01 iulie 2018

Václav Klaus denunţă falsul numit "democraţie liberală"

Procesul antidemocratic aflat în desfășurare - şi tolerat de partidele politice standard - aparent nu poate fi oprit prin mijloacele democratice tradiționale. Nu există nicio soluție revoluționară pe termen scurt. Inversarea cursului evoluţiei nefavorabile a societății occidentale va fi un drum lung. 
Un text de referinţă, comparabil cu cel scris de acelaşi autor, "Ce este europeismul?"Václav Klaus demontează sistematic noul fals ideologic globalist, aşa-zisa "democraţie liberală". Democraţiile cu adjectiv n-au fost decât forme de înlocuire a democraţiei reale cu făcături în beneficiul oligarhiei vremii respective. Fie că se numea "democraţia populară" (RPR, RSR), "democraţia muncitorească, revoluţionară" (RSR, în ceauşism), "democraţia originală" (FSN-Iliescu, 1990). Acum avem la nivelul UE (deşi nu este denumită astfel în mod explicit) "democraţia prin delegarea drepturilor" numită în mod înşelător "democraţie liberală". Şi asumată drept obiectiv şi reper chiar şi de forţe ne-liberale (socialişti, social-democraţi, "conservatori", "populari", ecologişti, eurocomunişti...). Pasul decisiv prin care s-a ajuns aici în mod instituţional a fost transformarea CEE (Comunitatea Economică Europeană) în UE (Uniunea Europeană), odată cu Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare în 1992 dar care a început a fi schiţat de prin 1986. Ce potriveală, s-a sincronizat cu gorbaciovismul (facţiune a globaliştilor) şi a fost gata taman la timp ca să acompanieze jaful Vestului în Est. Acoperit propagandistic sub lozinci gen "(re)unificarea Europei".

Klaus a intrat în politica mare cu câteva principii de bază, printre care acela că acţiunile politicienilor trebuie să aibă la bază mandatul democratic real încredinţat de cetăţeni (consimţământul lor). Spre sfârşitul traducerii textului am avut "revelaţia". Cea mai absurdă componentă a UE dar şi cea mai periculoasă - deşi poate nu pare - este aşa-zisul "parlament european". Unde nu există facţiuni naţionale şi nici reprezentare naţională "expresă", ci unde europarlamentarii reprezintă... eurogrupuri politice multinaţionale. "Democraţie transnaţională", cică. În UE (Consiliul European) votul statelor membre are pondere variabilă, după întindere şi populaţie. Pâi aşa, CAER-ul era mai democratic, acolo era prevăzut - măcar formal - principiul "un stat - un vot", şi exista veto-ul. Atenție - vorbim despre actori care sunt statele, și nu "populațiile", pe care "PE" are pretenția că le-ar reprezentaDeci nu erau unii "mai egali" chiar dacă erau mai mari, şi ăla era vot, nu glumă. Desigur, era la latitudinea liderilor comunişti direcţia votului şi activarea veto-ului dar ideea este că existau "instrumente de control"... democratic. În câteva cazuri RSR a blocat prin veto anumite decizii nefavorabile, ceea ce este mult mai greu la nivelul Consiliului European şi uneori (tehnic) chiar imposibil, veto-ul în UE neacoperind absolut orice decizie "colectivă". Ba chiar există procedura suspendării dreptului de vot al unui stat membru, în domenii altele decât... excluderea sau recuperarea daunelor. Mişto, nu?! "Rămâi aici, mai taci dracu' din gură şi fă cum zicem noi chiar dacă nu-ţi convine". Curat-democratic. Ehe...


Manifestul IVK: Apărarea democraţiei împotriva democraţiei liberale

Establishmentele politice, intelectuale şi mediatice ale ţărilor occidentale se simt ameninţate de insatisfacţia crescândă a tot mai multor cetăţeni faţă de politicile şi comportamentul lor. Şi atunci trec la contraatac, lansând conceptul ajuns azi la modă. Democraţia liberală, pe care o proclamă în mod arogant ca fiind singura corectă şi afirmă că aceasta ar fi "periclitată de apariţia liderilor autoritari şi de populismul lor aferent". Nu este un citat exact dintr-o afirmaţie aparţinând vreunui autor anume. Este un fel de rezumat, în acest spirit scriu şi vorbesc mulţi autori şi politicieni. Este tentativa lor de a ne descrie natura chestiunii, şi ne pisează astfel de multă vreme. 

