Václav Klaus: Doctrina schimbărilor climatice face parte din ecologism, nu dintre ştiinţe

Václav Klaus a rostit discursul Doctrina schimbărilor climatice face parte din ecologism, nu dintre ştiinţe la conferinţa Global Warming Policy Foundation, la Londra, pe 19 octombrie 2010:


Este o mare onoare pentru mine să fiu aici în această seară, primind şansa de a prezenta prelegerea anuală inaugurală a Global Warming Policy Foundation unei asemenea distinse audienţe.

Chiar dacă s-ar părea că există o întreagă gamă de instituţii atât aici, cât şi în străinătate, care aduc împreună şi sprijină pe cei care îsi exprimă deschis îndoieli cu privire la dogma predominantă în prezent, a încălzirii globale provocate de om, şi care îndrăznesc să o critice, aceasta pare că nu este încă suficient. Suntem supuşi unei propagande extrem de părtinitoare şi organizate cu grijă şi un forum serios şi cu înaltă calificare aici, pe această parte a Atlanticului, ar asigura raţionalitatea, obiectivitatea şi corectitudinea în discuţiile privind politicile publice, ceea ce este mai mult decât este necesar. De aceea eu consider lansarea fundaţiei un pas important în direcţia cea bună.

Noi ar trebui să spunem foarte tare că dezbaterea actuală cu privire la încălzirea globală - şi sunt de acord cu paleoclimatologul australian, prof. Carter, că ar trebui să vorbim mereu despre "periculoasa încălzire globală cauzată de oameni", deoarece nu este "încălzirea în sine, care ne preocupă"[1] - este în fond nu o parte din discursul ştiinţific despre rolul relativ al unei multitudini de factori care influenţează variaţiile temperaturii globale, ci face parte din dezbaterea publică despre om şi societate. Cum subliniază RM Carter, în cartea sa recentă, "problema încălzirii globale a încetat cu mult timp în urmă să fie o problemă ştiinţifică." [2]

Dezbaterea actuală este o dezbatere politică publică cu implicaţii enorme. [3] Nu mai este despre climă. Este vorba despre guvern, politicieni, scribii lor şi grupurile de interese care doresc să obţină mai multe poziţii de decizie şi de putere pentru ei înşişi. Mi se pare că acceptarea pe scară largă a dogmei încălzirii globale a devenit una din principalele greşeli, cea mai costisitoare şi mai nedemocratică dintre politicile publice, de generaţii. Cea precedentă a fost comunismul.

Dezbaterea are, desigur, dimensiunea ei ştiinţifică, dar această parte a dezbaterii nu îşi are locul aici. Deasemenea, nu intenţionez să joc rolul unui climatolog amator. [4]

Ceea ce trebuie sa discutăm aici este ca noi să insistăm asupra faptului incontestabil că există ipoteze respectabile, dar extrem de contradictorii ştiinţific privind acest subiect. Ceea ce, deasemenea, trebuie discutat aici, este opoziţia noastră fermă faţă de încercările de a opri o astfel de dezbatere publică crucială cu privire la noi şi modul nostru de viaţă, sub pretextul că un consens fundamental ştiinţific există deja şi că trebuie să acţionăm acum. Acest lucru nu este adevărat. Libertatea de a pune întrebări şi a ne opune ideilor la modă promovate politic şi "lobbystic" formează o parte importantă şi de neînlocuit a societăţii noastre democratice. A nu permite să se facă acest lucru ar fi o dovadă a faptului că ne-am mutat deja în "brava lume nouă" a unui ordini postdemocratice. (Sunt tentat să spun că suntem deja foarte aproape de ea).

Avem nevoie de un ajutor de la oamenii de ştiintă. Ei nu ar trebui să încerce doar a maximiza numărul de articole peer-reviewed sau de granturi, ci ar trebui să ajute politicienii, precum şi publicul, să distingă între miturile ecologiste şi realitate. Aceştia ar trebui să prezinte teoriile ştiinţifice relevante şi concluziile într-un mod care ne-ar face posibil să decidem noi înşine ceea ce acceptăm şi ceea ce punem la îndoială. Am încercat să urmăresc teoriile publicate de circa doi ani şi sunt categoric de partea celor care spun că "Dioxidul de carbon este un jucător minor. Acesta nu este cauza principală a încălzirii globale şi, prin urmare, omenirea nu este vinovată"[5].

