18 decembrie 2009

Noul socialism de la Copenhaga






"Ecologiştii" roşii în acţiune la Copenhaga


Altă panaramă premiată cu Nobel...


Conferinţa de la Copenhaga asupra schimbărilor climatice are un scop precis - transferul de fonduri şi tehnologii de la statele occidentale către dictaturile cleptocrate din Lumea a treia. Sub masca "vinovăţiei" Occidentului poluator. Este şocant cum liderii statelor democratice pot participa la aceasta mascaradă.

Un articol clarificator în The Washington Post, de Charles Krauthammer despre noul socialism: 

În anii 1970 şi începutul anilor '80, după ce au preluat controlul asupra aparatului ONU (prin puterea numărului), ţările din "Lumea a Treia" s-au hotărât să scoată bani din asta. OPEC a făcut cel mai mare transfer de bogăţie dinspre bogaţi spre săraci din istorie. De ce nu ei ? Aşa că au început să solicite în conferinţele şi declaraţiile importante ale ONU, o "Nouă Ordine Economică Internaţională". Cererea NOIE era simplă: să se transfere bucăţi fantastice de bogăţie din Vestul industrializat către Lumea a Treia.

Pe ce motive ? În numele egalităţii de şanse - redistribuirea bogăţiei, prin intermediul socialismului global - cu o doză de reparaţii post-coloniale adăugată.

Ideea de impozitare a cetăţenilor harnici ai democraţiilor pentru a umple trezoreriile cleptocraţiilor din Lumea a Treia a fost zadărnicită, datorită în principal lui Ronald Reagan şi Margaret Thatcher (şi crizei datoriei de la inceputul anilor '80). Ei au stăvilit manevra.

Dar astfel de vise nu mor niciodată.
Raidul asupra trezoreriilor din Vest este din nou pornit, dar astăzi cu o nouă raţiune pentru a se potrivi cu moda curentelor ideologice. Cu socialismul mort, jecmăneala gigantică este acum propusă ca un serviciu sacru al uneia dintre cele mai noi religii: ecologia.

Unul dintre obiectivele majore ale reuniunii la nivel înalt climatice de la Copenhaga este o altă escrocherie NOIE : transferul de sute de miliarde din Occidentul industrializat pentru Lumea a Treia pentru a salva planeta, de exemplu, prin deschiderea de "industrii verzi" în tristes tropiques.

Din p
unct de vedere politic nu este o idee de geniu, atingând deodată zonele erogene ale stângii : vina-omului-bogat, vina-postcolonială, vina-ecologică. Dar ideea de a extorca democraţiile industrializate în numele ecologismului nu prosperă doar în incintele rafinate ale internaţionalismului de la Copenhaga. Prosperă şi la scară naţională, deasemenea.

În ziua când Copenhaga a început,
US Environmental Protection Agency a susţinut jurisdicţia asupra reglementării  emisiilor de carbon, declarându-le drept "o periclitare" a sănătăţii oamenilor.

Din moment ce avem o economie covârşitor bazată pe carbon, EPA va reglementa, practic, totul. Nicio instituţie care emite mai mult de 250 de tone de CO2 pe an nu va ieşi în afara controlului EPA. Acest lucru înseamnă mai mult de un milion de complexe de clădiri, spitale, uzine, şcoli şi întreprinderi de tot felul. (EPA propune reglementarea emisiilor de peste 25.000 de tone numai, dar nu are nici o astfel de autoritate).  Nici de la crearea Internal Revenue Service (fiscul) nu i s-a dat unei agenţii federale o putere mai intruzivă peste fiecare aspect al vieţii economice.

Această afirmare a puterii executive vaste în numele  protecţiei mediului este împlinirea perfectă a predicţiei  preşedintelui ceh (şi economist) Vaclav Klaus, că ecologia devine din ce în ce noul socialism, adică, idealul totemic în numele căruia guvernul preia punctele strategice ale economiei şi societăţii.