Termenul "democraţie liberală" nu mai este un termen neutru din punct de vedere politic, ci a devenit o lozincă propagandistică. N-are rost să analizăm cum va fi fost folosit cândva sau de către cine. Să vorbim despre ce înseamnă azi. Scopul său este să limiteze noţiunea de democraţie - ca spaţiu general şi mecanism al competiţiei politice deschise - spre a o transforma în unica formă de organizare. Şi astfel ar urma ca după această democraţie să fie modificată lumea (societatea).

Să evităm confuziile. Democraţia liberală este ceva oarecum diferit de o societate liberală. Elita progresistă care azi luptă să îşi conserve monopolul asupra puterii a înţeles că votantul şi competiţia politică neîngrădită sunt principalele obstacole în calea efortului său de a conduce în mod discreţionar. Cetăţenilor li se arată baubaul dictaturii şi al politicienilor populişti şi autoritari, ca fiind cea mai mare ameninţare împotriva libertăţii. De aceea încearcă să excludă din competiţia politică şi din dezbaterile publice tot ceea ce nu cadrează cu a lor "democraţie liberală". 

O spunem absolut fără niciun echivoc, suntem în dezacord cu această interpretare falsă privind ameninţările iminente. Ameninţarea reală împotriva libertăţii vine tocmai de la actualele elite - în special cele din Europa -, şi tocmai asta încearcă aceste elite să ascundă. Ele caută să eludeze esenţa şi cauzele actualei stări de lucruri şi să deturneze atenţia în altă parte, făcând o manevră periculoasă. Manipulările şi moşmondelile lor publice au dus la o descompunere treptată a sistemului politic bazat pe competiţia dintre partidele tradiţionale, cu ideologii clar definite, şi votantul confuz este momit de mişcări nou ivite, cu programe vagi şi care adesea au lideri bizari. Acest haos ajută din plin la menţinerea puterii elitelor de azi, conducătoare dar puţin respectate. 

Asupra unui punct, cădem de acord. Ameninţarea împotriva democraţiei chiar există. Totuşi, aceasta nu este - după cum pretind ei - existenţa şi succesul politic relativ al câtorva aşa-zişi populişti care au reuşit să câştige alegătorii de partea lor criticând prea-vizibilele sau doveditele defecte ale sistemului politic european şi contemporan. Uşor-aruncata acuză de populism este folosită cu bună-ştiinţă de către elitele europene drept surogat în locul dezbaterilor serioase. Este o insultă adresată tuturor celor care ar participa la o asemenea dezbatere. 

Democraţie liberală sau parlamentară?

Democraţia este serios ameninţată, dar pe o latură complet diferită faţă de aceea pe care o indică establishmentul politic actual. Inevitabila suprimare şi limitare a libertăţilor cetăţeneşti vine de data asta în numele unei ideologii progresiste noi, creată pe ascuns, evident nedemocratică şi care în ultimele două decenii a cucerit civilizaţia occidentală, centrele de putere occidentale, precum şi media lor aferentă şi lumea intelectuală. Democraţiei schimonosite - de către ei - i s-a dat acum numele aparent neutru de democraţie liberală. Nu este nici liberală nici democratică.

Haideţi să recapitulăm: aşa-zisele regimuri autoritare ale liderilor populari dar neconvenabili, şi nu aşa-zisa democraţie liberală (şi exponenţii săi), sunt considerate în vest principalele ameninţări împotriva democraţiei.

Când am scăpat de comunism şi am intrat în epoca post-comunistă, scopul nostru principal, de nu chiar exclusiv, era libertatea, şi odată cu ea - văzută ca inerent garantată - democraţia parlamentară. La acea vreme nu ne gândeam să pomenim ceva despre democraţia liberală. Deşi am fost un pic proliberali în mod naiv, după decenii de comunism, ne vom fi gândit că ar fi ceva greşit şi complet nepotrivit să alăturăm vreun adjectiv cuvântului "democraţie". Şi s-o şubrezim. 

Treptat însă, democraţia parlamentară a capătat altul - în ciuda respingerii noastre hotărâte a tuturor adjectivelor, a oricăror adjective, care de obicei înmoaie şi şubrezesc esenţa unei denumiri -, un adjectiv care a devenit absolut suficient şi de nedisputat. Azi, pentru unii, mai ales pentru occidentali, nu este disputat. Nu-i o coincidenţă că ideologii democraţiei liberale nu vorbesc despre democraţia parlamentară. A ieşit din vocabularul lor. Deşi n-o resping în mod direct sau n-o reneagă public, este clar că democraţia parlamentară stă în calea îndeplinirii rapide a planurilor şi intenţiilor lor. 

