20 septembrie 2013

Václav Klaus: "Trebuie să oprim acest curs. Trebuie să introducem schimbări fundamentale și o discontinuitate radicală cu trecutul. Noi - noi toți - fie trebuie să începem organizarea unei restructurări radicale a aranjamentelor instituționale ale UE, sau - individual - să ieșim din UE. Nu există nicio a treia cale."



Conferința Conservative Renewal 2013 : Reînnoire sau întoarcere ?

Vă mulțumesc foarte mult pentru invitația de a participa la această adunare interesantă, importantă, și care are loc la timpul potrivit, și pentru ocazia oferită de a vorbi aici în această dimineață. După cum știți, mi-am petrecut cea mai mare parte din viață într-un regim comunist foarte non-conservator, care s-a bazat pe un set de idei total diferit de cel al al Partidului Conservator britanic. Nu m-aș fi așteptat vreodată să mi se ceară să vorbesc la o Conservative Renewal Conference [serie de conferinţe având ca temă reînnoirea conservatorismului] în Marea Britanie, în această foarte respectată cetate a conservatorismului.

Este o mare provocare pentru mine să spun ceva semnificativ aici, acum. Ca unul care - foarte curând după căderea comunismului, de la care au trecut deja mai mult de 20 de ani - a întemeiat un partid fondat pe baza unor opinii foarte similare cu cele ale Partidului Conservator britanic, ca unul care a regretat faptul că această marcă unică și extrem de prețioasă a fost furată de un grup de oameni politici foarte problematici și care nu cooperează cu noi [Cameron nu a participat, probabil nici nu a fost invitat], ca unul care a fost fascinat de victoria rapidă a libertății și democrației, în partea sa de lume, dar care vede slăbirea acestora, de nu chiar evaporarea lor completă în actuala UE, mă îngrijorează foarte mult starea și soarta opiniilor şi ideilor conservatoare.

Am vizitat ultima dată ţara dumneavoastră în primăvara acestui an, când am participat la funeraliile lui Margaret Thatcher, și m-am întors acasă cu un sentiment destul de neplăcut: poporul britanic a fost OK, dar lipsa de la înmormântare a oricărei persoane importante din Europa de Vest mi-a indicat foarte clar că ideile și atitudinile politice cu adevărat conservatoare de pe continentul european sunt practic moarte. Ele, probabil, mai există doar marginal, ascunse în catacombe moderne, cum aş eticheta paginile web mai putin cunoscute, și nu ușor de găsit.

Întrebarea este dacă asemenea idei încă mai există în țara în care s-au născut, indiferent dacă acestea sunt luate în serios aici, indiferent dacă acestea sunt promovate cu puterea, curajul și hotărârea pe care o merită, indiferent dacă nu sunt compromise ex-ante în confruntările cu atmosfera nu numai neprietenoasă, ci în mod deschis ostilă din epoca actuală, mai mult sau mai puțin socialistă, post-democratică, postmodernă, corect politică, dar lipsită de modestie în mod agresiv și aproape anarhică în manifestările sale. Acestea sunt întrebări serioase care nu trebuie subestimate sau abandonate. Cred că le vom putea da răspunsuri pozitive și - sper - inspiratoare, astăzi, aici.

Presupun că această conferinţă, având acest titlu, are deja ceva tradiție, dar am găsit acest titlu ca fiind destul de surprinzător. Chiar avem nevoie de o reînnoire ? Suntem într-o situație în care ideile conservatoare vechi, bine-definite, larg acceptate și recunoscute, sunt considerate învechite, nepotrivite, respinse, și inaplicabile în lumea actuală, și ca un rezultat al acestei situaţii ar trebui să ne simțim obligați să venim cu unele noi ? Sau ne confruntăm cu o epocă în care ideile conservatoare sunt pierdute, uitate, insuficient apărate și promovate, și ca urmare suntem tot mai mult și mai profund cufundaţi într-o Brave New World cârmuită (și definită) de către idei non-conservatoare, dacă nu în mod explicit anti-conservatoare ? Trebuie să reînnoim, să modernizăm, să reformulăm ideile noastre, sau "doar" trebuie să ne întoarcem la ele ?

