11 decembrie 2016

Boicotul #4



Primul meu boicot a fost la referendumul constituţional falsificat din 2003. Nu îmi era clar pe atunci că se puneau "bazele constituţionale" ale amestecului străin (UE) în afacerile interne şi suveranitatea naţională, le vedeam doar drept "concesii punctuale, tehnice". Însă instinctiv am refuzat "un bine" pe care cică ni-l oferea PSD. Dar şi "opoziţia", fiindcă trebuiau minim două treimi din parlament pentru revizuirea Constituţiei. M-a şocat mimarea protestelor opoziţiei la evidenta fraudare a referendumului, validat de CCR cu o participare "de 55,7%" când real se pare că n-a trecut de 40%, cumulat pe două zile (însăşi prelungirea pe încă o zi prin OUG emisă în ziua anterioară a fost o ilegalitate flagrantă!). Au ţipat "opozanţii" (slab...) vreo două zile, apoi - gata, mucles. Atunci am deschis mai bine ochii, am intrezărit agenda ocultă comună.

Al doilea boicot şi singurul pe care îl regret a fost la referendumul de demitere a lui EuroBăse, din 2012. Dacă mă duceam aş fi votat pentru ("cu mintea de acum"), dar mi-am creat un fals pretext, "să nu profite USL, că peste câteva luni vin alegerile generale". Cum ar fi decurs evenimentele dacă mai veneau câteva sute de mii de indecişi, cădea Băsescu şi urma Căcărău preşedinte?

Al treilea a fost la turul doi al alegerilor prezidenţiale din 2014, când am refuzat să "aleg" între Cimpanzeul Mongol şi Kraut Iohannis (la turul întâi l-am votat fără iluzii pe Funar, a faute de mieux).

Acum, chiar nu am la ce mă duce.

Niciun comentariu :


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Adrian Cioroianu, 2009 ("Şi totuşi, Europa unită există – deşi nu toţi europenii votează"): Într-o Uniune Europeană ce întârzie să-şi legifereze unitatea (din moment ce Tratatul de la Lisabona nu este ratificat de toate statele membre), într-o Uniune care nu are încă o politică externă comună şi nici o politică de securitate energetică (vezi diferenţele mari dintre state comunitare precum Italia, Germania, România sau Lituania în privinţa relaţiilor lor cu Rusia, de exemplu), într-o Uniune al cărui „euro-parlament” de la Bruxelles & Strasbourg nu prea se ştie cu ce se ocupă, lipsa unui entuziasm comunitar nu poate surprinde. În anul 2007, cu ocazia unei vizite a lui H.G. Pöttering (preşedintele Parlamentului European) în România, în numele MAE român am organizat un prânz în onoarea oaspetelui – la care au fost invitaţi mulţi dintre politicienii exponenţiali ai tuturor partidelor noastre parlamentare. Cu toţii i-am povestit dlui Pöttering cât de unanimă a fost dorinţa românilor de a adera la Uniune şi cât de mult ne-am bucurat, de la mic la mare. Zâmbind, acesta ne-a spus că nu e convins că această unanimitate ar trebui să ne entuziasmeze – cu atât mai mult cu cât nimeni nu poate garanta cât de reală era ea. Date fiind problemele ce or să apară în procesul de integrare, poate ar fi fost mai bine să ştiţi mai precis cine crede într-adevăr în Uniune şi cine nu – a spus, în rezumat, invitatul nostru. Şi cred că acest raţionament era corect. Poate o să-l înţelegem mai bine în următorii ani, în care e foarte posibil să apară şi la noi curente (politice sau intelectuale) care să pună problema în termeni mai tranşanţi: ce aduce Uniunea Europeană unui stat ca România? Beneficiile sunt mai mari decât constrângerile? Avantajele sunt superioare concesiilor? Personal, cred că răspunsul la astfel de întrebări este cert pozitiv. Dar nu exclud eventualitatea ca unii români să nu vadă lucrurile astfel – şi, mă tem, numărul lor va fi, în următorul deceniu, în creştere".

Postări populare (nu P.P.E. !):