Socialismul eşuând atât de spectaculos, stânga a fost în derivă până când a lovit cu un gambit genial : metamorfoza de la roşu la verde. Elitele culturale s-au dus direct de la parastasul socialismului la altarul ecologismului. Obiectivul este acelaşi : o foarte centralizată putere, dată celor mai buni şi mai străluciţi, noua clasă de experţi, manageri si tehnocraţi. De data aceasta, totuşi, justificarea invocată nu este abolirea opresiunii şi inegalităţii ci salvarea planetei. 


Nu toată lumea este mulţumită de sosirea Noii Ordini Internaţionale Fără-Carbon. Atunci când administraţia Obama semnala (într-un gest spre Copenhaga) angajamentul SUA de a reduce semnificativ emisiile de carbon, senatorul Democrat Jim Webb a scris preşedintelui, protestând că el nu are autoritatea de a face acest lucru în mod unilateral. Acest lucru necesită acordul Congresului prin  legislaţie sau  tratat.

Cu Senatul blocând legislaţia Obama asupra emisiilor de carbon (cap-and-trade), lovitura de stat EPA a servit ca răspuns puternic dat lui Webb : "Pe dracu că nu putem !". Cu această gaselniţă a EPA - "risc asupra sănătăţii", putem proceda cum vrem cu carbonul. Ori Senatul votează cap-and-trade, ori EPA va impune măsuri încă si mai draconice : "all cap, no trade".

Uitaţi pentru un moment efectele economice ale castităţii cu carbon. Este chestiunea decenţei constituţionale. Dacă doriţi să revoluţionaţi societatea - cum o va face reglementarea şi taxarea drastică într-o economie cu energie bazată 85% pe carbon - făceţi-o prin Congres,  reflectând voinţa populară. Nu prin acte administrative ale birocraţilor EPA.

Congresul nu ar trebui să reziste doar acestui amestec al executivului, ci să-l dezamorseze: amendaţi legile asupra poluării aerului şi redaţi-le scopul iniţial, excluzând controlul CO2 de către EPA şi rezervând această putere pentru Congres şi viitoarea legislaţie.

Faceţi-o acum. Faceţi-o rapid. Fiindcă Big Brother nu este ascuns în mantie CIA. El bate la uşa ta, zâmbind sub o şapca EPA.


Niciun comentariu :


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Andrei Cornea, 2011: "Dacă statele rămân suverane, ele vor continua să facă ceea ce cred şi ceea ce consideră că le este de folos, în pofida intereselor comune. Rezultă că trebuie mers înainte – mai repede sau mai încet – spre un sistem federal sau măcar confederal, cu un guvern central dotat cu puteri mari în domeniul economiei, apărării şi externelor, cu un parlament bicameral după modelul american şi cu guverne ale statelor responsabile numai pentru afacerile interne, justiţie, educaţie, cultură, eventual sănătate şi muncă. Căci atunci când vorbim despre pierderea suveranităţii naţionale, despre cine anume vorbim în fapt ca fiind „perdanţii“? Despre plătitorii obişnuiţi de impozite, cu rate la bănci, cu salarii ameninţate ba de tăieri, ba de inflaţie? Despre pensionarii cu pensiile în pericol? Despre beneficiarii sistemelor de asigurări ce acumulează datorii peste datorii? Despre şomeri? Nu, ci vorbim despre elitele politice europene din cele 27 de state. Ele sunt acelea care şi-ar pierde suveranitatea – mai ales aceea de a cheltui nestăvilit şi de a face promisiuni imposibil de ţinut. Vor trebui să se consoleze mulţi parlamentari naţionali cu un rol mai modest (dar deloc neglijabil). Dintre miniştrii şi funcţionarii guvernamentali, unii, precum cei de la externe sau de la armată, vor trebui să dispară pur şi simplu."

 

Postări populare: