03 aprilie 2012

Cupru Min. Justificările trădării (Cronica Română.com)



În strictă conformitate cu așteptările noastre, reprezentanții actualei guvernări au început să caute justificări economice și ideologice pentru vânzarea Cupru Min la un preț derizoriu unei companii canadiene microscopice. Se pare că fișa postului l-a obligat pe Dan Suciu, purtătorul de cuvânt al guvernului, să se arunce în lupta informațională împotriva celora care consideră că privatizarea Cupru Min nu poate avea niciun fel de justificare rațională. Argumentul ”economic” invocat de portavocea guvernamentală este următorul:

Cupru Min nu a reușit să se dezvolte pe cont propriu, acest lucru nu s-a putut face tocmai pentru că nu avea acces la credite. ”

Dacă Cupru Min nu a reușit să se dezvolte din cauza lipsei accesului la creditare, fiind o companie foarte viabilă din alte puncte de vedere, înseamnă că problema nu este la Cupru Min, ci la stat care nu a reușit să-i ofere acces la creditare. Suntem siguri că domnul Suciu nu va prezenta publicului scrisorile oficiale prin care băncile din România și străinătate au refuzat să crediteze Cupru Min. Cel mai probabil, aceste refuzuri oficiale nici nu există pentru că guvernul nu a încercat să revitalizeze Cupru Min, ci doar l-a ”pregătit” pentru vânzare. Dan Suciu vrea ca criticii guvernului să creadă în următoarea ipoteză: niciuna dintre băncile prezente în România și niciuna dintre băncile străine cu care avea posibilitatea să negocieze guvernul român nu a avut interes să crediteze Cupru Min, dar în același timp s-a găsit microscopica bancă investițională Bayfront Capital Partners care a avut ”curajul nebunesc” să cumpere Cupru Min. Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat într-o altă țară, situația ar fi fost catalogată drept una dintre manifestările neocolonialismului economic, însă în România acest jaf este descris drept o ”politică de dreapta”. Este interesant faptul că Bayfront Capital Partners face astăzi exact lucrul pe care guvernul l-a considerat imposibil, adică identifică creditori pentru proiectul Cupru Min. Guvernul român a declarat că nu a reușit să găsească surse de finanțare pentru Cupru Min, iar dacă bancherii canadieni vor reuși să o facă, atunci va trebui să constatăm că însăși reprezentanții guvernului au recunoscut că o microscopică bancă canadiană (cea mai mare tranzacție din istoria ei a fost de 32 milioane de dolari!) este mai credibilă din punct de vedere economic și mai abilă din punct de vedere financiar decât guvernul țării noastre. În aceste condiții, se impune întrebarea: n-ar fi mai bine ca noi, în calitate de cetățeni și contribuabili, să concediem guvernul și să angajăm în locul lui o bancă investițională de dimensiuni mici?

Evident, din argumentația invocată de apologeții vânzării Cupru Min nu putea să lipsească componenta doctrinară:

Noi continuăm o politică de dreapta la nivelul acestui Guvern și considerăm privatizările o soluție; există o licență de exploatare a acestui zăcământ până în 2019, din acel moment dacă compania nu mai este în stare să reînnoiască licența, nu pleacă nimeni cu zăcământul din țară; evident respingem aceste discuții despre interesele străine, de vreme ce am avut un proces de licitație transparent, cu strigare, ca la tablouri, recomandat de CE. , declară Dan Suciu.

Privatizarea resurselor minerale nu este o politică de drepta, ci este o politică criminală. Ar fi bine ca guvernul să învețe istoria aplicării practice a doctrinelor de drepta. O scurtă lecție de istorie pentru angajatorii domnului Suciu:

O bună parte a companiilor miniere din Chile a fost naționalizată la sfârșitul anilor ’60, iar apogeul procesului de naționalizare a fost atins în 1971. După lovitura de stat din 1973, la putere a venit Augusto Pinochet, însoțit de așa-zișii Chicago Boys, un grup de economiști tineri care au urmat studiile la Universitatea din Chicago și erau adepți fervenți ai teoriilor economice de dreapta. Toți specialiștii economici, foștii proprietari străini ai companiilor miniere și foștii deținători ai drepturilor de exploatare a resurselor minerale se așteptau ca noul guvern să demareze un program de retrocedare sau să reprivatizeze de urgență companiile miniere. Programul de ”liberalizare economică” care a fost implementat în Chile este studiat astăzi ca un strălucit exemplu al politicilor de economice de dreapta, dar chiar și în aceste condiții și contrar tuturor așteptărilor, guvernul chilian a refuzat să privatizeze compania minieră națională. Motivul a fost evident: echipa lui Pinochet se pricepea la contabilitate și obținerea unor venituri bugetare substanțiale avea prioritate în comparație cu materializarea viselor teoreticienilor care-și doreau ”scoaterea statului din economie”. Regimul Pinochet nu doar a refuzat să privatizeze minele de stat, dar a și lansat un program prin care majoritatea proiectelor au fost unite într-o singură companie care a fost gestionată conform tuturor exigențelor economiei de piață. Astăzi, această companie (CODELCO) este cel mai mare producător de cupru la nivel mondial și cel mai mare contributor la bugetul chilian. Din punctul nostru de vedere, acest contra-exemplu demonstrează că vânzarea Cupru Min nu are nicio legătură cu politicile economice de dreapta, ci doar cu dorința guvernului de a vinde resursele minerale la un preț subevaluat.