Privind înapoi în timpul geologic, laureatul din 1998 al Premiului Nobel pentru Fizică Robert Laughlin [6] spune că "schimbările climatice sunt ceva ceea ce Pământul o face în mod obişnuit pe cont propriu, fără a cere permisiunea cuiva" şi că "departe de a fi responsabilă pentru deteriorarea climatului Pământului, civilizaţia nu ar putea fi în măsură să împiedice oricare dintre aceste schimbări odată ce Pamântul s-a decis să le facă" (p. 11). El adaugă că "înregistrările geologice sugerează că nu ar trebui să ne preocupe prea mult clima atunci când privim la viitorul energetic, nu pentru că este neimportant, ci pentru că este dincolo de puterea noastră de a controla" (p. 12). Aceste formulări mi se par destul de convingătoare.

Cei mai mulţi dintre noi care s-au adunat aici nu sunt climatologi sau oameni de ştiinţă în domeniul disciplinelor legate de ştiinţele naturii, ci economişti, jurişti, sociologi şi poate, deasemenea, politicieni sau ex-politicieni care au fost de ani sau de zeci de ani implicaţi în dezbateri politice publice. Acesta este motivul pentru care am urmat cu un asemenea interes şi cu o preocupare mai mare climatul predominant intelectual şi politic, prejudecăţile şi ideile preconcepute, precum şi consecinţele lor periculoase din politicile publice.

Mulţi dintre noi au ajuns la concluzia că ipoteza antropogenică promovată în prezent privind încălzirea globală este foarte slabă. Ştim, deasemenea, că este întotdeauna greşit să alegem o ipoteză simplă, atractivă, probabil o ipoteză atrăgătoare ştiinţific, în special atunci când nu este suficient de testată şi este promovată non-conflictual, şi să fundamentăm politici ambiţioase, radicale şi de anvergură pe baza acesteia - fără a acorda atenţie tuturor argumentelor şi tuturor costurilor directe şi indirecte, precum şi costurilor de oportunitate asociate cu aceasta. Sentimentul că acest lucru este exact lucrul cu care ne-am confruntat m-a motivat să scriu o carte cu titlul Blue Planet in Green Shackles (Planeta Albastră în cătuşe verzi), care a fost publicată în mai 2007 şi în care am încercat să pun dezbaterea încălzirii globale într-o perspectivă mai largă. [7 ] La un an de la publicarea ei, am fost extrem de bucuros pentru a obţine cartea An Appeal to Reason, A Cool Look at Global Warming (Un apel la raţiune, o privire rece asupra încălzirii globale) [8], în multe privinţe similară cu a mea, scrisă de Nigel Lawson.

Noi nu suntem de partea câştigătoare, dar privind înapoi, ne putem permite să spunem că de la lansarea propagandei masive a încălzirii globale, la Summit-ul ONU de la Rio din 1992, şi de la acceptarea sa ulterioară la nivel mondial, mai multe lucruri s-au întâmplat, care sugerează un anumit grad de optimism :

- A încetat creşterea temperaturii globale;

- Ipoteze noi, alternative, pentru a explica fluctuaţiile climatice au fost formulate;

- Reputaţia de "standarde ştiinţifice" ale unora dintre exponenţii de frunte ai doctrinei încălzirii globale a fost puternic subminată recent (exemplul cel mai scandalos fiind cazul "crosei de hochei", care a constituit baza celui de-al treilea Raport de evaluare al IPCC din 2001); [9]

- Conferinţa de la Copenhaga din decembrie 2009 a arătat la tuturor celor care doresc să vadă eterogenitatea opiniilor existente şi contradicţiile aparente de interese.

Cu toate acestea, alarmismul încălzirii globale şi în special măsurile de politici publice în legătură cu aceasta au mărşăluit triumfător înainte. Chiar recenta criză economică şi financiară mondială şi confuzia enormă, teama, precum şi gradul de îndatorare pe care l-a creat nu a oprit acest victorios "marş lung."

Permiteţi-mi să repet trei realităţi simple pe care majoritatea dintre noi - sper - le conştientizează. Putem dori doar ca oponenţii noştri, alarmiştii încălzirii globale, să accepte că noi nu le discutăm. În caz contrar, ei vor continua să tragă în ţinte greşite, ceea ce ei - probabil, intenţionat - au şi făcut până acum.

Să începem cu o realitate pe termen lung, că temperatura globală medie se schimbă. Nimeni nu o contestă. Se schimbă acum, schimbarea a fost şi în trecut şi - fără îndoială - se va schimba, deasemenea, în viitor. În ciuda acestui fapt, trebuie să adăugăm faptul că pe parcursul ultimilor zece mii de ani (era din Holocen), clima a fost la fel ca în prezent, iar temperatura medie a suprafeţei nu variază în mod semnificativ. [10] În cazul în care a existat vreo tendinţă de creştere pe termen lung, a existat o tendinţă generală de răcire uşoară.

