă să explice relaţia dintre paritatea puterii de cumpărare şi diferenţele între productivităţile statelor. Dar profesorul Balassa a scris, deasemenea, una dintre primele cărţi teoretice privind evoluţia cea mai importantă de după al doilea război mondial în Europa: "Teoria integrării economice" (1961). [1] Datorită faptului că integrarea europeană este absolut crucială pentru noi acum, am să încep prin abordarea aceastei probleme, mai întâi.

Bazându-mă pe numeroasele mele vizite în această ţară, am sentimentul că americanii nu au o bună înţelegere a integrării europene. Parţial din cauză că nu le pasă, parţial pentru că, a priori, o văd ca pe o evoluţie pozitivă ce ar aduce o şansă de a avea un partener mai puţin complicat şi cu un comportament mai coerent pe cealaltă parte a Atlanticului, şi parţial pentru că nu au răbdare cu ţări mici, care îşi schimbă de multe ori numele şi dimensiunea teritoriului lor. Observaţia faimoasă a lui Henry Kissinger cu privire la numărul de telefon al Europei este încă relevantă.

Americanii subestimează, de obicei, ceea ce s-a întâmplat în Europa în ultimii 50 de ani. În anii 1950, ideea principală din spatele integrării europene a fost de a liberaliza, de a deschide, de a elimina barierele de la frontierele ţărilor individuale, de a permite libera circulaţie nu doar a mărfurilor şi serviciilor, ci şi a oamenilor şi a ideilor pe continentul european. A fost un concept pozitiv. Ar trebui să continue şi să fie promovat de către toţi cei care au vederi liberale (în terminologia europeană), ceea ce nu înseamnă o viziune asupra lumii sau un Weltanschauung etatist sau naţionalist.

Aceasta s-a schimbat în timpul anilor 1980 şi pasul decisiv a venit cu Tratatul de la Maastricht, în decembrie 1991. Interesele politice de a unifica Europa şi pentru a crea o nouă superputere au început să domine. Integrarea s-a transformat în unificare, liberalizarea în centralizarea luării deciziilor, în armonizarea normelor şi a legislaţiei, în consolidarea instituţiilor europene, în detrimentul instituţiilor din statele membre, în creştere enormă a deficitului democratic, în post-democraţie.

Recenta dispută asupra Tratatului de la Lisabona, care s-a încheiat atunci când l-am semnat ultimul din Europa, a fost dacă să se meargă mai departe cu acest lucru - a pune în pericol libertatea şi prosperitatea - sau dacă să se întrerupă acest proces. Unii dintre noi nu sunt fericiţi să fie aduşi înapoi la organizarea centralizată şi la lumea controlată din care am scăpat cu mai mult de 20 de ani în urmă.

Menţionând trecutul, putem spune cu încredere că în ceea ce priveşte ţara noastră, tranziţia de la comunism la o societate liberă este încheiată, şi nu este nicidecum o realizare minoră. Am devenit o ţară normală - orice ar însemna asta - europeană şi, ca urmare a acestui fapt, avem deja de rezolvat problemele standard "europene", nu problemele specifice unei ţări în tranziţie. Aceasta pare a fi, totuşi, în multe privinţe, o binecuvântare mixtă.

În procesul de ajustare treptată a sistemului nostru politic, social şi economic, la normele şi instituţiile Uniunii Europene, am importat atât caracteristicile şi atributele sale pozitive, precum şi pe cele mai puţin pozitive. Chiar dacă era noastră post-comunistă este caracterizată de o neîncredere totală în capacitatea guvernului de a interveni în economie şi de o credinţă în dereglementare radicală, liberalizare, privatizare şi desubvenţionarea economiei, noi - cu unele rezistenţe şi reticenţe - am ajuns să acceptăm  sistemul economic şi social european foarte rigid şi demotivant şi - în prezent - ne confruntăm cu problemele sale.

Noi am devenit membri ai UE în mai 2004, deoarece am vrut să participăm la procesul de integrare europeană. Noi nu am vrut să stăm deoparte, aşa cum am fost obligaţi tot timpul epocii comuniste. Cu toate acestea, pentru mulţi dintre noi cei din Europa, şi mai ales pentru cei care au petrecut cea mai mare din viaţa lor într-un regim comunist foarte autoritar, opresiv şi nefuncţional, cursul slăbirii democraţiei şi a pieţelor libere de pe continentul european este o evoluţie nedorită.

"We the People"

Cuvintele lui Reagan, universal valabile, precum legile fizicii:

WE THE PEOPLE tell the government what to do, they do not tell US. Man is NOT FREE unless government is LIMITED.  Ronald Reagan

Paşii

O interesantă analiză pe blogul Cato Institute asupra dezastrului grecesc, şi o predicţie.

Lessons from the Greek Budget Debacle

Posted by Daniel J. Mitchell

Fiscal crises have a predictable pattern.

Step 1 occurs when the economy is prospering and tax revenues are growing faster than forecast.

Step 2 is when politicians use the additional money to increase government spending.

Step 3 is that politicians do not treat the extra tax revenue like a temporary windfall and budget accordingly.Instead, they adopt policies – more entitlements, more bureaucrats – that permanently expand the burden of the public sector.

Step 4 occurs when the economy stumbles (in part because more resources are being diverted from the productive sector to the government) and tax revenues stagnate. If the resulting fiscal gap is large enough, as it is in places such as Greece and California, a crisis atmosphere is created.