Răspunsul meu la aceste întrebări este, probabil, ușor de ghicit: este suficient să ne întoarcem la ele. Avem la dispoziția noastră un stoc mare de idei conservatoare, de valori, tradiții, instituții, modele comportamentale, și suntem conștienți de existenţa lor. Nu este nevoie de inventarea altora noi. Întoarcerea noastră umilă ar reprezenta - în înțelegerea mea - reala, atât de necesara reînnoire. Pentru această țară, pentru Europa, pentru întregul Occident.

Știm și probabil nu contestăm faptul că situația actuală nu a venit din senin, în mod brusc și neașteptat. Ea își are rădăcinile în acceptarea tot mai mare a unor idei (și ideologii) non-conservatoare pe tot parcursul secolului 20. Aceste idei au existat întotdeauna, dar extraordinara lor putere din prezent a fost posibilă printr-o subminare de mare anvergură a democrației, care este consecința negării rolului dominant al statelor naționale în organizarea societății umane, a creșterii rolului internațional (și la nivel mondial) al organizațiilor și instituțiilor, și mai ales de întruchiparea lor extremă, modelul de integrare europeană așa cum a fost el dezvoltat în ultima jumătate de secol.

Spre marele meu regret, dominația crescândă a unor ideologii foarte arogante şi lipsite de scrupule, departe de a fi conservatoare, vizibil antidemocratice, politically correct și manipulatoare nu poate fi nici negată, nici trecută cu vederea. Așa cum am spus, ele nu sunt noi. Unii dintre noi am simțit apariția treptată a acestora și influența lor crescândă încă din perioada comunistă, dar nu am avut, de asemenea, posibilitatea de a discuta acest subiect în mod deschis acasă, și nici nu a fost o prioritate pentru noi, atunci. Noi nu am fost în măsură să ne prezentăm punctele de vedere în străinătate pentru că nu aveam voie să călătorim în străinătate. Ar fi fost, de asemenea, împotriva pozițiilor stângiştilor noştri proeminenţi, disidenţii atât de admiraţi în Occident.

Noi, cu toate acestea, am urmărit cu mare atenție luptele (și sfârșitul politic trist și dureros) pe care le-a dus marele vostru lider Margaret Thatcher. Am studiat cu atenție dezbaterile din domeniul economic între monetariști și keynesieni (și le-am considerat ideologic și conceptual similare cu dezbaterile noastre interne între exponenții poziţiei pro-piață și cei cu vederi centraliste, pro-planificare). Noi nu am fost, de asemenea, capabili să înțelegem magia iluziilor susţinătorilor așa-numitului proces Helsinki din anii '70 (și am văzut-o ca pe o modalitate de a-i ajuta pe conducătorii noştri comunişti, nu pe noi). Nu am aplaudat distrugerea din anii '60 a numeroase modele comportamentale tradiționale, conservatoare, ca să nu mai vorbim despre absurditatea baricadelor din Paris din 1968 și cea a activităților teroriste ale grupărilor precum RAF (Rote Armee Fraktion) din Germania sau Brigăzile Roșii (Brigate Rosse) din Italia, din anii următori.

Având experienţa directă a unui regim totalitar irațional, i-am sesizat trăsăturile ascunse în bibliile timpurii ale ecologiştilor - Silent Spring sau Limits to Growth. Am devenit conștienți de lipsa de relevanță a unor instituții precum Organizația Națiunilor Unite (nu numai pentru că am primit un mesaj clar despre insignifianţa lor în momentul invaziei armatelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia, în august 1968). Am văzut capcane periculoase precum visul despre posibilitatea și oportunitatea convergenței capitalismului și socialismului, precum nesfârșitele planuri despre tot felul de variante ale unei "a treia căi", precum credința în statul paternalist al bunăstării, "die soziale Marktwirtschaft", etc .

După căderea comunismului, mulți dintre compatrioții mei au fost surprinși și dezamăgiți văzând cât de răspândite și de adânc înrădăcinate au fost aceste idei în Occidentul aşa-numit liber și deschis. Când am încercat să o spunem cu voce tare în Europa de Vest, la acel moment, am fost consideraţi, aprioric, ca fiind naivi, prea ideologizaţi, nerealisti, ușor imaturi, dacă nu infantili. Dar, mă tem că am avut dreptate. Am asistat și am simțit în continuare o deteriorare în acest sens, atunci când, la sfârșitul comunismului și al Războiului Rece a scăzut substanțial conștiința și vigilența anterioară. De aceea, lumea s-a schimbat în rău din acel moment. Permiteți-mi să arăt aceste semne, aşa cum le văd eu :

- victoria human-rightismului [ideologia "drepturilor omului"] asupra drepturilor civice înțelese în sens conservator și asupra principiului definit în mod tradițional al cetățeniei este acum aproape absolută. Ființele umane luate în considerare sunt cetățeni ai lumii, nu cetățeni ai Marii Britanii sau ai Republicii Cehe. Aproape fără a fi conștienți de asta, oamenii care trăiesc în Europa şi-au pierdut treptat drepturile lor civice tradiționale. Conservatorii și liberalii clasici nu s-au opus;

- democrația parlamentară (sau reprezentativă), ca piatră de temelie fundamentală a oricărei ordini democratice semnificative, a fost - zi de zi, summit UE cu summit UE - înlocuită cu tot felul de grupuri de presiune și de interese nealese. Europenii, mai mult sau mai puțin, au renunțat și au acceptat să fie învinşi în lupta lor cu ONG-urile, și învinşi ideologic de către ONG-ism;

- statul-națiune a capitulat mai mult sau mai puțin în conflictul cu organizațiile internaționale, și în Europa - cu UE;

- noi repere morale și modele de comportament au reușit înlocuirea tradițiilor conservatoare, vechi de secole, și a valorilor, chiar și în țări precum aceasta;

- raționalitatea economică a pierdut din nou în faţa politicului. Un tip de raționament aproape comunist începe să prevaleze: politica poate dicta economiei. De data aceasta, mai mult politica verde decât politica roșie, dar care este - în consecințele sale - aproape aceeaşi;

- principiul precauției - baza ecologismului agresiv de azi - a înlocuit comportamentul uman prudent faţă de mediu cu o aversiune spontană față de risc. Acest principiu a devenit o nouă religie sacră, care blochează comportamentul uman rațional, şi mai ales politicile economice semnificative;

- procesul de luare a deciziilor privind chestiunile publice s-a mutat departe de cetățeni (și de alegători), și astfel rolul birocrației internaționale fără chip și al așa-numiţilor experți a crescut din ce în ce mai mult.

Cum s-au întâmplat toate acestea ? Așa cum am spus, nu a fost o schimbare bruscă. Aceste idei și politici periculoase au fost însămânțate cu mult timp în urmă și au fost promovate de-a lungul deceniilor. Ele au fost întărite radical în epoca Marii Depresiuni din anii '30, în epoca marelui dumneavoastră compatriot John Maynard Keynes. Ele au fost confirmate și întărite de experiența celui de-al doilea război mondial și a reconstrucției post-război - ca o consecință a acestora, starea de spirit mai mult sau mai puțin socialistă a început să domine. Puterea acestor idei a avut suișuri și coborâșuri (unul dintre ele în momentul recentei crize financiare și economice), dar un lucru, un proces, o tendinţă s-a dovedit a fi permanentă - trecerea la nivelul mondial, și subglobal, care înseamnă guvernarea europeană și suprimarea treptată a unicului garant eficient al democrației, statul naţional.

Aș dori să subliniez aici foarte puternic că - în opinia mea - principalul vehicul pentru pierderea (sau cel puțin pentru slăbirea) pozițiilor conservatoare este modelul existent al procesului de integrare europeană, și actuala sa reîncarnare, Uniunea Europeană (aşa cum a fost ea creată prin Tratatul de la Maastricht și "majorată" prin Tratatul de la Lisabona și alte modificări instituționale ulterioare). Acesta este motivul pentru care integrarea s-a transformat în unificare, cooperarea dintre națiuni suverane și independente s-a transformat în centralizarea la nivel european a procesului de luare a deciziilor, iar liberalizarea și deschiderea, de la care s-a plecat, s-au transformat în armonizare, standardizare, reglementare și intervenție excesivă şi atotcuprinzătoare a statului. Diversitatea sănătoasă a fost transformată într-o uniformitate rigidă obligatorie. Aranjamentele democratice din interiorul statelor membre individuale au fost înlocuite cu un proces birocratic de luare a deciziilor, la Bruxelles. Democrația s-a transformat în post-democrație. Aldoux Huxley și a sa Brave New World nu sunt prea departe, în aceste zile.

Trebuie să oprim acest curs. Trebuie să introducem schimbări fundamentale și o discontinuitate radicală cu trecutul. Noi - noi toți - fie trebuie să începem organizarea unei restructurări radicale a aranjamentelor instituționale ale UE, sau - individual - să ieșim din UE. Nu există nicio a treia cale. Alternativa pasivă este de a continua să urmăm toate directivele foarte neconservatoare și nedemocratice care provin de la Bruxelles, și să continuăm construirea a tot felul de uniuni - fiscale, bancare și politice, în loc de a reveni la democrație și la statul naţional. Și la urmă, dar nu în ultimul rând, la bunele şi vechile idei şi valori conservatoare.

Ceea ce ne trebuie este un nou thatcherism. Numele va fi, probabil, diferit, dar conținutul său trebuie să se bazeze pe apărarea și promovarea ideilor moștenite de la predecesorii noștri, și mai ales de la predecesorii dumneavoastră, de aici. Trebuie să încetăm flirtul cu paternalismul social, cu ecologismul (și în special cu versiunea sa extremă - alarmismul încălzirii globale), cu noile "isme" ale corectitudinii politice care subminează tradițiile conservatoare în domeniul familiei și al comportamentului uman privat, etc.

Noi am fost în defensivă de prea mult timp. A venit timpul pentru o schimbare. Trebuie să înceapă o ofensivă sigură pe sine și încrezătoare, bazată pe convingerea că ideile contează, că ni le-am însuşit și că ne simțim obligați și puternic motivaţi să le folosim în lupta noastră pentru victoria lor. Sunt sigur că conservatorii britanici o știu mai bine decât mine.

Václav Klaus, Castle Hotel, Windsor, Marea Britanie, 14 septembrie 2013.

http://www.klaus.cz/clanky/3438


7 comentarii :

Riddick spunea...

Seria de conferinţe Conservative Renewal este organizată nu de establishmentul Tory, ci de grassroots-ul conservator "dur" (explicabilă, deci, lipsa lui Cameron):

http://conservativerenewal.org/

http://conservativerenewal.org/blog/

https://www.facebook.com/ToryRenewal

Riddick spunea...

Václav Klaus - începuturile carierei politice (1990-1991)

La Congresul Forumului Civic, din septembrie trecut, preşedinte a fost ales un outsider: Václav Klaus, ministrul de finanţe al ţării. În timp ce a obţinut mai bine de două treimi din voturile delegaţilor, dl. Klaus a întâmpinat o opoziţie substanţială printre liderii cei mai influenţi ai Forumului. Aceştia au blocat, practic, punerea în practică a programului lansat de Václav Klaus - o clară delimitare de socialismul de orice fel - şi au boicotat ideile d-lui Klaus privind restructurarea Forumului Civic. Asta a făcut ca, în februarie acest an, Forumul Civic să se scindeze în două partide. Václav Klaus ar dori să transforme aripa pe care o conduce într-un partid modern, de dreapta, de tipul Partidului Conservator din Marea Britanie. Cealaltă aripă a Forumului include mai mulţi din membrii guvernului, dar orientarea ei produce o imagine mult mai puţin clară. Declarîndu-te social-democrat - ceea ce în realitate şi este această aripă - nu e tocmai uşor într-o Cehoslovacie post-comunistă.

Nici o mirare, ascensiunea la putere a d-lui Klaus a fost întîmpinată cu reacţii dintre cele mai ambigui. El curtează nivelele de jos ale masei populare mai mult decât o fac colegii săi din guvern, şi, de altfel, admite că este un populist, dar într-o manieră Thatcher şi nu într-una Peron. Unii ziarişti fac tapaj de asemănarea poziţiei sale cu cea a unui Walesa, dar nimeni nu-l poate auzi pe Walesa invocându-i pe un Milton Friedman şi Thomas Sowell, aşa cum o face Klaus. În ceea ce priveşte naţionalismul, Klaus se dovedeşte de o muţenie atât de remarcabilă, încît este considerat un... tehnocrat. Dar ceea ce îi sperie cu adevarat pe oponenţii săi este accentul pe care îl pune pe instituţii ferme şi mandat popular în cadrul Forumului Civic. Singurul resort ce mai rămîne la îndemîna elitei Forumului Civic îl constituie apelurile la rolul unic al acestei mişcări: garantarea democraţiei. Dar depinde ce considerăm a fi cu adevărat esenţial pentru o democraţie: mandatul popular, separarea puterilor şi verificarea raporturilor între ramurile puterii ori garanţiile oferite "de la centru" ?

http://riddickro.blogspot.ro/2011/07/vaclav-klaus-inceputurile-carierei.html

Riddick spunea...

Aşa se face că ambele facţiuni nu renunţă la luptă. Încrederea lui Klaus în sprijinul pe care îl primeşte din partea organizaţiilor de masă se dovedeşte potrivită: el nu ezită să-şi exprime resentimentele împotriva unor "birocraţi plătiţi de la centru". Într-un cuvînt, Klaus este un politician, dar manierele sale, felul său de a acţiona sînt de un mult mai mare bun gust decît apar în criticile ce i se aduc, cum ar fi aceea ca, spre exemplu, după o recentă remaniere, nici un singur membru al Chartei '77 nu a mai rămas în prezidiul Parlamentului ceh. Fostul regim nu a reuşit niciodată să-i defăimeze pe disidenţi. Acum, disidenţii se află pe punctul de a se defăima de unii singuri. Criticii lui Klaus provin în marea lor majoritate - dar nu exclusiv - din cercurile foştilor disidenţi. Pe de altă parte, nu toţi foştii disidenţi se numără printre inamicii lui Klaus. Dar ameninţarea s-a simţit limpede încă înainte de-a se dovedi că Václav Klaus nu este un simplu economist, ci şi un politician. "Nu dorim să fim experimentatori pe plan social, să devenim un exemplu strălucit pentru restul lumii", declara el, într-un discurs în stil foarte personal, prin care a cîştigat aplauzele respectivei conferinţe a Forumului Civic, făcînd furori printre intelectuali. Prin asta, Klaus a dovedit exactitatea a două observaţii făcute de Timothy Garton Ash: că politicienii est-europeni care pretind că nu sunt nici de dreapta, nici de stînga, sunt de fapt de stînga, şi că revoluţiile din 1989 nu au adus cu ele nici o idee fundamental nouă. Şi e dureros să recunoaştem că noi, est-europenii, nu am făcut decît să pierdem, în aceşti 40 de ani de totalitarism, că în loc să ne dovedim un fel de bunic al spiritualităţii mondiale, va trebui să recuperăm, să intrăm în rînd cu alţii, să învăţăm în deceniile ce vor veni. Acest proces are nevoie de trăgaciul existenţial al politicii şi asta, în realitate, constituie cea mai grea lovitură.

Riddick spunea...

Václav Klaus: "Ce este europeismul ?"

“Principiul esenţial al prezentei metaideologii europene este post-democraţia, cu instituţii supranaţionale în locul vechilor instituţii democratice ale unui stat-naţiune bine definit şi suveran, promovarea tuturor “isme”- lor posibile, cum ar fi: multiculturalismul, feminismul, ecologismul, homosexualismul, ONG-ismul, politicile apolitice şi neîncrederea în ordinea spontană a lucrurilor.
Europeiştii cred într-o societate umană structurată pe verticală şi ierarhizată. Ei doresc să proiecteze, să planifice, să reglementeze şi să-i administreze pe ceilalţi, pentru că numai ei ştiu ce este bine. Ei cred că proiectul făcut dinainte este întotdeauna mai bun decât un rezultat neprevăzut al interacţiunilor dintre cetăţenii liberi. Conform acestei ideologii, piaţa este în primul rând anarhie şi guvernul este aici pentru a o corecta.”

http://riddickro.blogspot.com/2011/08/ce-este-europeismul-vaclav-klaus-2006.html


Riddick spunea...

"Ce-i trebuie țării ăsteia ? Votul universal, și să-i dea de pămînt pe ciocoi !"

De pe vremea votului censitar. Bonifaciu Cozianu (avocat, moșier, deputat, ministru, locotenent în rezervă), unul dintre principalele personaje (fictive) ale trilogiei "Cronica de familie" a lui Petru Dumitriu (1956). Era membru al partidului conservator, trecut de la liberali.

- Leon Popescu în viitorul guvern ? Un Popesco dans le cabinet ? Mais ou va ce pauvre pays ?
Vreo doi-trei domni mai tineri (adică între patruzeci și cincizeci de ani) rîseră. El se întoarse către ei și-i fulgeră cu privirea.
- Dacă dați drumul Popeștilor vă vor îneca ! În loc să-i zdrobim cînd se mai putea, am cedat, am căzut la compromisuri ! Și mîine-poimîine o să ne punem singuri juvățul de gît, și o să-l dăm în mîna Popeștilor: poftim, trageți !
- Bine, frățioare, dar aista îi un orator care nu se mai află ! Îi diștept, îi fin, îi plin de buche, îi bun, mă, omule, înțălege, nu fi copchil ! îi spuse Petre Carp.
- Dragă Petrache, nu e boier ! E mîrlan, și o să vă mănînce capul ! exclamă Cozianu. Dumitale, că ești mai tînăr decît mine; nu mie, care-s bătrîn; pe dumneata o să te îngroape! Nu băgați Popescul în guvern !
.....
Îl siliră împrejurările însă să se gîndească. Leon Popescu nu putea fi oprit. "Leonaș Gură-de-Aur", îi spuneau mahalagiii alegători la colegiul al treilea. "Avem nevoie de sînge proaspăt în vinele noastre bătrîne", spunea principele Ghica. "E veacul lor, nu ne mai putem salva decît folosindu-i", spunea Alexandru Lahovary. Iar Leon Popescu, fin, elegant, cu mustățile subțiri și blonde, zîmbea dulce, cald, cordial, adunării pe care o vrăjea cu gesturile largi, rotunde, ale mîinilor sale albe.
- Ne trebuie o concepțiune nouă a conservatismului, domnilor; un conservatism modern, care să cîștige inimile tuturor ! Trebuie să facem ca în Englitera, unde civilizațiunea a progresat într-atîta, încît slugile mănîncă cu stăpînii lor la masă !
Moșneagul veșnic furios sări în picioare de la locul său și lătră răstit, ca un buldog:
- Eu cînd am fost în Anglia n-am văzut slugi la masă unde am fost poftit ! Stăteau în picioare și turnau vin în pahare ! Unde-ai fost dumneata invitat ?
.....
În aceeași vreme Bonifaciu Cozianu dădea ultimele sale lupte politice. Era certat cu aproape toți liderii partidului conservator, care nu-i suportau aroganța, batjocura dură și nemiloasă, ciudățeniile aproape de nebun. Atunci îl văzură vorbind în fața unei adunări de alegători, cum nu s-ar fi așteptat niciodată cine-l cunoștea: ca un democrat, ca un dușman al boierimii. Strîns în redingota neagră și vesta neagră, ridica pumnul la al cărui deget mic strălucea inelul cu stemă și striga:
- De o mie de ori îmi place mai mult căciula țurcănească a țăranului de jos de pe Zlatiște, decît cărarea la ceafă a lui Marghiloman și rufele lui spălate la Londra ! Ce-i trebuie țării ăsteia ? Votul universal, și să-i dea de pămînt pe ciocoi !
Gazetarii priveau și-și șopteau: "A înnebunit... A intrat în anul morții !"
Dar Leon Popescu, la clubul partidului conservator, îl înțelese:
- Domnilor, Bonifaciu Cozianu a vrut luna de pe cer, zise el zîmbind cu blîndețea sa obișnuită. A vrut luna de pe cer, dar luna a rămas sus. Și acuma urlă la ea.
Rîsete veninoase izbucniră la această glumă: întîia oară cînd cineva își bătea joc de Bonifaciu Cozianu și nu el de ceilalți. La formarea cabinetului, nici Marghiloman, nici Nicu Filipescu nu se gîndiră să-i ofere un portofoliu. Fusese ministru în toate guvernele conservatoare din ultimii aproape douăzeci de ani. De acum înainte, nu avea să mai fie. Știa toată lumea. Știa și el. Era un om sfîrșit.