Prezentarea schimbărilor climatice cu care am fost confruntaţi în ultimele decenii drept o ameninţare la adresa planetei şi permisiunea dată alarmiştilor încălzirii globale de a folosi acest argument bizar ca o justificare pentru încercările lor de a schimba în mod substanţial modul nostru de viaţă, pentru a slăbi şi restrânge libertatea noastră, de a ne controla, de a dicta ce  ar trebui şi ce nu ar trebui să facem este inacceptabil. [11] Succesul lor în influenţarea milioanelor de oameni destul de raţionali din întreaga lume este destul de surprinzător. Cum este posibil ca ei să aibe un asemenea succes ? Şi atât de repede? Doctrinelor şi ideologiilor mai vechi le-au trebuit, de obicei, mult mai mult timp pentru a obţine o astfel de poziţie influentă şi pe scară largă în societate. Acest lucru este cauzat de specificul vremurilor noastre ? Se întâmplă acest lucru pentru că suntem în permanenţă "online" ? Se întâmplă acest lucru deoarece religiile şi alte ideologii metafizice au devenit mai puţin atractive şi mai puţin convingătoare ? Este acest lucru din cauza necesităţii de a umple prompt golul spiritual existent - în legătură cu teoria "sfârşitului istoriei" - cu o nouă "cauză nobilă", cum ar fi salvarea planetei ?

Ecologiştii reuşit să descopere o nouă "cauză nobilă". Ei încearcă să limiteze libertatea umană în numele a "ceva" care este mult mai important şi mai nobil decât viaţa noastră foarte pământească. Pentru cineva care a petrecut majoritatea vieţii sale în "nobila" epocă a comunismului acest lucru este imposibil de acceptat.

În al doilea rand, este de necontestat că - cu toate problemele bine-cunoscute ale măsurării şi colectării datelor [12] - în ultimii 150 de ani, care este o scară pe termen mediu în climatologie, temperatura medie globală a înregistrat cicluri de încălzire-răcire suprapuse pe o creştere mică a tendinţei de încălzire. Această tendinţă a existat încă de când Pământul (sau mai degrabă emisfera sa nordică, deoarece datele din emisfera sudică nu sunt disponibile), a apărut din Mica Eră Glaciară, cu aproximativ două secole în urmă. [13] De asemenea, ştim că această nouă tendinţă a fost întreruptă în mod repetat, un exemplu important fiind perioada de la 1940 la mijlocul anilor 1970, o altă perioadă fiind ultimii 10-12 ani. Încălzirea din ultimii 150 de ani este modestă şi totul sugerează că, deasemenea, încălzirea din viitor şi consecinţele sale nu vor fi nici dramatice, nici catastrofale. Aceasta nu arată ca o ameninţare căreia trebuie să îi răspundem.

A treia realitate este că, deasemenea, cantitatea de CO2 din atmosferă fluctuează în timp, uneori precede, uneori urmează creşterea temperaturii, şi că - cu toate problemele de compatibilitate ale seriilor de timp - în ultimele două secole asistăm la o valoare consolidată, în cea mai mare parte antropică de CO2 în atmosferă. Concentraţia acesteia a crescut de la 284,7 ppmv în anul 1850 la 310,7 în anul 1950, şi la 387,3 în 2009. [14]

Nu este necesar a contesta aceste fapte. Disputa începe atunci când ne confruntăm cu o doctrină care susţine că aspra coexistenţă a schimbărilor climatice, a temperaturilor în creştere şi a creşterii cantităţii de CO2 din atmosferă prin activităţi umane - şi încă într-o perioadă relativ scurtă de timp - este dovada unei relaţii cauzale între aceste fenomene. Din cele mai bune informaţii ale mele nu există o astfel de relaţie între ele. [15] Este, totuşi, această afirmaţie cea care constituie baza pentru doctrina ecologiei.

Aceasta nu este o doctrină nouă [16]. Ea a existat în diferite forme şi manifestări de secole, întotdeauna se bazează pe ideea că punctul de plecare al gândirii noastre ar trebui să fie Pământul, Planeta, sau Natura, nu Omul sau Omenirea [17]. Ea a fost întotdeauna însoţită de planul prin care ar trebui să ne întoarcem la starea iniţială a Pamantului, neatinsă de noi, oamenii. [18] Adepţii acestei doctrine ne-au considerat mereu pe noi, oamenii, un element străin. [19] Ei uită că nu are sens să vorbim despre lume fără oameni, deoarece nu ar fi nimeni care să vorbească despre ea. În cartea mea, am notat că "dacă luăm raţionamentele ecologiştilor în serios, constatăm că ideologia lor este una anti-umană". (p. 4).

Pentru a reduce interpretările cauzalităţii a tot felul de schimbări climatice şi a încălzirii globale la o singură variabilă, CO2, sau într-o o mică proporţie la o singură variabilă - CO2 indus de om - este imposibil de acceptat. Raţionalitatea elementară şi experienţa mea de decenii cu modelarea econometrică şi testarea statistică a ipotezelor ştiinţifice îmi spune că este imposibil să se tragă concluzii puternice, bazate pe corelaţia simplă dintre două (sau mai multe) serii de timp. În afară de aceasta, este relevant faptul că, în acest caz, o astfel de corelaţie pur şi simplu nu există. Creşterea temperaturii globale a inceput cu aproximativ 150 de ani în urmă, însă emisiile de CO2 provocate de om nu au început să crească vizibil înainte de 1940. Schimbările de temperatură, deasemenea, în mod repetat, s-au mutat în direcţia opusă decât o sugerează tendinţa emisiilor de CO2 [20].

Teoria este crucială şi în acest caz lipseşte. Analiză statistică pură nu explică sau confirmă nimic. Doi oameni de ştiinţă chinezi, Guang Wu şi Shaomin Yan, au publicat un studiu [21], în care au folosit the random walk model (modelul aleatoriu) pentru a analiza fluctuaţiile temperaturii globale din ultimii 160 de ani. Rezultatele lor - destul de neplăcute pentru alarmiştii încălzirii globale - arată că modelul aleatoriu se potriveşte perfect schimbărilor de temperatură. Pentru că "modelul random walk are o potrivire perfectă pentru temperatura înregistrată ... nu este nevoie să se includă diverşi factori produşi de om, cum ar fi CO2, şi factorii non-umani, cum ar fi Soarele", pentru a îmbunătăţi calitatea modelului, spun aceştia. Este un rezultat important. Alte modele dau o fixare mai bună? Nu am văzut niciunul [22].

Argumentul de neconceput că există o legătură de cauzalitate simplă, o simplă relatie funcţională, dintre temperatură şi CO2 produs de om este doar o parte din toată povestea şi doar un singur principiu al ecologismului [23]. Celălalt aspect nu mai puţin important al acestei doctrine este afirmaţia că există o relaţie foarte puternică şi exclusiv dăunătoare între temperatură şi impactul acesteia asupra naturii, pe Pământ şi pe Planetă.

Ambiţia originală probabil a fost salvarea Planetei de fiinţele umane, dar acum vedem că acest obiectiv a devenit din ce în ce mai puţin important. Mulţi ecologişti nu acordă atenţie destinului oamenilor. Ei doresc să salveze Planeta, nu omenirea. Ei vorbesc despre Natură, nu despre oameni [24]. Pentru aceştia, raţionamentul economic sofisticat pe care îl oferim este lipsit de relevanţă.

Doar unii dintre ei se uită la oameni. Doar cu ei dezbaterile cu privire la discriminarea între generaţii şi solidarite şi despre dimensiunea corectă a ratelor de actualizare folosite în orice analiză intertemporală poate fi luată în considerare, numai aici pot economiştii face uz de unele dintre conceptele lor [25]. Rata scăzută în mod nejustificat a actualizării utilizate de către ecologişti (în special în Stern Review [26]) a fost pentru mine motivaţia iniţială pentru a intra în discuţie [27].

Capitolul 4 din cartea mea a fost dedicat importanţei actualizării corespunzătoare. Nigel Lawson a făcut ceva foarte asemănător în capitolul său 7 cu titlul "Scontarea Viitorului:., Etică, risc şi incertitudine". Pentru el, "alegerea ratei de actualizare este esenţială în evaluarea politicilor care ar putea fi valabile, şi care în mod clar nu. Sunt de acord cu el că "cu o rată de discount mai mare, argumentul pentru o acţiune radicală asupra încălzirii globale acum se prăbuşeşte complet" (p. 83). [28]

Mulţi economişti serioşi susţin acelaşi lucru şi sunt în favoarea utilizării ratelor mai mari de discount. La Universitatea din Chicago, prof. Murphy [29] spune destul de tare: "Noi ar trebui să folosim rata de piaţă ca rată de scont pentru că este costul de oportunitate al atenuării schimbărilor climatice".  Aceasta este ceea ce N. Stern şi alţii, în mod clar, nu vor să o facă. Ei cred în false concepte din punct de vedere etic, dar este greşit. Noi nu negăm faptul că în cazul în care tendinţa existentă continuă, creşterea temperaturilor va avea atât învingători cât şi învinşi. Chiar dacă impactul global se întâmplă să fie detrimental - este ceva de care eu nu sunt convins - discount-ul definit în mod corespunzător pentru viitor va asigura că pierderea de valoare în anii care vin va fi prea mică pentru generaţia actuală încât să vă faceţi griji.