Step 5 takes place when politicians solemnly proclaim that “tough measures” are necessary, but very rarely does that mean a reversal of the policies that caused the mess. Instead, the result in higher taxes.
Greece is now at this stage. I’ve already argued that perhaps bankruptcy is the best option for Greece, and I showed the data proving that Greece has a too-much-spending crisis rather than a too-little-revenue crisis. I’ve also commented elsewhere about the feckless behavior of Greek politicians. Sadly, it looks like things are getting even worse. The government has announced a huge increase in the value-added tax, pushing this European version of a national sales tax up to 21 percent. On the spending side of the ledger, though, the government is only proposing to reduce bonuses that are automatically given to bureaucrats three times per year. Here’s an excerpt from the Associated Press report, including a typically hysterical responses from a Greek interest group:

Government officials said the measures would include cuts in civil servant’s annual pay through reducing their Easter, Christmas and vacation bonuses by 30 percent each, and a 2 percentage point increase in sales tax to bring it to 21 percent from the current 19 percent. …One government official, speaking on condition of anonymity ahead of the official announcement, said…that “we have exhausted our limits.” …”It is a very difficult day for us … These cuts will take us to the brink,” said Panayiotis Vavouyious, the head of the retired civil servants’ association.

Now, time for some predictions. It is unlikely that higher taxes and cosmetic spending restraint will solve Greece’s fiscal problem. Strong global growth would make a difference, but that also seems doubtful. So Greece will probably move to Step 6, which is a bailout, though it is unclear whether the money will come from other European nations, the European Commission, and/or the European Central Bank.

Step 7 is when politicians in nations such as Spain and Italy decide that financing spending (i.e., buying votes) with money from German and Dutch taxpayers is a swell idea, so they continue their profligate fiscal policies in order to become eligible for bailouts. Step 8 is when there is no more bailout money in Europe and the IMF (i.e., American taxpayers) ride to the rescue. Step 9 occurs when the United States faces a fiscal criss because of too much spending.

For Step 10, read Atlas Shrugged.

Explicaţii despre cartea Atlas Shrugged - aici şi aici .

UPDATE : "This is John Galt speaking"

Vaclav Klaus: "Neosocialismul ameninţă Europa"

Vaclav Klaus a rostit pe 23 august 2009 un discurs la Aix-en Provence (în Franța), la "Universitatea de Vară a Noii Economii".

El începe discursul prin a critica titlul - "a Noii Economii": "Care este cea veche ? Avem doar o unică, veche, teorie economică, și doar adversarii noștri folosesc termenul "new economics" pentru a ataca viziunile noastre."

Referindu-se la un capitol important al dezbaterilor - "Piețe și moralitate", Klaus spune: "Sper numai că alegând acest titlu, ați dorit să spuneți, că nu există moralitate, cel puțin în arena publică, fără piețe."

În continuare, el arată că în Estul Europei au fost lichidate formal structurile și mecanismele societății comuniste și s-a întemeiat cu succes democrația parlamentară și economia de piață.

Problema - spune Klaus - este dacă construim societatea liberă bazată pe principiile liberale clasice, sau dacă, dimpotrivă, vom fi nimerit în altă fundătură a societății reglementate, a statului - Providență neproductiv, a Măreței Lumi Noi (Brave New World) a socialdemocratismului european, și a europeismului steril și artificial.  

"Răspunsul meu la această întrebare este că democrația este câștigătorul deceniilor de tranziție, nu libertatea sau liberalismul clasic. Sloganul inițial - dereglementați, liberalizați, privatizați ! - s-a transformat treptat într-unul diferit - reglementați, aduceți la standardele statelor cele mai dezvoltate și mai bogate, ascultați interesele mărginite ale diverselor ONG - uri și urmați-le, scăpați de suveranitatea voastră și puneți-o în mâinile instituțiilor și organizațiilor internaționale".

Klaus a mai avut un discurs tot la Aix-en Provence, în 2006 - "Ce este europeismul": "Euroenismul este - pentru mine - o doctrină inconsistentă, evident eterogenă, dar în principiu neosocialistă, care caracterizează gândirea curentă din Europa. Ea nu crede nici în libertate, nici în evoluția spontană a societății umane. Este un conglomerat de idei care include:

-economia socială de piață (care este opusul economiei de piață);

-vederi despre libertate, democrație și societate care se bazează pe colectivism, parteneriat social și corporatism, nu pe democrația parlamentară clasică;

-vederi despre integrarea europeană care favorizează unificarea și supranaționalismul;

-vederi despre politica externă și relațiile internaționale bazate pe internaționalism, cosmopolitism, universalism abstract, multiculturalism și deznaționalizare;

Klaus mai menționează și doctrina așa-zisului ecologism și a încălzirii globale, făcând referire și la cartea sa "Blue Planet in Green Shackles" ("Planeta Albastră în cătușe verzi").

Ultimul punct - actuala criză financiară și economică.

Klaus o pune pe seama eșecurilor politicilor guvernamentale.

Macroeconomic - acumularea dezechilibrelor în economia mondială și perioada neobișnuit de lungă cu dobânzi bancare mici.

Microeconomic - reglementările curente , imperfecte și parțiale au distorsionat comportamentul băncilor și instituțiilor financiare, pe care le-au motivat să le evite prin "inovații financiare".

"Sunt convins că actuala criză nu este rezultatul unui eșec al pieței ori al vreunei deficiențe inerente a capitalismului. Este un eșec al guvernelor, rezultat din ambițiile grandomane de a controla un sistem atât de complex precum societatea și economia", încheie Vaclav Klaus.


http://www.klaus.cz/clanky/2301