Europlasticii

Diplomaţia înseamnă serviciu. Aceasta înseamnă un serviciu pentru cetăţenii ţării noastre şi pentru nimeni altcineva. Nu serveşte o instituţie supranaţională. Ştiu că vorbesc în faţa unui corp profesionist de diplomaţi şi nu a unor politicieni, dar politicienii, precum şi ambasadorii cehi, trebuie să simtă cea mai mare responsabilitate faţă de ţara lor şi faţă de cetăţenii săi.

Václav Klaus

Europlasticii sunt de fapt europeiști "de dreapta" cărora nu le convine să recunoască faptul că sunt europeiști, și pentru asta recurg la diverse artificii retorice. Este valabil prin alte părți, unde electoratul e mai sofisticat, mai responsabil. La noi a început să se practice recent acest tip de discurs, probabil s-a conștientizat necesitatea unei propagande mai aplicate, al cărei destinatar este acel electorat mai instruit, ori mai puțin credul, care începe să își pună întrebări privind evoluțiile recente și scopurile reale ale proiectului european.

Mai grav este faptul că se ocupă de asemenea chestiuni persoane cu funcții publice, oficiale, care ar trebui să apere interesele statului român, nu să facă propagandă pentru alte structuri transnaționale, precum UE. De exemplu, Radu Carp, directorul general al Institutului Diplomatic Român din subordinea MAE și membru al Fundației Creștin-Democrate are un articol apărut ieri cu titlul "Naţiune, federalism, creştinism, Europa. Patru faţete ale aceluiaşi chip":

Introducerea

Surprinzător nu este faptul că asistăm la această dispută, ci că ea a apărut de abia acum. O integrare europeană fără europenizare, accelerată din raţiuni arbitrare, neacompaniată de dezbateri publice, a dus la necunoaşterea profundă a ceea ce este azi proiectul politic european. Avem de-a face cu un paradox remarcabil: pe măsură ce ne îndepărtăm de data la care am bifat începutul apartenenţei noastre la Uniunea Europeană, cunoaştem şi mai puţin din acest proiect şi dorim să punem pe plan secund chestiunea identităţii naţionale. Nu avem un răspuns la întrebarea dacă această identitate s-a modificat sau nu ca urmare a europenizării şi nici măcar dacă europenizarea are loc cu adevărat. Sondajele de opinie nu surprind şi această întrebare. Ne simţim mai puţin români şi mai mult europeni sau invers? Nu putem decât specula pe marginea acestei interogaţii cu adevărat importante.

"EuroBăse - clasic în viață - este promotorul principal al conceptului":

Tema Statelor Unite Europene apare în dezbaterea publică de la noi ca urmare a unui discurs ţinut de Traian Băsescu la o şcoală de vară, anul trecut, la Sulina. Mai înainte, sintagma nu a fost nici măcar menţionată. Discursul nu s-a dorit a fi ceva profund inovator, dovada cea mai bună fiind că forma sa iniţială nu poate fi găsită integral, în format tipărit sau în spaţiul virtual. Însuşi Traian Băsescu nu a considerat necesar să explice prea mult această sintagmă, iar cei care au făcut o temă din aceasta au procedat astfel deoarece li s­-a părut a fi ceva interesant care ţine de mult aşteptata şi eterna reformă a statului. Cei care s-au exprimat împotrivă nu au venit cu argumente, ci pur şi simplu au afirmat că înainte de a trata chestiuni europene ar fi bine să le rezolvăm pe cele de acasă.

"Nu puneți corect problema, așa că vă trimitem la bibliotecă":

Cine se exprimă azi împotriva ideii de federaţie europeană din perspectivă naţională şi/sau creştină ar trebui să nu uite că federalismul este puternic influenţat de varianta sa personalistă, reprezentată de Emmanuel Mounier[1] sau Denis de Rougemont[2]. Autorii reuniţi în jurul Esprit se înrudeau spiritual cu personalismul teoretizat de Berdiaev. Concepţia despre persoană a părintelui Stăniloae[3], personalismul energetic al lui Rădulescu – Motru[4] fac parte din acelaşi curent de gândire mai larg. Autorii români nu au ajuns atât de departe încât să teoretizeze relaţia dintre o formă de organizare statală şi teologia persoanei dar federaliştii francezi au mers în această direcţie. Potrivit viziunii lor, cea mai bună formă de organizare este cea care se apropie cel mai mult de nevoile persoanei: familia, comunitatea locală, iar la nivel de stat federaţia. Ce ar alege un creştin autentic, un stat unitar care are întotdeauna tendinţa de a se extinde în detrimentul libertăţii individuale sau o federaţie în care influenţa statului de la nivel central este inevitabil mai redusă? Cum garantăm mai bine libertatea religioasă, într-un stat care are tendinţa naturală să normativizeze totul sau într-o federaţie în care reglementările apar subsidiar, abia atunci când celelalte opţiuni au fost consumate? Iar pentru a pune această întrebare în contextul României de azi, dincolo de problema naţională sau cea a păstrării Tradiţiei şi a religiei, nu cumva orice structură federală ar conveni unui stat care, oricum am lua-o, se află şi se va afla la periferia geografică a Europei ? O Românie parte a unui stat federal care să aibă aceeaşi pondere cu orice alt stat membru… ar fi sau nu în interesul naţional ? Ori este cumva în interesul naţional să menţinem aceeaşi elită birocratică necompetitivă care se auto-regenerează tocmai pentru că ne aflăm la periferie şi undele de şoc ale unui model mai eficient de organizare nu mai sunt aproape deloc resimţite ? În urmă cu mai bine de un secol Aurel C. Popovici găsise deja răspunsul prin conceptul de “Statele Unite ale Austriei Mari” având din acest motiv un loc asigurat în Pantheon-ul naţional, alături de aceiaşi autori care sunt astăzi invocaţi pentru a contracara efectele dezastruoase ale Statelor Unite Europene[5]. Sunt federalist din convingere intimă, pentru că sunt creştin şi mai sunt federalist pentru că doresc cea mai bună reprezentare a intereselor naţionale, interese definite în spiritul autenticei Tradiţii pe care înţeleg să o respect. 