Cum este posibil ca atâţia politicieni, birocraţia lor uriaşă, grupuri importante din establishmentul ştiinţific, un segment important de oameni de afaceri şi aproape toţi jurnaliştii să vadă altceva ? Singura explicaţie rezonabilă este că - fără a fi acordat suficientă atenţie argumentelor - ei au investit deja prea mult în alarmismul încălzirii globale. Unii dintre ei se tem că dacă această doctrină pierde mândria lor politică şi profesională ar avea de suferit. Alţii câştigă o grămadă de bani de pe urma sa şi se tem că vor pierde această sursă de venit. Oamenii de afaceri speră că vor face o avere din aceasta şi nu sunt gata să renunţe la ea. Toţi au un interes foarte tangibil investit în ea. Noi ar trebui să spunem cu voce tare: această coaliţie de interese deosebit de puternice ne pune în pericol.

Interesul nostru este, sau ar trebui să fie, o societate liberă, democratică şi prosperă. Acesta este motivul pentru care am să mă împotrivesc tuturor încercărilor de a o submina. Noi ar trebui să fim pregătiţi să ne adaptăm la toate tipurile de schimbări climatice viitoare (răcire, inclusiv), dar nu trebuie niciodată să acceptăm pierderea libertăţii noastre.

Václav Klaus, The Global Warming Policy Foundation Annual Lecture, Londra, 19 octombrie 2010.

 Note: 

I would like to thank Professors Carter and Kukla for their comments on an earlier draft of this lecture.

APPENDIX: Preface to the Czech edition of Nigel Lawson’s “An Appeal to Reason”

Lord Nigel Lawson, a long-standing member of Margaret Thatcher’s cabinet where he played the key role of finance minister, published a book in 2008 reflecting both his lifelong knowledge, views and experience and the insides he acquired during his involvement in the work of the House of Lords Special Committee which, in 2005, put together the oft-cited report called “The Economics of Climate Change”, a report that was very critical of the prevailing dogmas of contemporary environmentalism.

I respect Nigel Lawson very much. We’ve met multiple times, last time at the International Economic Forum in Qatar where we were both on the same panel. On that occasion, we once again demonstrated how similar our views are.

The title of the book, “An Appeal to Reason”, is well-chosen and indicates what the book is about. Its subtitle, “A Cool Look at Global Warming,” is equally important. I am really glad that the Czech translation comes out less than a year after the original publication. My book, “Blue Planet in Green Shackles,” was launched one year before, but I say in all honesty that had it been the other way around, I would have gladly and extensively cited Nigel Lawson.

Speaking about books on this topic, I’d like to mention another original Czech publication which just recently came out and which unfortunately – for reasons I cannot understand – went almost unnoticed. I’m referring to a book by Miroslav Kutílek, professor at the Czech Technical University in Prague, called “Rationally about Global Warming” (Dokořán Publishers, Prague, 2008), which, as the title itself suggests, takes similar views, but at a more technical level.

Nigel Lawson is an experienced author of four books. On my bookshelf at the Prague Castle I have, with a personal dedication from him, dated January 1993, “The View from No. 11” with a subtitle which I liked very much already back then: “Memoirs of a Tory Radical.”

In the introduction of his most recent book, Lawson discusses the peculiar atmosphere of our time, of a time of threat to reason, if not of a time of unreason, when he tells us that, despite the fact that his previous three books didn’t have the slightest problem in finding a publisher (they even had one before they were written), this book was rejected by every British publisher it was offered to. The issue was finally resolved by Peter Mayer, the owner of The Overlook Press in New York who also owns Duckworth Publishers in London, who had the courage to publish the book. Lawson makes an additional important remark (p. 105) when he says that the situation was so bad that – I quote – “I was able to write this book only because my own career is behind me.” (By the way, also the quite youthful and “fresh” professor Kutílek is already 81 years old.) In the currently prevailing atmosphere, Nigel Lawson sees in the global warming hysteria “the most oppressive and intolerant form of political correctness in the western world today.”

After carefully studying the book, I came to the conclusion that I need to be even tougher and more merciless with my opinions than I have been until now. While for most people – including me – the bible of the current hysteria around global warming is Al Gore’s book “An Inconvenient Truth”, for Nigel Lawson it is Nicolas Stern’s infamous “Review,” which was prepared at the request of Tony Blair.

Any reader will surely understand this well-written book on his or her own. There’s no need to explain it, so just a few comments. I agree with the author that the science related to global warming isn’t “definitely settled” and that the “peer-review-process” (nowadays a standard way of evaluating academic texts), so highly regarded by many climatologists, cannot guarantee the undeniable scienticity of a variety of arguments because it inevitably favors the mainstream opinion and “typically promotes the mediocre at the expense of the visionary and daring” (p. 108). I also agree with the statement that the Stern Review is “essentially a propaganda exercise in support of the UK government’s predetermined policy of seeking a world leadership role on climate change” (p. 21). Lawson’s argument that the level of annual average temperature is not the key to prosperity is also important. He uses the example of two exceptionally economically successful countries – Finland and Singapore. The average annual temperature in Helsinki is less than 5 °C, whilst in Singapore it is over 27 °C. The difference is greater than 22 °C!

I find the author to be right on target when he remarks that “if the UK wishes to back its leadership claim in the global climate change debate, its target should be in terms not of greenhouse gas production, but of greenhouse gas consumption” (p. 57). With this, the author says that it’s no great achievement to outsource all industrial production to China, import the majority of things British people consume from China, and then criticize China for having excessive CO₂ emissions.

I would also like to emphasize Lawson’s much needed criticism of the IPCC (Intergovernmental Panel on Climate Change) for its claim that the solution for China and India would be “investment in attractive public transport facilities and non-motorized forms of transport” (p. 68). For me, non-motorized forms of transport would be a bicycle, a rickshaw, a donkey, or an elephant. Or perhaps a hang glider. That’s blatant communism and, on top of that, incredible arrogance. I remember very well from my youth the official propaganda saying that private cars didn’t belong to a communist society.

I’m also very happy that Nigel Lawson – as one of the very few – criticizes the new indulgences, otherwise known as emissions permits. Most people like the fact that trading emissions permits sounds market-friendly and that it’s not just an administrative restriction or command, but they’re mistaken. Nigel Lawson correctly says this “trading” has nothing to do with the market. “It is essentially a government-controlled administrative rationing system, in which the rations can subsequently be traded” (p. 74). Communism again. Indeed it is a market for the owners of rations and for the various middlemen; for them it presents “a lucrative and – hopefully – growing business opportunity.” It’s, of course, a certain form of taxation, but because governments don’t like to raise taxes, they disguise the introduction of these new taxes by replacing them with this, seemingly market-like, method.

In chapter 5 of my book, I focused attention on the problem of discounting and stressed its key role in all considerations of the relationship between the present and the future. Similarly, Nigel Lawson addresses the issue in his seventh chapter, “Discounting the Future”. Being a Brit who knows various famous British authors of the past, he explains the principle of discounting through the use of the nice term “social distance.” Citing David Hume, he writes that “a man naturally loves his children better than his nephews, his nephews better than his cousins, his cousins better than strangers.” Nigel Lawson and David Hume don’t see a problem in accepting the very existence of “social distance” – and, using the same logic, time distance – as unethical. On the contrary. “It is not that we do not care about distant generations, it is that we do care about the present generation” (p. 87). That’s why he makes fun of Mrs. Jellyby (a character in Dickens’s novel “Bleak House”), an example of a “telescopic philanthropist” who is so focused on doing something good in Africa for “the well-being of mankind” that she completely forgets about her own children. The behavior of this perverse philanthropist, and of Nicolas Stern for that matter, forgetting the necessity of discounting the future (or the distance) has nothing to do with ethics. Nigel Lawson wittily calls Nicolas Stern’s opinions a contemporary “Jellybyism.”

In September of 2007, at the UN Climate Change Conference in New York, I had to decide whether to speak on a panel on “Mitigation” (the process attempting to stop further global warming by reducing CO₂ emissions), considered to be the only politically correct approach by the organizers, the UN bureaucrats, or on a panel on“Adaptation”, which was considered politically less correct. Without the least bit of doubt, I chose the latter. Nigel Lawson favors a similar approach. He considers “evolutionary adaptation” and “the capacity to adapt” to be the “most fundamental characteristic of mankind” (p. 39). I also fully share his view that “perhaps the most serious flaw in the IPCC’s analysis of the likely impact of global warming is its grudging and inadequate treatment of adaptation” (p. 39). The IPCC, Al Gore and Nicolas Stern are in agreement with Thomas Malthus in their conscious or unconscious acceptance of the assumption of “static adaptation ability.” Economists have relentlessly and convincingly rejected this for two centuries.

I also agree with Nigel Lawson that “doing nothing is better than doing something stupid” (p. 95). If we want to save our blue planet, it shouldn’t be from climate change, but – as the author says in the last sentence of his book – from entering “a new age of unreason” (p. 106). I spent most of my life in such an age.

Václav Klaus, preface to the Czech edition of Nigel Lawson’s “Appeal to Reason” („Vraťme se k rozumu. O globálním oteplování střízlivě a bez emocí“, Dokořán Publishers, Prague, 2009); translated from Czech by Michaela Dvořáková.

[1] Point made in a private correspondence, July 27, 2010.

[2] R. M. Carter, Climate: The Counter Consensus, Stacey International, London, 2010; p. 148.

[3] Gregory Melleuish is right when he says that “climate change has become an issue only because it has been seen to have practical policy implication” (p. 9). G. Melleuish, “The Dubious Future of History,” Quadrant, May 2010;www.quadrant.org.au/magazine/issue/2010/5/the-dubious-future-of-history.