Referitor la aspectul tehnic al privatizării și licitațiile cu strigare ”agreate de Comisia Europeană”, merită menționat un singur aspect de ordin ”teoretic”: dacă în faza preliminară a privatizării, reprezentanții guvernului se întâlnesc cu potențialii investitori de bună credință și ”le dau de înțeles” că aceștia vor avea probleme perpetue cu autoritățile statului (controale financiare, de mediu, etc.) și că oricum ”undeva sus” socotelile deja au fost ”încheiate”, investitorii de bună credință (cu rare excepții) vor renunța la participare încă de la începutul procesului. În aceste condiții, licitația poate fi oricât de transparentă, pentru că oricum va câștiga participantul ”desemnat” dinainte.

Argumentul final al apologeților trădării care s-a înfăptuit la Cupru Min este argumentul ”investițiilor de mediu”, invocat de Adriean Videanu:

Este o oferta corecta pentru starea in care se afla Cupru Min. Eu am repus in functiune Cupru Min cand eram la Ministerul Economiei si capacitatea lui de a intra intr-o exploatare care sa raspunda tuturor exigentelor de mediu europene nu se poate face decat prin infuzie de capital si singura solutie de a face acest lucru este privatizarea.”

Este interesant că nimeni dintre susținătorii privatizării nu operează cu cifre concrete. Valoarea minereului care a fost vândut ”canadienilor”, calculată după scăderea costurilor de extracție, redevențelor etc se cifrează la aproximativ 4 miliarde de euro, iar Cupru Min a fost vândut pentru 200 de milioane, fără să aibă vreo obligație investițională care să fie inclusă în contract. Despre ce preț corect poate fi vorba în aceste condiții? Dacă guvernul a ajuns la concluzia că erau necesare investiții de mediu, atunci exista opțiunea creditării. Dacă băncile private refuzau să crediteze Cupru Min (companie aflată pe profit în anul 2011), exista opțiunea creditării prin intermediul unor bănci de stat cum ar fi CEC sau Eximbank, creditarea proiectelor statului fiind unul dintre motivele pentru care există bănci de stat. Pentru o gestiune mai eficientă, la Cupru Min putea fi adus alt management (inclusiv management privat), iar în caz de necesitate putea fi privatizat un pachet minoritar, iar managementul să fie transferat cumpărătorului acestui pachet.

Soluții pentru dezvoltarea Cupru Min au existat și această companie era profitabilă chiar și fără modificări radicale ale modului de operare. Din acțiunile guvernului se deduce fără echivoc faptul că guvernul nu a dorit altceva decât înstrăinarea cuprului românesc, ceea ce constituie o trădare ce nu poate fi justificată prin argumente economice sau ideologice.

http://cronicaromana.com/2012/04/03/cupru-min-justificarile-tradarii/ 


>> Cupru Min. Continuarea trădării (Cronica Română.com)

2 comentarii :

Crystal Clear spunea...

Am preluat si pe blog.
Mersi :)

Riddick spunea...

:)


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Leonard Orban, 2011: "Guvernele europene, deci şi cel român, vor avea în viito­rul nu foarte îndepărtat competenţe din ce în ce mai mici în materie de regle­mentări în domeniul economic, deci şi o marjă de manevră din ce în ce mai redusă. Bugetele naţionale vor fi avizate de Bruxelles. Parlamentul va trebui să ţină seamă de aceste opinii. Şefii de state îşi vor asuma angajamente punctuale pe domeniul economic. Iar apariţia unui guvern al Uniunii Europene, în adevăratul sens al cuvântului, care să gestioneze politica economică şi fiscală este inevitabilă. În faţa competiţiei dure a Asiei şi Americii, Europa va trebui să-şi aleagă un guvern unic, altminteri riscă să-şi piardă influenţa. O pierdere a influenţei ar însemna o lovitură extrem de dură pentru fiecare cetăţean pentru că pierderea influenţei echivalează cu scăderea drastică a nivelului de trai. Eu nu văd o altă soluţie decât un guvern european."

Leonard Orban, 2011: "În momentul de faţă, interesul vital pentru România este consolidarea Uniunii Europene. Acea idee a Statelor Unite Europene este o idee spre care trebuie să mergem, pentru că, altfel, dacă ne uităm pe hartă, Europa e un continent mic, în pierdere de viteză, cu o populaţie care îmbrătrâneşte, cu anumite avantaje, dar şi cu multe dezavantaje. Dacă europenii vor să menţină un anumit nivel de trai, un anumit standard de prosperitate, au nevoie de unitate. Altfel, vom deveni irelevanţi la nivel global, ceea ce înseamnă că standardul de viaţă, prosperitatea va scădea semnificativ, ne vom confrunta cu crize majore şi, până la urmă, nu vreau să avansez scenarii foarte dure, dar, în condiţiile în care această construcţie se va prăbuşi, cred că există riscul să ne întoarcem la situaţiile de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial".

 

Postări populare: