Manifestul eurocomunist de la Ventotene

O variantă a "unificării europene" (mâine e 9 mai, ziua EuroKolhozului) a fost formulată de niște comuniști italieni, Altiero Spinelli și Ernesto Rossi, sub forma Manifestului de la Ventotene (un document redactat prin 1941, pe când cei doi erau în detenție pe insula Ventotene). Un alt concept a fost formulat de Mihail Gorbaciov - Casa Comună Europeană. Numele lui Spinelli s-a dat principalei clădiri a Parlamentului European, și există și Grupul Spinelli, o organizație care militează pentru abolirea statelor naționale europene și crearea Statului Europa (din România face parte Renate Weber, europarlamentar PnL/ALDE).


I. – Criza civilizaţiei moderne 

Civilizaţia modernă se bazează pe principiul libertăţii, ce subliniază faptul ca omul nu poate fi subjugat de către nimeni, incat trebuie să reprezinte propriul sau centru de viaţa în mod autonom. Pornind de la acest cod civil s-a ajuns într-un moment succesiv la un imens proces istoric ce acuza majoritatea aspectelor vieţii sociale ce nu respectau acest principiu.

1) S-a afirmat egalitatea drepturilor pentru toate naţiunile în vederea posibilităţii obţinerii propriei independenţe. Fiecare naţiune, cu propriile caracteristici etnice, geografice, lingvistice şi istorice, avea dreptul ca în propriile organizaţii statale, create în mod independent în baza propriilor concepte politice, sa găsească instrumentele necesare pentru a satisface în cea mai buna masura şi în mod independent fata de orice posibil intervent străin, propriile necesitate interne. Ideologia conceptului de independenţa naţională a reprezentat un important factor de dezvoltare; ideologie, ce a permis sa se depăşească acel patriotism local exagerat considerat mai mult ca o solidaritate împotriva opresiunilor străine; a eliminat multe dintre dificultăţile ce obstrucţionau dreptul la circulaţia persoanelor şi a bunurilor; a reuşit sa extindă, în cadrul fiecărui Stat chiar şi la populaţiile situate în zone izolate, utilizarea drepturilor şi a instituţiilor ce aparţin popoarelor civilizate. Dar pe de alta parte, aceasta ideologie cuprindea germenii imperialismului capitalist, pe care generaţia noastră l-a văzut crescînd în mod vertiginos culminînd cu formarea Statelor totalitare şi a dezlanţuirii Războaielor Mondiale.
O naţiune, în zilele noastre, nu mai este văzută ca un produs istoric al convieţuiri cetăţenilor unui stat, aşa cum era considerată în trecut, o convieţuire ce cuprindea o majoră unitate ale consumurilor şi aspiraţiilor găsind astfel în propriul stat cea mai eficientă forma de organizare a vieţii colective înglobata în tabloul societăţii umane în general; dar a devenit o entitate divină, un organism ce trebuie sa se gîndească doar la propria existentă şi dezvoltare, fără a se preocupa de posibilele pagube ce ar putea provoca celorlalte state. Suveranitatea absolută a statelor naţionale a determinat dorinţa fiecăruia dintre acestea de a domina, avînd în vedere faptul ca se simţeau ameninţate de către puterea celorlalte şi considerau ca şi propriul „spaţiu vital” teritorii din ce în ce mai vaste, spaţiu ce le permiteau sa circule liber asigurandu-şi astfel propria existentă, fără a fi nevoiţi sa depindă de nimeni altcineva. Aceasta dorinţa de a domina a putut fi domolită doar prin intermediul hegemoniei celui mai puternic Stat asupra tuturor celorlalte state aservite.

În consecinţa, de la garant al libertatii cetăţenilor, Statul s-a transformat în proprietarul acelora ce erau în serviciul sau, cu toate capacităţile necesare pentru a putea obţine maximă eficientă belica. Chiar şi în perioadele de pace, considerate ca nişte pauze în vederea pregătiri pentru inevitabil ele războaie succesive, voinţă claselor militare predomina pe cea a claselor civile în numeroase tari, ducînd astfel la o din ce în ce mai dificilă funcţionare a organizaţiilor politice independenţe ca: şcoala, stiinta, producţia şi organul administrativ ce aveau ca şi obiectiv principal mărirea potenţialului belic; mamele erau considerate ca şi producătoare de soldaţi şi în consecinţa remunerate pe baza aceloraşi criterii de premiere a fecunditatii animalelor sălbatice; copiii erau educaţi, de la o vîrsta foarte fragedă, în meseria armelor şi a uri pentru străini, libertăţile individuale se reduc aproape de zero din moment ce toţi erau militarizati şi în mod continuu chemaţi sa presteze serviciile militare; războaiele neîncetate necesitau abandonarea familiei, a serviciului, a averilor, pană la sacrificarea propriei vieţi pentru idealuri ale căror valori nimeni nu le înţelegea; în cîteva zile au fost distruse rezultatele obţinute de decenii întregi de eforturi realizate pentru a imbunatati bunăstarea colectivă.

Statele totalitare sunt acele state ce au realizat în modul cel mai coerent unificarea tuturor forţelor, prin intermediul unei centralizari forţate şi a autarhiei, demonstrandu-se a fi organismele cele mai potrivite în mediul actual internaţional.

E de ajuns ca o naţiune sa facă un pas înainte înspre un totalitarism mai accentuat, ca şi celelalte state o vor urma, conduse de voinţă de a supravieţui.

2) S-a afirmat ca toţi cetăţenii se bucura de aceleaşi drepturi în a concura la realizarea voinţei Statului, voinţă ce era ca o sinteza a diferitelor exigenţe, economice şi ideologice a tuturor categoriilor sociale, exprimate în mod liber. Aceasta organizaţie politica a permis , corectarea sau măcar reducerea numărului tot mai mare de nedreptati lăsate de către regimul trecut. Dar libertatea presei şi de asociere, şi extinderea continua a sufragiilor universale determinau din ce în ce o mai dificilă apărare a vechilor privilegii, mentinand în acelaşi timp sistemul reprezentativ.

Persoanele sărace, încet încet, invatau sa utilizeze aceste instrumente pentru a putea luat cu asalt drepurile achiziţionate de către clasele bogate; impozitele sociale pe venituri neobtinute prin munca şi cele pe mosteniri, taxele progresive pe averile mari, excluderea veniturilor minime şi a bunurilor de prima necesitate, gratuitatea şcolilor publice, creşterea cheltuielilor pentru asistenţă socială, reformele agrare, controlul fabricilor, ameninţa clasele privilegiate chiar şi în oraşele lor cele mai protejate.

Pană şi persoanele privilegiate ce au subscris pentru egalitatea drepturilor politice, nu puteau accepta ca păturile sociale sărace sa o folosească pentru a obţine acea egalitate de fapt, care le-ar fi dat acelor drepturi un conţinut efectiv de libertate. Cînd, după Primul Război Mondial, ameninţările au devenit din ce în ce mai puternice, era normal ca acele persoane sa aplaude cu mare entuziasm şi sa sustina instaurarea dictaturilor, care au smuls armele legale din mainile adversarilor lor.

Pe de alta parte, formarea unor imense complexe industriale, bancare şi sindicale, ce reuneau sub o conducere unică mase întregi de muncitori - sindicate şi complexe care făceau presiuni asupra guvernului pentru a obţine politica cea mai corespunzătoare cu interesele lor, ameninţa chiar cu dezintegrarea Statului insusi în mai multe moşii economice, într-o lupta continua intre ele. Sistemul democratic-liberal devine instrumentul de care aceste grupuri se foloseau pentru a exploata mai bine întreaga colectivitate, motiv pentru care pierdeau din ce în ce mai mult prestigiul lor, difuzandu-se astfel ideologia ce susţinea ca doar Statul totalitar, abandonînd libertăţile populare, ar fi putut rezolva conflictele de interese pe care instituţiile politice existente nu mai reuşeau sa le controleze.

Prin urmare, se poate spune ca regimurile totalitare au consolidat, în ansamblu, poziţia diferitelor categorii sociale, la nivelurile atinse în perioadele precedente, şi au blocat – prin intermediul controlului poliţiei asupra vieţii cetăţenilor şi prin eliminarea violenta a oricărui tip de divergenţa – orice posibilitate legală de a aduce alte modificări reglementărilor deja în vigoare. A fost garantată astfel menţinerea unei clase sociale în totalitate parazitara datorită existenţei moşierilor total neinteresaţi şi a rentierilor al căror unic aport la producţia socială consta în detasarea cupoanelor propriilor titluri, precum şi a claselor monopoliste şi a societăţilor în lanţ care exploatau consumatorii şi făceau sa se volatilizeze banii acelor economii; a plutocratilor, care ascunşi în culise, trag sforile oamenilor politici pentru a conduce tot sistemul statal urmandu-si propriul interes, sub aparentă urmăririi intereselor naţionale majore. Astfel ca pastrand averile mari deţinute, de către puţine persoane, şi perpetuand mizeria în care trăiau restul persoanelor, acestea nu puteau avea un alt destin, decît acela de a fi excluse de la orice posibilitate de a beneficia de roadele culturii moderne. şi astfel este salvat, în linii substanţiale, un regim economic în care rezervele materiale şi forţele de munca, care ar fi trebuit sa fie utilizate pentru satisfacerea nevoilor fundamentale în vederea dezvoltării energiilor vitale umane, sunt insa folosite pentru îndeplinirea unor dorinţe nesemnificative a celor care isi pot permite sa plătească cele mai mari preţuri; un regim economic în care, cu dreptul de succesiune, puterea banului se perpetua în aceeaşi clasa, transformandu-se într-un privilegiu care nu-si găsea nici un corespondent în valoarea socială a serviciilor prestate efectiv, iar sfera posibilităţilor proletariatului ramane atît de redusă incat muncitorii pentru a putea trai sunt constrînşi sa se lase exploatati de cei care le oferă orice posibilitate de angajare.

Pentru a tine imobilizate şi supuse clasele de muncitori, sindicatele au fost transformate, din organisme libere de lupta, conduse de persoane de încredere ale asociatilor, în organisme de supraveghere, sub conducerea unor angajaţi aleşi de către administraţie, fiind responsabili numai fata de aceasta. Dacă s-ar aduce vreo modificare unui asemenea regim, aceasta s-ar datora exclusiv unore exigenţe de ordin militar, care s-au unificat cu aspiraţiile reacţionare a claselor privilegiate dînd naştere şi consolidînd Statele totalitare.

3) Împotriva dogmei autoritare, s-au afirmat valori permanente a spiritului critic. Tot ceea ce se afirma trebuia sa fie demonstrat, altfel era eliminat. Majoritatea cuceririlor societăţii noastre, în orice domeniu, sunt datorate caracterului metodic a acestei atitudini a spiritului critic. Dar aceasta libertate de spirit nu a putut supravieţuii crizei care a determinat apariţia Statelor totalitare. Noi dogme, acceptate din convingere sau din ipocrizie, sunt pe cale de a fi promulgate în toate domeniile ştiinţifice.

Avînd în vedere ca nimeni nu ştie ceea ce este o rasă şi ca cele mai elementare noţiuni istorice ii demonstrează absurditatea, se pretinde unor fiziologi care sa creadă, sa demonstreze şi sa convingă ca aparţinem unei rase alese, numai pentru ca imperialismul are nevoie de acest mit pentru a incita masele la ura şi orgoliu. Cele mai evidente concepte ale stiintei economice trebuie sa fie considerate lipsite de substanţa pentru a putea prezenta politica autarhica, schimburile echilibrate şi celelalte instrumente vechi ale mercantilismului, ca descoperiri extraordinare ale epocii noastre. Din cauza interdependentei economice intre toate tarile lumii, spaţiul vital al oricărui popor care vrea sa-si păstreze nivelul de trai corespondent civilizaţiei moderne, este pe tot globul; dar s-a creat pseudoştiinţa geopoliticii prin intermediul careia se are în vedere demonstrarea consistenţei teoriei spaţiilor vitale, pentru a putea da un sens teoretic dorinţei de a domina, tipică imperialismului.

Datele esenţiale ale istoriei au fost falsificate în interesul clasei guvernante. Din toate bibliotecile şi librăriile sunt înlăturate toate operele care nu sunt considerate ortodoxe. Tenebrele obscurantismului ameninţa sa sufoce spiritul uman. Chiar şi etică socială a libertăţii şi a egalitatii este data la o parte. Persoanele nu mai sunt considerate ca şi cetăţeni liberi care se bazează pe ajutorul Statului pentru a-si atinge mai bine scopurile lor colective. Sunt servitori ai Statului, care decid obiectivele lor; voinţă celor care deţin puterea este considerată ca fiind insasi voinţă statului. Oamenii nu mai sunt subiecte de drept, dar, dispuşi ierarhic, ei trebuie sa se supună, fără sa obiecteze, autorităţilor superioare avînd în frunte un conducător divinizat.

Regimul castelor renaste cu toate forţele din propria cenuşă.

Aceasta civilizaţie reacţionară totalitară, după ce a triumfat în multe tari, a găsit în sfarsit în Germania nazistă puterea necesară pentru a putea obţine cele mai extreme consecinţe. După o pregătire meticuloasa, profitînd cu îndrăzneală şi fără scrupule de rivalitatile, de egoismul, de stupiditatea celuilalt, atragand după sine alte state vasale europene – primul fiind Italia – unindu-se cu Japonia care urmarea scopuri identice în Asia, aceasta s-a lansat într-o opera de dominaţie. Victoria sa, ar însemna consolidarea definitivă a totalitarismului în lume. Toate caracteristicile sale ar fi exaltate la maxim şi forţele progresiste ar fi condamnate sa devină pentru mult timp doar o simpla opoziţie negativista.

Aroganta tradiţională şi intransigenta armatelor nemtesti ne pot da o idee despre cum ar putea fi caracterul lor de dominaţie după un război victorios. Nemţii victorioşi ar putea sa-si permită o raza de generozitate fata de celelalte popoare europene, sa respecte în mod formal teritoriile lor şi instituţiile lor politice, pentru a guverna astfel satisfacand în acelaşi timp stupidul sentiment patriotic ce acorda importanţa frontierelor şi naţionalităţii persoanelor politice care vor sa iasă în evidenţa, decît raportului de forţe şi conţinutului efectiv ale organismelor statului. Oricare ar fi maniera în care realitatea este ascunsă, ea ar fi oricum aceeaşi: o diviziune reînnoită a umanităţii în Spartani şi în Hiloti.

Chiar şi o soluţie de compromis intre parţi în lupta ar însemna un pas ulterior înspre totalitarism, avînd în vedere faptul ca toate tarile care ar fi putut sa evite jugul Germaniei, s-ar fi văzut oricum constrînse sa adopte aceleaşi forme de organizare în perspectiva pregătirii corespunzătoare reluarii războiului.

Germania lui Hitler a reuşit sa învingă unul cîte unul, statele mai mici, obligand astfel forţele mai puternice sa intre în război. Marea forţa combativa a Marii Britanii, chiar şi în momentul în care a rămas singura în fata inamicului, a făcut ca nemţii sa se izbească de rezistenţă extremă a armatei sovietice, dînd astfel timp Americii sa mobilizeze forţele productive nelimitate. Aceasta lupta împotriva imperialismului nemtesc a devenit strîns legată de cea a poporului chinez împotriva imperialismului japonez.

Mase întregi de oameni şi bogatii au făcut front comun împotriva puterilor totalitare; forţele acestei puteri atingand astfel punctul lor culminant, nu puteau decît sa continue sa se consume în mod progresiv. Forţele care s-au opus, dimpotrivă, au depasit momentul maximei crize fiind în ascensiune.

Războiul aliaţilor stimulează pe zi ce trece tot mai mult dorinţa de libertate, chiar şi în tarile ce au subit violenţe majore, trezind aceasi voinţă chiar şi printre statele puternice din Axa care realizează a fi antrenate în aceasta situaţie disperată doar pentru a satisface setea de dominaţie a propriilor conducători.

Procesul lent prin care mase de oameni se lasau influentati în mod pasiv de către noul regim, participînd astfel la consolidarea acestuia, a fost oprit; s-a început în schimb un nou proces în sens invers. În acest val care se formează în mod lent, se regăsesc toate forţele progresiste, partile cele mai inteligente ale claselor muncitoreşti care nu s-au lăsat abatute de teroarea şi ipocrizia intalnita în drumul înspre un nivel de trai superior; cei mai constienti indivizi ale claselor intelectuale, jigniţi de către degradarea inteligenţei; oamenii de afaceri care simţindu-se capabili de noi iniţiative, vroiau sa inlature obstacole birocratice şi autarhiile naţionale, care împiedicau fiecare mişcare a lor; toţi aceia care, dintr-un sentiment înnăscut de demnitate, nu ştiau sa suporte umilinţă aservirii.

Tuturor acestor forţe le-a fost încredinţată salvarea civilizaţiei noastre. 

II — SARCINILE DE DUPĂ RAZBOI — UNITATEA EUROPEANĂ 

Înfrîngerea Germaniei, nu ar fi readus în mod automat ordinea în Europa, ordine ce ar fi urmărit idealurile noastre de civilizaţie.

În scurta, dar intensă perioada de criza generală (în care Statele zaceau zdrobite şi în care masele populare aşteptau cu entuziasm noile cuvinte ce deveneau materia cea mai difuzată, arzătoare şi susceptibila de fi modelata în noi forme capabile de a accepta comanda unor persoane cu adevărat internaţionaliste), clasele ce au fost privilegiate în vechile sisteme naţionale, vor încerca într-un mod viclean sau prin intermediul violenţei sa amortizeze valul sentimentelor şi a pasiunilor internaţionaliste, obligand în mod ostentativ la reconstruirea vechilor organisme de stat. Este posibil ca, conductorii englezi, de comun acord cu cei americani, sa împingă lucrurile în acel sens, în vederea obţinerii unei politici de echilibru intre puteri, dînd astfel impresia ca urmăresc interesele propriilor imperii.

Forţele conservatoare, adică: administratorii principalelor instituţii ale Statelor naţionale; cadrele superioare ale forţelor armate, ce atingeau punctul lor culminant, acolo unde în zilele noastre existau monarhiile; acele grupuri ce aparţin capitalismului de monopol ce au legat destinul propriilor venituri de cele ale Statului; marii proprietari latifundiari împreuna cu celelalte ierarhii ecleziastice ce isi puteau asigura propriile intrări parazite doar prin intermediul unei societati conservatoare, fiind urmate de către o multitudine din cei care depindeau de ele sau din cei care erau doar orbiti de către propria putere tradiţională; toate aceste forţe reacţionare simt deja cum edificiul e pe cale de a ceda, încercand drept urmare sa se salveze. O eventuală prabusire ar provoca o lipsa a tuturor garanţiilor de care s-au bucurat pană în prezent, expunîndu-le în acelaşi timp asaltului forţelor progresiste. 

Situaţia revoluţionară: vechi şi noi orientări 

Prabusirea regimurilor totalitare va reprezenta din punct de vedere sentimental, pentru binele popoarelor, apariţia libertăţii; va dispare orice piedică şi în mod automat apare libertatea de exprimare şi de asociere. Va fi triumful tendintelor democratice. Acestea vor fi de mai multe feluri, de la liberalism conservator pană la socialism şi anarhie. Ele cred în „generaţia spontană” a evenimentelor şi a instituţiilor, în bunătatea absolută a impulsurilor care vin din adîncuri. Nu vor sa forţeze mîna istoriei, poporului, proletariatului şi orice alt nume ar da Dumnezeului lor. Ele doresc sfarsitul dictaturii, moment văzut ca o restituire a drepturilor cetăţenilor la autonomie. Încoronarea propriilor vise este reprezentata de către o adunare constitutivă, aleasă cu cel mai mare sufragiu respectînd în acelaşi timp în mod scrupulos drepturile alegătorilor, ce trebuie sa hotărască ce constituţie i se va da. Dacă poporul este imatur, atunci nu se va obţine o constituţie buna, putînd fi corectată doar printr-o perseverenţa încercare de convingere.

Democraţii, din principiu, nu renunţa la violenţă; folosind-o insa doar în cazul în care majoritatea este de acord ca este indispensabilă, adică chiar în acel moment în care nu reprezintă altceva decît un punct superficial de pus pe” i”; sunt deci acei conducători potriviţi doar în epocile caracterizate de o administraţie obişnuită, în care poporul, în ansamblul sau, e convins de bunătatea principalelor instituţii, care necesitau mici modificări în ceea ce priveşte aspectul lor secundar. În epocile revoluţionare, în care instituţiile nu necesitau inca sa fie modificate, dar sa fie create, idealul democratic s-a prabusit într-un mod catastrofal. Fapt subliniat şi de încapacitatea democraticilor din timpul revoluţiei ruseşti, nemtesti şi cea a Spaniei, fiind trei dintre cele mai recente exemple. În acele situaţii, căzut fiind vechiul aparat de stat, cu propriile legi şi propria administraţie, formandu-se imediat, sub aparenţa unei vechi legislaţii, o multitudine de adunări populare în cadrul cărora se reunesc toate forţele social progresiste. Poporul, cu siguranţa, are nevoie sa-si satisfacă anumite necesitati fundamentale, dar nu ştie cu precizie nici ceea ce vrea, nici ce sa facă. Mii şi mii de clopote suna la urechile sale, nereusind astfel, cu milioanele sale de capete, sa se orienteze, impartindu-se în grupuri de diverse convingeri, în lupta dintre ele.

În momentul în care trebuie luată o decizie, cu o tenacitate extremă, democraţii se simt dezorientaţi, neavînd în spatele lor consimţămîntul spontan a poporului, avînd doar un tumult neclar de pasiuni. Ei cred ca rolul lor e acela de a formula acel consimtamant, motiv pentru care se prezintă ca şi nişte predicatori îndrumătorii acolo unde este nevoie de şefi ce conduc, ştiind unde vor sa ajungă; motiv pentru care ratează acele ocazii propice consolidării noului regim, în încercarea de a face sa funcţioneze imediat organismele ce necesitau o pregătire îndelungată, fiind deci mai potriviţi acelor perioade relativ liniştite, dînd adversarilor lor arme pe care apoi aceştia le vor folosi împotriva lor pentru ai distruge. În concluzie, aceştia reprezintă, printre miile lor de tendinţe, nu voinţă de a reinnoi, dar veleitatile confuze ce domina toate minţile, care, paralizandu-se reciproc, pregătesc în acest mod terenul propice dezvoltării reacţiei. Metodologia politico – democratică va fi asemenea unei greutati în perioada revoluţionară.

În timp ce democraticii au utilizat în disputele lor pentru prima oară, popularitatea iniţială de partizani ai libertăţii şi în absenţa unei serioase politici revoluţionare, instituţiile politice pre-totalitare se reconstruiau astfel incat lupta sa se poată dezvolta din nou bazîndu-se pe vechile schiţe ale confruntărilor intre clase.

Principiul pe care se bazează lupta dintre clase este raprezentat de termenul în comun a tuturor problemelor politice care constituie regulamentul fundamental, în special acela al muncitorilor din fabrici şi care a contribuit mai ales la conturarea propriei lor politici pană în acel moment cînd inca nu intrau în discuţie şi instituţiile fundamentale; dar acest principiu devine un instrument de izolare a proletariatului în momentul în care se impune necesitatea transformării organizaţiei întregii societati. Muncitorii educaţi în spiritul claselor nu pot sa conceapă propriile lor revendicări de clasa, sau de categorie, fără a se preocupa de cum ar putea fi legate cu interesele celorlalte grupuri; sau aspiră la o dictatură unilaterală a propriei categorii, pentru a realiza acea colectivizare utopică a tuturor instrumentelor materiale de producţie, prin intermediul unei propagande seculare ce a considerat-o întotdeauna ca şi soluţie a problemelor lor. Aceasta politica nu a avut succes în nici o clasa în afara de cea a muncitorilor, ce privau astfel forţele progresiste de sprijinul lor sau le lasau sa cadă sub autoritatea celor ce le organizau astfel incat sa taie radacinile oricărei mişcări ale proletariatului.

Printre diversele mişcări ale proletariatului, fidele politicii clasiste şi al idealului colectivist, comuniştii au admis propriile dificultati în a obţine o suita de forţe suficiente pentru a cîştiga, motiv pentru care s-au transformat într-o mişcare extrem de disciplinată, care se foloseşte de mitul rus pentru a reuşi sa organizeze muncitorii, dar fără a se supune reglementărilor lor, ajungînd astfel sa le utilizeze în toate manevrele posibile.

Datorită acestui comportament, comuniştii, în timpul crizelor revoluţionare devin mai eficienţi decît democraţii, insa, mentinand pe cat posibil, distincte clasele muncitorilor de cele ale altor forţe revoluţionare – sustinand în acelaşi timp ca „adevărata” lor revoluţie inca nu a avut loc – şi constituind în momentele decisive un element sectorial ce slabeste întregul ansamblu. În plus, dependenţa lor absolută fata de Statul rus – care destul de des s-a folosit de aceştia pentru a atinge obiectivele propriei politici naţionale – ii împiedica sa poată urma în mod continuu orice fel de politica. Motiv pentru care au întotdeauna nevoie sa se ascundă în spatele unui Karoly, unui Blum, unui Negrin, pentru a ajunge într-un final în ruină împreuna cu marionetele de democraţi la care au făcut apel, intrucat puterea nu poate fii cucerita şi nici menţinută doar prin viclenie, ci doar prin capacitatea de a răspunde în mod substanţial şi vital necesităţilor societăţii moderne.

Dacă mîine lupta s-ar restrînge doar la nivel naţional, ar fi exrem de dificil sa se evite vechile contradicţii. Statele naţionale au planificat deja respectivele economii, în aşa fel incat problema principala sa devină aceea de a ştii care grup de interese politice, adică în care clasa ar trebui sa se găsească pîrghiile de comanda ale planului. În acest mod, frontul forţelor progresiste, datorită luptei dintre clasele şi categoriile economice, s-ar distruge cu multă usurinta. Cu cea mai mare siguranţa, reacţionarii ar fi aceia care ar obţine cele mai mari avantaje.

O adevărata mişcare revoluţionară va trebui sa înceapă de la acele persone care au ştiut sa critice vechile teorii politice şi totodată sa fie capabilă sa colaboreze cu forţele democratice, cu cele comuniste, şi în general cu toate cele care cooperează la dezintegrarea totalitarismului, dar fără a se lasa influenţată de niciuna dintre acele tendinţe politice.

Forţele reacţionare dispun de oameni şi cadre capabile şi educate în spiritul de conducător, care vor lupta cu indarjire pentru a apară supremaţia lor. În momentele critice, vor şti sa se prezinte bine camuflati, se vor proclama iubitori ai libertăţii, ai păcii, ai bunăstării în general şi ale claselor sărace.

Am putut observa deja din trecut cum se formau acele mişcări populare, pe care le-am imobilizat dandu-le astfel un sens total opus. Fără nici un dubiu aceasta va deveni forţa cea mai ameninţătoare cu care vor trebui sa se confrunte. Punctul în care vor încerca sa facă recurs va fi restaurarea Statului naţional, putînd astfel sa se folosească de sentimentul popular cel mai răspîndit, cel mai jignit de ultimele evenimente şi cel mai uşor de manevrat pentru scopuri rectionare: sentimentul patriotic. În acest mod, puteau spera sa confunde ideile adversarilor cu mai multă usurinta, avînd în vedere ca pentru masele populare singura experienţa politica era aceea desfăşurată pe teritoriul naţional şi drept urmare, devenea destul de uşor sa antreneze masele şi pană şi conducătorii lor cei mai indiferenţi , într-o opera de reconstruire a Statelor distruse de furtună.

Dacă s-ar fi reuşit sa se atingă acest obiectiv, reacţionarii ar fi cîştigat. Aceste State ar putea fi în aparenţa extrem de democratice şi de socialiste, astfel incat întoarcerea puterii în mîinile reactionarilor ar deveni doar o problema de timp. Antipatiile naţionale ar ieşi din nou la iveală şi drept urmare fiecare Stat va încerca sa-si satisfacă propriile exigenţe în mod exclusiv prin intermediul armelor. Scopul lor primordial, chiar şi de scurta durata, ar deveni inca o data acela de a transforma popoarele în armate. Generalii s-ar întoarce din nou la comanda, monopolistii ar obţine profit din autarhii, birocratii s-ar multiplica, iar preoţii sa mentina liniştite masele populare. Toate acele cuceriri din primul moment s-ar anula în fata pregătirilor pentru un nou război.

În primul rînd, trebuia rezolvată acea problema a abolirii în mod definitiv a diviziunii Europei în state naţionale suverane, tinand cont de eventualul risc de a anula tot progresul obţinut pană în acel moment. Prabusirea majorităţii statelor continentului European sub autoritatea nemteasca, a unificat destinul acestor popoare, care, ori se supunea împreuna dominaţiei lui Hitler, ori, după căderea acestui regim, ar fi suportat, tot împreuna, o mare criza revoluţionară care nu i-ar fi găsit pregătiţi şi nici organizaţi în structuri statale solide. Începe sa se contureze, acel ideal mult mai propice, decît cel din trecut, reorganizarii Europei în spirit federalist. Experienţa grea din ultimele decenii, a deschis ochii pană şi acelora ce nu vroiau sa vadă, reuşind în acelaşi timp sa maturizeze acele circumstanţe favorabile idealului nostru.

Toate persoanele raţionale recunosc ca nu se mai poate menţine un echilibru intre Statele europene independenţe avînd în vedere ca printre acestea se număra şi Germania militară, ce se bucura de aceleaşi condiţii ca şi celelalte state şi tinand cont, în acelaşi timp, de faptul ca nu putea fi dominată o data ce ar fi fost infranta. E evident, ca nici un stat european, nu putea ramane indiferent în timp ce celelalte state se luptau, astfel incat tratatele de neutralitate împreuna cu acordurile de pace isi pierdeau orice valoare. S-a demonstrat astfel inutilitatea şi periculozitatea organismelor de tipul Societăţii Naţiunilor, ce pretindeau sa poată garanta un drept internaţional fără sa fie necesar intervenţia forţelor militare ce ar fi impus propriile decizii, respectînd în acelaşi timp suveranitatea Statelor participante. S-a dovedit a fii absurd acel principiu al non intervenţiei, în baza căruia fiecare popor ar trebui sa fie lăsat liber sa-si aleagă acel guvern despotic pe care-l considera cel mai indicat, ceea ce ar echivala cu faptul ca organizarea internă a fiecărui Stat nu constituie un interes de importantă vitală pentru toate celelalte tari europene. Majoritatea problemelor, legate de viaţa internaţională a continentului nostru, au devenit de nerezolvat: au fost trasate linii de graniţa în zonele locuite de populaţii mixte, au fost aparate acele minoritati de origini străine, s-au deschis către exterior tarile situate în interiorul continentului, problemele balcanice, irlandeze, etc. – probleme ce au găsit cea mai simpla rezolvare în cadrul Federaţiei Europene – aşa cum s-a reuşit sa se găsească soluţii, în trecut, şi pentru problemele legate de statele care erau parte integrantă a unitatii naţionale avînd în vedere faptul ca isi pierdusera autonomia, transformandu-se în probleme de raporturi intre diversele regiuni.

Pe de alta parte, sfarsitul acelui sentiment de siguranţa provocat de inatacabilitatea Marii Britanii, care ii sfatuia pe englezi sa mentina acea „splendid isolation” care ii caracteriza, dizolvarea armatei şi a republicii franceze insasi ca urmare a primului atac a forţelor nemtesti (rezultat care, se spera sa se realizeze, ar fi zdruncinat convingerea sovinista a superiorităţii absolute a francezilor) şi mai ales conştientizarea gravitaţii pericolului unei supuneri totale, sunt circumstanţe care vor favoriza constituirea unui regim federal, care sa pună capăt anarhiei actuale. Faptul ca Marea Britanie a acceptat într-un final idea independenţei Indiei, şi ca Franţa a pierdut, trebuind sa recunoască înfrîngerea imperiului sau, pun baza unui acord în vederea prezenţei europene pe teritoriile colonizate.

La toate acestea se adăuga dispariţia unor dinastii importante şi fragilitatea acelora care au rezistat în timp. Trebuie avut în vedere faptul ca dinastiile, considerînd diferitele tari ca şi propriul apanaj tradiţional, au reprezentat, datorită puternicelor interese pe care le urmăreau, un obstacol serios în calea organizării în mod raţional a Statelor Unite ale Europei, care nu se pot baza decît pe constituţia republicană a tuturor tarilor federale. şi cînd, depăşind orizontul vechiului continent, toate popoarele umanităţii au devenit un întreg, uniţi sub aceeaşi viziune, trebuie sa recunoastem ca Federaţia Europeană era singura garanţie posibila pentru ca relaţiile cu popoarele asiatice şi americane sa se poată derula într-un climat de cooperare pacifica, în aşteptarea acelui viitor îndepărtat cînd va fi posibila o unitate politica la nivelul întregului glob.

Linia, ce separa partidele progresiste de cele reacţionare, nu o mai urma pe aceea formală, ce se găsea într-un stadiu mai mult sau mai puţin avansat de democraţie, sau la un nivel mai mult sau mai puţin avansat de socialism ce trebuia sa fie instaurat, dar urmau acea noua linie substanţială care separa pe cei ce concepeau ca şi sfarsit ideal al luptei, obţinerea puterii politicii naţionale – aceiaşi care vor face în mod involuntar jocul forţelor reacţionare lasînd sa se solidifice lavă incandescenta a acelor pasiuni ale poporului din trecut şi care au permis renasterea vechilor concepte absurde – de cei care vedeau ca principal obiectiv crearea unui stat internaţional putenic, indrumand în acea direcţie forţele populare pe care – chiar după cîştigarea puterii naţionale – le vor folosi în primul rînd ca instrument de realizare a unitatii internaţionale.

Prin propagandă şi acţiune, incercand sa stabilească în toate modurile posibile acorduri şi alianţe intre acele mişcări care urmeau sa se formeze în diverse tari, se conturează astfel necesitatea fundamentarii unei miscarii care sa poată sa mobilizeze toate forţele pentru a da naştere unui nou organism ce va deveni cea mai importantă şi inovatoare creaţie din toate secolele în Europa, pentru a constitui un stat federal puternic care sa dispuna de o forţa armata europeană în locul celei naţionale, care sa elimine în mod decisiv autarhiile economice, care reprezentau coloana vertebrală a regimurilor totalitare; care sa aibă organismele şi mijloacele suficiente pentru a putea sa exprime în statele federale deliberări directe menite sa mentina o ordine comună, lasînd insa statelor acea autonomie care le permite sa obtina o articulatie elastica şi o dezvoltare a vieţii politice în baza caracteristicilor specifice a diferitelor popoare.

Dacă va exista în principalele tari europene un număr suficient de persoane care vor inţelege aceste idei, victoria va fi în scurt timp în mîinile lor, pană cînd situaţia şi spiritul poporului le va permite. Aceştia vor avea dinaintea lor partide şi tendinţe deja depasite datorită situaţiei dezastruoase verificată în ultimii douăzeci de ani. Avînd în vedere ca va veni momentul unor noi opere, tot atunci va fi şi momentul unor noi oameni: a MISCARII PENTRU O EUROPA LIBERA şi UNITA. 

III. – SARCINI LA SFARSITUL RĂZBOIULUI – REFORMA SOCIALA 

O Europa liberă şi unită este premisă necesară pentru dezvoltarea civilizaţiei moderne. Sfarsitul acestei epoci va provoca o realuare imediata a procesului istoric ce lupta împotriva inegalitatilor şi a privilegiilor sociale. Toate acele vechi instituţii conservatoare ce împiedicau procesul de dezvoltare urmau sa fie distruse sau se autodistrugeau, trebuid astfel sa se analizeze acesta criza a instituţiilor cu mult curaj şi determinare.

Pentru a putea răspunde exigenţelor noastre, revoluţia europeană va trebui sa fie socialistă, ceea ce înseamnă ca va trebui sa fie propusă emanciparea claselor de muncitori şi în acelaşi timp realizarea unor condiţii de viaţa mult mai umane pentru aceştia. Linia de orientare a măsurilor de luat în acea direcţie nu poate fii reprezentata doar de principiul pur doctrinal în baza căruia proprietatea privată a mijloacelor de producţie ar fi trebuit, în linii generale, sa fie desfiinţată şi tolerată, doar în mod provizoriu, atunci cînd este strict necesar. Stagnarea generală a economiei a reprezentat prima forma utopistica de eliberare de subjugul capitalist a claselor de muncitori; dar în momentul în care a fost realizată pe deplin, aceasta nu a dat reazultatul dorit, ba mai mult a condus la instaurarea unui regim în care toata populaţia era supusă acelei clase de birocrati ce comandau întreaga economie.

Adevăratul principiu fundamental al socialismului – cel al colectivizării reprezentînd doar o deductie eronată şi exprimată în grabă – este acela în baza căruia forţele economice nu trebuie sa domine asupra oamenilor, dar trebuie sa fie controlate în mod raţional şi supuse acestora – aşa cum se întîmpla şi cu forţele naturale – astfel incat masele populare sa nu le cadă victime. Acea enormă forţa a progresului rezultată din interesele individuale nu trebuia sufocată de helesteul mort al rutinei ce caracteriza majoritatea practicilor, pentru a evita sa se găsească într-un moment succesiv în fata acelei necesităţii insolubile de a reactiva spiritul de iniţiativa prin diferenţierea salarială sau prin alte metode asematoare, dar trebuie, din contra, sa fie aprofundate şi extinse, oferindu-le astfel acea oportunitate de a se putea dezvolta. În acelaşi timp trebuiau consolidate şi imbunatatite digurile ce incercuiau acea forţa, canalizand-o astfel înspre obiectivele cele mai avantajoase pentru întreaga colectivitate în ansamblul sau.

Proprietatea privată trebuie sa fie abolită, limitată, corectată şi extinsă în funcţie de fiecare caz, dar nu într-o maniera dogmatică, ci respectînd un determinat principiu. Aceasta reglementare, eliberată de acele coşmaruri militare sau de birocraţia naţională, va fii introdusă în modul cel mai natural în procesul de formare a unei vieţi economice europene. Soluţiile raţionale trebuie sa le înlocuiască pe cele iraţionale pană şi în constiinta muncitorilor. Pentru a esprima în maniera cea mai corespunzătoare conţinutul acestei reglementări şi pentru a evidenţia avantajele şi modalităţile fiecărui punct al programului, trebuiau sa fie judecate în perspectiva unei unitati europene, astfel iscat sa poată ieşi în relief următoarele puncte:

a) nu mai pot fi lăsate pe mană privatilor întreprinderile naţionale, care, ducînd o activitate monopolistica, erau capabile sa exploateze masele de consumatori; ca de exemplu: industriile electrice, întreprinderile care trebuiau sa fie menţinute în viaţa pentru a putea sastisface astfel interesul colectiv, dar care, pentru a putea supravieţui aveau nevoie de anumite drepturi protectioniste (cum ar fii intrările obţinute din mărirea taxelor vamale), de subsidii şi de favoruri, etc. (exemplul cel mai relevant de astfel de industrie, este reprezentat în Italia, de către industria siderurgica), astfel ca întreprinderile, prin importanţa capitalurilor investite şi numărul angajaţilor sau datorită importanţei sectorului de care se ocupa, puteau sa şantajeze organismele statele şi sa le impună astfel acea politica pe care o considerau cea mai avantajoasă (ca şi în cazul industriilor miniere, marilor instituţii bancare şi a industriilor de armament). Acesta fiind, cu siguranţa, domeniul în care trebuie sa se acţioneze, nationalizandu-l la un nivel cat mai vast, fără a se preocupa insa de drepturile achiziţionate.

b) caracteristicile care, în trecut, se bucurau de dreptul de proprietate şi de succesiune, au permis acumularea, în mîinile putinilor privilegiati, a unor bogatii, care conveneau sa fie distribuite, în timpul unei crize revoluţionare în mod egal, pentru a putea elimina astfel clasele parazite şi pentru a oferi muncitorilor instrumentele de producţie de care aveau nevoie în vederea imbunatatirii condiţiilor economice, dandu-le în acelaşi timp şi posibilitatea majorării propriei autonomii. Gandindu-ne la o reforma agrară, care ar fii dat pamantul pe mîinile celor ce l-ar fi cultivat, numărul proprietarilor de pamant ar fii crescut în mod vertiginos, sau gandindu-ne la o reforma industrială care extinzand proprietatea muncitorilor în acele sectoare ce stagnau, ar fii obţinut o gestiune de tip cooperativ, cu acţionari din rîndul muncitorilor.

c) tinerilor, trebuia sa li se asigure acele providente necesare în vederea reducerii la minim a distanţelor dintre diferitele lor puncte de plecare în lupta pentru supravieţuire. Şcolile publice, mai ales, trebuiau sa asigure efectivă posibilitate de a continua studiile, şi la niveluri superioare, celor mai buni elevi şi nu celor mai bogaţi; trebuia sa pregătească fiecarea categorie de studii, în vederea indrumarii elevilor înspre diferite meserii sau activitati ştiinţifice, precum şi un număr de indivizi corespunzător cu cererea de piaţa, astfel incat salariile medii pe economii sa rezulte aproximativ egale pentru toate categoriile de muncitori, indiferent de eventualele divergente de salarii în interiorul fiecărei categorii în baza deferitelor capacitati individuale.

d) capacitatea aproape fără limite a producţiei în masa de bunuri de prima necesitate, cu tehnica modernă, asigura deja tuturor, cu un cost social relativ mic, mîncarea, cazarea şi îmbrăcămintea, cu un minim de confort necesar pentru a păstra sensul demnitatii umane. Solidaritatea umană pentru cei care reuşesc sucomband în lupta economică, nu va trebui aşadar sa se manifeste prin forme de caritate întotdeauna înjositoare şi producătoare de rele ale căror consecinţe încearcă sa le repare, ci printr-o serie de providente care garantează tuturor, fie ca pot munci sa nu, un nivel de viaţa decent, fără a reduce din stimulul pentru munca şi economisire. Astfel, nimeni nu va mai fi constrîns din cauza mizeriei sa accepte contracte de munca înjositoare.

e) eliberarea claselor muncitoare poate avea loc doar intrunind condiţiile menţionate la punctele precedente: sa nu fie lăsate din nou sub autoritatea politicii economice a sindicatelor monopoliste, care aduc pur şi simplu în sectorul de munca metodele sufocante caracteristice marelui capital. Muncitorii trebuie sa fie din nou liberi sa-si aleagă mandatarii pentru a negocia colectiv condiţiile în care sa-si presteze munca, şi statul va trebui sa asigure mijlocele juridice pentru a garanta respectarea acordurilor încheiate; dar toate tendinţele monopolistice vor putea fi infruntate, odată ce au fost realizate condiţiile sociale.

Acestea sunt schimbările necesare pentru a crea în jurul noii ordine o categorie de cetateni interesaţi de menţinerea acesteia şi pentru a da vieţii politice o amprentă vizibilă de libertate, impregnată cu un puternic sens de solidaritate socială. Pe aceste baze, libertăţile politice vor putea într-adevăr sa aibă un conţinut concret, şi nu doar formal, pentru toţi, avînd în vedere ca cetatenii vor avea o independenţa şi o cunoaştere suficiente pentru a putea exercita un control continuu şi eficient asupra clasei conducătoare.

Ar fi superfluu sa ne oprim asupra instituţiilor constituţionale, deoarece, neputînd fi prevăzute condiţiile în care vor trebui sa apăra şi sa funcţioneze, nu am face decît sa repetăm ceea ce toţi ştiu despre necesitatea de organe reprezentative, despre realizarea legilor, despre independenţa magistraturii care va lua locul celei actuale în vederea aplicării impartiale a legilor emise, despre libertatea presei şi asociatiilor pentru lamurirea opiniei publice şi pentru a da tuturor cetatenilor posibilitatea de a participa efectiv la activitatea statală. Numai în privinţa a doua aspecte sunt necesare nişte precizări, datorită importanţei pe care acestea o au în prezent în ţara noastră: raporturile statului cu biserica şi caracterul reprezentantei politice.

a) acordul prin care Vaticanul a semnat alianta cu fascismul în Italia va fi fără îndoială anulat pentru a se putea afirma caracterul laic al statului, şi pentru a fixa în mod inechivocabil supremaţia statului asupra vieţii civile. Toate credinţele religioase vor trebui de asemenea respectate, dar statul nu va mai avea o situaţie a cultelor.

b) baraca de carton pe care fascismul a constituit-o prin ordin corporativ se va faramita împreuna cu celelalte parţi ale statului totalitar. Exista cei care susţin ca din aceste ramasite se va putea extrage materialul necesar pentru noua ordine constituţională. Noi nu credem acest lucru. În statele totalitare, camerele corporative sunt batjocură care încoronează controlul politistilor asupra muncitorilor. Chiar dacă, camerele corporative ar fii expresia fidelă a diverselor categorii de producători, organele reprezentative ale diverselor categorii profesionale nu ar putea fii niciodată capabile sa trateze probleme de politica generală, iar în privinţa aspectelor economice ar deveni organe autoritare în serviciul sindicatelor puternice. Sindicatelor le vor reveni funcţii de colaborare cu organele statale însărcinate sa rezolve problemele care le privesc direct, dar este exclus ca acestora sa le fie încredinţate funcţii legislative, intrucat ar rezulta o anarhie feudala în viaţa economică, şi deci un nou despotism politic. Cei numeroşi care s-au lăsat prinşi în mod naiv de mitul corporatist vor putea şi vor trebui sa fie atrasi de procesul renovarii, dar va fi necesar sa-si dea seama cat de absurdă este soluţia gîndită de ei în mod confuz. Corporativismul nu poate avea o existentă concretă decît în forma adoptată de către statele totalitare, prin supunerea muncitorilor unor funcţionari care sa le controleze orice mişcare în interesul guvernanţilor.

Partidul revoluţionar nu poate fi improvizat, asemenea unei opere diletante, într-un moment decisiv, ci trebuie inca de acum sa înceapă sa se formeze cel puţin sub aspectul sau politic central, a coordonatelor sale generale şi a primelor direcţii de acţiune. Acesta nu trebuie să reprezinte o masa eterogenă de tendinţe, reunite în mod negativ şi tranzitoriu, datorită trecutului lor antifascist şi în aşteptarea căderii regimului totalitar sunt gata sa ia fiecare o alta direcţie, odată atins acel scop. Partidul revoluţionar ştie insa ca numai atunci va începe activitatea lui şi de aceea trebuie constituit din persoane care sa cadă de acord asupra principalelor probleme din viitor.

Trebuie sa patrunda cu propagandă sa metodică oriunde exista indivizi asupriti de actualul regim şi luînd ca punct de plecare, de fiecare data, problema auzita ca fiind cea mai dureroasă pentru indivizi şi clase sociale, sa demonstreze cum aceasta are legătura cu alte probleme şi care poate fi soluţia potrivită. 

Din sfera tot mai largă a simpatizanţilor sai el trebuie sa apeleze şi sa recruteze pentru organizarea miscarii numai pe cei care au făcut din revoluţia europeană scopul principal al vieţii lor şi care în fiecare zi realizează în mod disciplinat munca necesară, asigurînd cu atenţie siguranţa continua şi eficientă a acesteia, chiar şi în situaţiile cele mai ilegale, constituind astfel o reţea solidă care da consistenţa celei mai capabile grupări de sustinatori.

Chiar şi fără a neglija vreo ocazie sau vreun domeniu în vederea diseminarii convingerilor sale, acesta trebuie sa-si dirijeze activitatea, în primul rînd, către acele domenii care sunt cele mai importante ca centru de răspîndire a ideilor şi ca nucleu de recrutare a persoanelor combative şi către cele doua grupuri sociale cele mai sensibile în prezent, adică clasa muncitoreasca şi cercurile de intelectuali. Cea dintai este cea care s-a supus cel mai puţin tiraniei totalitare, şi care va fi cea mai pregătită pentru reorganizarea structurii sale. Intelectualii, cu precădere cei mai tineri, sunt cei care simt din punct de vedere spiritual o sufocare şi un dezgust pentru puterea despotismului. Progresiv alte categorii vor fi atrase în mişcarea generală.

Orice acţiune care ar eşua în îndeplinirea obiectivului alianţei acestor forţe este destinată sterilităţii, deoarece, dacă mişcarea singulară a intelectualilor este lipsită de forţa maselor necesară pentru a atrage după sine rezistenţele revoluţionare, va fi neincrezatoare în privinţa categoriilor muncitoreşti şi chiar dacă este animat de sentimente democratice, el va fi înclinat sa cedeze în fata dificultăţilor, în privinţa mobilizarii tuturor celorlalte clase împotriva muncitorilor, adică, spre o restaurare fascistă. Dacă se va sprijini, din contra numai pe proletariat, va fi lipsit de aceea limpezime a gîndirii care este specifica intelectualilor, şi care este necesară pentru a putea distinge bine noile responsabilitati şi noile modalitati: va ramane prizonier în vechiul clasicism, va vedea inamici peste tot, şi va merge spre soluţia doctrinară comunistă.

În timpul crizei revoluţionare, revine acestei mişcări sarcina de a organiza şi a conduce forţele progresiste, utilizînd toate acele organisme populare care se formează spontan ca erupţia unui vulcan, care reuneste masele revoluţionare, nu pentru a emite plebiscite, ci în aşteptarea de a fi conduse.

Aceasta se inspiră pentru viziunea şi siguranţa a ceea ce trebuie sa facă nu dintr-o consacrare precedenta a unei voinţe populare inexistente, ci din constiinta de a reprezenta exigenţele profunde ale societăţii moderne. În acest mod emite primele directive ale noii ordine, prima disciplina socială pentru masele neomogene.

Nu trebuie să reprezinte o teamă faptul ca un asemenea regim revoluţionar ar putea neparat sa se tranforme într-un nou despotism. Apare în aceasta forma numai dacă s-a format prin modelarea unui tip de societate servilă. Dar dacă partidul revoluţionar va continua creand în mod ferm, inca de la primii paşi, condiţiile pentru o viaţa liberă, în care toţi cetatenii pot participa cu adevărat la viaţa Statului, evoluţia sa va fi, chiar şi cu unele crize politice secundare, în direcţia unei intelegeri progresive şi acceptari din partea tuturor, şi deci, în sensul unei posibilităţi crescînde de funcţionare a instituţiilor politice libere.

Este momentul în care trebuie sa fie aruncate vechile poveri devenite un obstacol, sa fim pregătiţi la noutatile care vine din urma, atît de diferite fata de ceea ce ne puteam imagina, sa eliminăm dintre lucrurile vechi ceea ce se dovedeşte a fi inapt, suscitand printre tineri noi energii. Astăzi se cauta şi se întîlnesc, în vederea trasării viitorului, cei care au ştiut sa discearnă motivele actualei crize a civilizaţiei europene, şi drept urmare au moştenit rezultatele miscarilor de dezvoltare a umanităţii, izolaţi fiind datorită neînţelegerii scopului de atins sau a mijloacelor prin care acesta poate fi realizat.

Drumul de parcurs nu este uşor, nici sigur. Dar trebuie parcurs, şi va fi!

 http://www.altierospinelli.org/manifesto/ro/manifesto1944ro_en.html