[4] It is not that simple to tell who is and who is not a climatologist or an expert on climate change and global warming. Ross McKitrick once said that “there is no such thing as an ‘expert’ on global warming, because no one can master all the relevant subjects. On the subject of climate change everyone is an amateur on many if not most of the relevant topics.” (as quoted by R. M. Carter, “The Futile Quest for Climate Control,” Quadrant, November, 2008, p. 10; online atwww.quadrant.org.au/magazine/issue/2008/451/the-futile-quest-for-climate-control). In his recently published book Climate: The Counter Consensus (2010), Prof. Carter suggests that “scientists who study climate change come from a wide range of disciplines” which he “groups into three main categories” (p. 22). He claims that “most of the scientific alarm about dangerous climate change is generated by scientists in themeteorological and computer modeling group, whereas many (though not all)geological scientists see no cause for alarm when modern climate change is compared with the climate history” (p. 23). This structuring seems to be useful.

[5] Einar Vikingur, “Carbon and Our Climate”, Quadrant, May 2010, p. 79;www.climatesceptics.com.au/documents/egv-climate-carbon.pdf.

[6] Robert B. Laughlin, “What the Earth Knows”, The American Scholar, Summer 2010.

[7] The original Czech version of the book: Modrá, nikoli zelená planeta. Co je ohroženo: klima nebo svoboda?, Dokořán, Prague, 2007. The English version: Blue Planet in Green Shackles. What is Endangered: Climate or Freedom? Competitive Enterprise Institute, Washington D.C., 2008. The book has until now been published in 16 countries in 16 different languages. Last year, I put together an additional collection of my texts devoted to this subject Blue Planet Endangered, Dokořán, Prague, 2009 (in Czech language).

[8] Duckworth Overlook, London, 2008. I wrote a preface to its subsequent Czech edition, released shortly after it was published in English (Vraťme se k rozumu, Dokořán, Prague, 2009), which is added to this text as an appendix.

[9] It was recently convincingly discussed by B. D. McCullough and Ross McKitrick (“The Hockey Stick Graph”, Fraser Forum, No. 2, 2010) and by John Dawson (“The Tree Ring Circus”, Quadrant, July-August 2010;www.quadrant.org.au/magazine/issue/2010/7-8/the-tree-ring-circus). John Dawson writes that “the Hockey Stick was the product of a pseudo-scientific mindset, faulty data selection, erroneous data identification, dubious statistical methodology, flawed mathematics, a perverted peer-review process, a frenzied propaganda campaign and unscrupulous defence mechanisms.” (p. 22).

[10] It is true especially for northern middle latitudes. There are not sufficient data for southern hemisphere and it is necessary to differentiate between the tropic and the polar regions.

[11] It is relevant that the environmentalists want to control not only us, they want to control also the climate. In its immodesty, arrogance and irrationality, the theory of climate control (the term coined by Ray Evans) reminds me of the ambitions of communist central planners to control the entire society. R. Evans, “The Chilling Costs of Climate Catastrophism,” Quadrant, June 2008 (online atwww.quadrant.org.au/blogs/doomed-planet/2008/09/the-chilling-costs-of-climate-catastrophism), in which he argues that “the warmists” try to introduce such “degree of control over our lives which is unprecedented, except in time of war” (p.12). The idea is further developed in his “Laputans in Retreat”, Quadrant, July-August 2010;www.quadrant.org.au/magazine/issue/2010/7-8/laputans-in-retreat).

It might be useful to repeat what I said at a conference in Palm Beach, Florida, earlier this year: “There are plenty of arguments suggesting that the real threat for human society is not global warming itself. The real threat comes when politicians start manipulating the climate and all of us.” /“Global Warming Alarmism is a Grave Threat to our Liberty”, Club for Growth Economic Winter Conference, Palm Beach, Florida, March 5, 2010/.

[12] E.g. according to the World Meteorological Organization there are only 1311 weather stations providing ground data. It means there are 132 000 km² per one ground station, mostly in cities. Thermometers have existed for several centuries, weather balloons for half a century, satellite weather measurements for 30 years and the compatibility of data is very dubious. There has not been a chance to create “ceteris paribus” conditions.

[13] This cooler era of approximately four centuries followed after the Medieval Warm Period of the first part of the last millennium. This warm period was in the pre-industrial age, which is for us and our argumentation absolutely crucial. It makes the CO₂induced temperature increase of the current warm period difficult to defend.

[14] The CO₂ data come from the Physics Institute of the University of Bern, from the Commonwealth Scientific and Industrial Research Organization in Australia, and from the National Oceanic and Atmospheric Administration in the USA.