"Suveranitatea este un concept reacționar, învechit, ce dacă se vorbește despre așa ceva în Constituția României ? Noi vă spunem care este de fapt calea Tradiției (mergem până la Evul Mediu, ba chiar până la vremea triburilor), iar suveranitatea o delocalizăm până nu se mai știe pe unde este" :

Suveranitatea pe care unii dintre noi sunt gata să o apere cu preţul vieţii nu este nimic altceva decât un concept determinat istoric, născut pentru a legitima modelul statului centralizat împotriva unor ameninţări externe şi contestări interne. Dacă dorim cu adevărat să luăm drept model Tradiţia în conceperea proiectului politic european, trebuie să aducem la suprafaţă dreptul medieval care permitea coexistenţa mai multor comunităţi, politice sau private, reglementate de un “drept comun”, menit doar să stabilească o reţea, fără a opera ierarhii, un model perfect compatibil în viziunea lui André – Jean Arnaud[8] cu modul actual de organizare al Uniunii Europene. Nu întâmplător, se foloseşte astăzi conceptul de “reţele de politici” (policy networks) pentru a descrie adecvat cum acţionează actorii politicilor comune europene, arătându-se că aceste reţele pot fi chiar şi mai puţin consolidate, sub forma unor “reţele de problematici” (issue networks)[9]. Suveranitatea nu dispare dar este delocalizată, nu mai are un centru unic cu care să poată fi identificată.

"Numai birocrația poate avea aversiune față de federalism": 

Centralizarea puterilor naţionale într-o autoritate supranaţională reprezintă doar un aspect, foarte slab dezvoltat, al construcţiei europene. Nici suveranitatea, nici exerciţiul ei nu sunt delegate. Modelul ales este cel al suveranităţii divizate. Calea spre Statele Unite Europene este foarte anevoioasă şi atipică pentru felul în care funcţionează azi Uniunea Europeană. De altfel, ideea de State Unite ale Europei, în forma sa cea mai bine elaborată şi care aparţine fostului prim – ministru belgian Guy Verhofstadt, expusă într-o carte cu acelaşi nume[11], nu presupune crearea unei federaţii la care să participe toate statele membre, ci doar cele care doresc, fiind vorba de un proiect centrat mai degrabă pe latura compatibilizării politicilor fiscale. Eşecul politicii de integrare monetară sau mai exact dificultăţile neaşteptate prin care acest proiect trece în prezent au resuscitat gândirea federalistă, de aici vehicularea sintagmei de State Unite ale Europei. Cum există o aprehensiune bine întemeiată a birocraţiei faţă de cuvântul “federal”, reacţia la noul Tratat fiscal a fost pe măsură. Irlandezii vor fi chemaţi să se pronunţe prin referendum cu privire la acest Tratat, în timp ce noi ne mulţumim să reaprindem, într-un cerc restrâns, o discuţie despre naţiune şi Europa în care oricine vrea să-şi dea cu părerea şi mai puţin să îl asculte pe celălalt.

"Poți fi europlastic. Dacă vrei, poți ! Nu ?!"

Discuţia pe marginea identităţii naţionale, recent începută, trebuie să continue. Este singura şansă de a înţelege unde suntem şi ce este de făcut. Poţi fi deopotrivă creştin şi federalist, naţionalist şi european. În cele din urmă, toate cele patru atribute sunt semnul Dreptei autentice şi trebuie privite complementar. Dacă vrem o Dreaptă unită, trebuie să acceptăm nu numai subsidiaritatea conceptelor, ci şi complementaritatea persoanelor care le reprezintă.