http://riddickro.blogspot.ro/2012/05/ce-i-trebuie-tarii-asteia-votul.html

Crystal Clear spunea...

Numai noi singuri putem să ne salvăm. Poate , din întâmplare, văzând câtde mult ne dorim acest lucru să ne mai şi ajute cineva.
În primult rând noi trebuie să facem tot ce putem că să supravieţuim uneui astfel de atac perfid la care suntem supusi de 23 de ani

Riddick spunea...

Se trezesc tot mai mulţi, urmează "goarna de adunare".


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Lucian Boia, 2002: "Problema noastră este că avem o mitologie istorică defazată în raport cu mitologia europeană. Se construiește o întreagă mitologie istorică europeană. Ieșim încetul cu încetul din faza națiunilor. Intrăm în faza construcției europene. Se poate vorbi, de pe acum, cum construcțiile istorice și discursurile istorice se adaptează la ceea ce se dorește să fie Europa. Asistăm la un dublu joc. Pe de o parte, sigur e integrarea europeană, față de care ne arătăm și suntem într-un fel atașați. Pe de altă parte, însă, auzim un discurs naționalist de toată frumusețea în materie de istorie, care nu se lipește de proiectul nostru de integrare europeană. Ăsta este dublul discurs. Astfel, un istoric foarte oficial cum este profesorul Scurtu scria, în ziarul Adevărul, că istoria românilor trebuie să revină la ceea ce este ea cu adevărat, să aibă patru piloni: vechimea, unitatea, continuitatea și independența. Poate că acestea sunt, nu spun că nu, dar sunt exact cei invocați în anii lui Ceaușescu. Ceea ce am constatat totuși în aceasta înșiruire este că lipsește orice referire la Europa. Toate sunt mituri naționale. Independența este iarăși un mit al sec. al XIX-lea. În Evul Mediu nu exista conceptul de independență, iar astăzi, mă întreb, de ce trebuie insistat chiar atât de tare pe independență când independența este ceva ce, încetul cu încetul, se pierde și nu numai în cazul românilor. Și Germania și Franta își pierd independența, nu mai au nici măcar monedă națională. Dacă facem construcția europeană, nu cred că mitologia independenței este prima care trebuie pusă înainte. Construcția europeană e inevitabilă, sigur, păstrându-ne ceea ce avem de păstrat, trăsăturile noastre naționale și atâtea alte lucruri. În contextul european nu se mai poate vorbi de o independență în sensul național, în sensul forte al termenului care corespunde epocii națiunilor, epocii statelor naționale".

Postări populare (nu P.P.E. !):