[15]  The most comprehensive recent argumentation rejecting it is in S. F. Singer et al. (Climate Change Reconsidered. The Report of the Nongovernmental International Panel on Climate Change, The Heartland Institute, Chicago, 2009), in I. Plimer (Heaven and Earth: Global Warming, The Missing Science, Connor Court Publishing, Australia, 2009), in R. M. Carter (Climate: The Counter Consensus, Stacey International, London, 2010), in the Czech scientist M. Kutílek (Racionálně o globálním oteplování /Rationally about Global Warming/, Dokořán, Prague, 2008; and in his recently published Facts About Global Warming: Rational or Emotional Issue? Catena Verlag GmbH, Reiskirchen, September 2010), and in many other books, articles and studies.

[16] Environmentalism is something else than ecology. But even ecology is only a derivative science (R. Nelson) and may be considered a science only in a “classificatory sense.” Sometimes it is only a “scientific poetry” filled with mathematical equations.

[17] An excellent discussion of this aspect of the debate can be found in Robert H. Nelson “Ecological Science as a Creation Story”, The Independent Review, vol. 14, no. 4, Spring 2010, pp. 513-534.

[18] To believe in it, one must be a person with an almost metaphysical faith in the existence of the original Garden of Eden (the Earth unspoiled by men), in the fall of man from the Garden, in the final days of the world coming because of men who have spoiled it through their economic activities based on their insatiable demands, and in the necessity of spiritual renewal of all of us as the only way to save the Earth. This may be a possible and even respectable creed for an individual but an impossible and unrespectable position when it comes to public policy.

[19] Some authors (e.g. E. O. Wilson) went as far as to suggest that “humans are bringing about a holocaust for the Earth’s other species.”

[20] The environmentalists also succeeded in changing the customary scientific methodology. Whereas the null hypothesis should be that the climate changes we observe today are natural in origin, the global warming alarmists put it upside down. They force us to disprove their hypothesis that the climate changes are man-made (see Carter, 2010; Ch. 6). It is difficult to disprove the non-existent relationship.

[21] “Fitting of Global Temperature Change from 1850 to 2009 Using Random Walk Model,” Guangxi Sciences, Vol. 17, No. 2, May 2010, pp. 148-150.

[22] There is, again not surprisingly, a very good temperature forecast made by a naïve forecast model which is based upon the idea that the temperature next year will remain the same as that of the previous year (see Carter, pp. 128-129).

[23] The environmentalists, moreover, very often forget to mention that even their hypothetical relationship is not linear (or exponential), but logarithmic and that – and now I quote from the IPCC 2001 Report – “each incremental amount of extra carbon dioxide exerts a lesser heating effect.” It is not a statement of a global warming denier. It is a statement of the IPCC.

[24] The title of one of the bibles of environmentalism “Thinking like a Mountain” written more that six decades ago by the American author Aldo Leopold proves that quite convincingly.

[25] V. Klaus, D. Tříska, “Ke kritice používání konceptu solidarity a diskriminace v intertemporální analýze tzv. globálních problémů” (To the Critique of Using the Concepts of Solidarity and Discrimination in the Intertemporal Analysis of so called Global Problems), Politická ekonomie, No. 6, 2007. Document in Czech language is avalable here. (pdf, 400kB)

[26] The Stern Review on the Economics of Climate Change, October 30, 2006; available online at: http://webarchive.nationalarchives.gov.uk/ + www.hm-treasury.gov.uk/stern_review _report.htm

[27] Similar motivation was the debate about the rights of future generations, excellently summarized recently by O. M. Hartwich, “The Rights of the Future,” Policy, Vol. 25, No. 3, 2009; www.oliver-marc-hartwich.com/publications/the-rights-of-the-future. I agree with him that “the very idea that there are some resources that we have borrowed from the future leads us into a logical dead-end” (p. 7). The question he raises: “Do we owe the future generations a specific set of resources? Or do we simply owe them our best efforts to leave them a free and prosperous society in which they can make their own choices?” (p. 8) is very appropriate. It is, of course, not only about resources, it is about intertemporal decision-making in general. I am also convinced that the best thing we can do now is to leave our successors a free and democratic society.

[28] I especially like his reminding us of Charles Dickens’s Bleak House and Mrs. Jellyby, the so called “telescopic philanthropist” who tries to help at a distance, but neglects her own children. I also like his point that by asking for a higher discount rate “it is not that we do not care about distant generations. It is that we do care about the present generation and about our children’s generation” (p. 83).

[29] K. M. Murphy, “Some Simple Economics of Climate Change,” Paper at the Mont-Pelerin Society General Meeting, Tokyo, September 2008

http://thegwpf.org/news/1726-president-vaclav-klaus-inaugural-annual-gwpf-lecture.html

 - Noul socialism de la Copenhaga