Publicului larg i se induce impresia că nu s-a schimbat nimic, că în Vest, aşadar şi la noi, sistemul politic existent este tot democraţia "aia bună de pe timpuri", cum este înţeles în mod intuitiv şi scris în cărţile de demult. Se argumentează însă că democraţiile parlamentare rămase tot aşa de la începuturi, ar avea nevoie - zic ei -, ca un rezultat al progresului nestăvilit, să fie "ameliorate" prin asimilarea doctrinelor drepturilor omului şi pe cele ale protecţiei mediului şi a minorităţilor. Nu pare a fi vorba despre o limitare severă a libertăţilor cetăţeneşti iniţiale, asociate cu democraţia, precum libertatea cuvântului, inviolabilitatea spaţiului privat şi drepturile de proprietate. Această "ameliorare" nu poate fi însă făcută fără introducerea în paralel a reglementărilor dure, chiar şi asupra acelor aspecte ale vieţilor oamenilor care nu au fost niciodată preocupări ale guvernării într-o societate democratică şi care niciodată nu au fost reglementate în trecut. Toate acestea se întâmplă în interesul unui fel de Bine vag definit, mai degrabă bănuit sau automat presupus, ai cărui beneficiari (şi unici predicatori ai lui) sunt însă politicienii şi elitele intelectuale de azi.

Democraţia liberală, şi nu democraţia însăşi, a început să fie prezentată drept ideal şi obiectiv al prezentului. Nimic mai bun nu există, şi nici nu ar putea exista. De aceea Vestul, ca leagăn al său, are dreptul de a-şi afirma pretenţia universalistă de a propaga acest program în lume, chiar violent (toate revoluţiile "colorate" şi intervenţiile "umanitare" sunt o dovadă convingătoare în acest sens).

O deviere substanţială a sensului iniţial al democraţiei

De ce democraţiei tradiţionale şi care vine din istorie ca fundament al bunei guvernări, i se alipeşte adjectivul "liberală" de către mainstream-ul politic, mediatic şi academic? Nu-i nici coincidenţă si nici adăugire nevinovată. Acest adjectiv vrea să adauge un anumit conţinut - foarte controversat, în ochii noştri - valorilor cuprinse în noţiunea tehnică sau procedurală de democraţie. Însăşi sensul democraţiei este deviat şi transformat. Adjectivul "liberală", tradiţional asociat cu libertatea şi toleranţa, intenţionează să ascundă adevărata natură a programului său non-liberal. 

Libertatea şi toleranţa sunt îngrădite de zelul actual cu care îşi realizează ei obiectivele progresiste. Acestea nu sunt creaţii ale unei societăţi cu adevărat liberale, ci satisfacerea ambiţiilor de putere ale unora. De aceea democraţia liberală intră rapid într-un conflict serios cu democraţia reală, cu guvernarea majorităţii, cea care are, conform punctului de vedere tradiţional, dreptul exclusiv să determine direcţia societăţii. Desigur, respectând şi protejând minorităţile. S-o spunem clar şi răspicat: democraţia este domnia majorităţii, democraţia liberală este guvernarea minorităţilor. Vedem promovarea şi apărarea sa drept "începutul sfârşitului" pentru lumea modernă, liberală. 

Nu este pentru prima dată în istorie când este furată noţiunea de democraţie. Trebuie să ne amintim asemănările cu acel cuvânt care însoţea "democraţia" în epoca comunistă. Generaţiile mai vechi cunosc prea bine conceptul de "democraţie populară", care în mod evident conţinea nonsens sau contradicţii ("popor/demos" - "popular"). Nu era guvernul poporului. Răstălmăcirea cuvintelor "popular" şi "democraţie" era o tentativă de a legitima o dictatură totalitară, comunistă. Azi, aşa-zisa democraţie liberală are aceeaşi ambiţie. Caută să legitimeze sistemul politic de guvernare bazat pe o ideologie progresistă, de stânga. Nici vorbă de liberalism. Nu este acel concept de libertate, aşa cum îl imaginam înainte de noiembrie 1989. Din nou, trăim într-un sistem care manipulează la scară mare societatea. Nu-i o coincidenţă că ne simţim mai puternici (mai conştienţi) decât cei care trăiesc în ţările aflate mai la vest de noi. Doar am deschis bine ochii în comunism. 

Conceptul de democraţie liberală derivă, de fapt, din conceptul de democraţie ca guvernare cu consimţământul celor guvernaţi. Guvernarea majorităţii este înlocuită de guvernarea birocraţiei, a cărei sarcină este aceea de a asigura protecţie şi drepturi pentru tot mai multe minorităţi. Numărul lor este în mod intenţionat şi programatic neprecizat, incomplet. Când apare vreun pericol - din punctul de vedere al elitelor - că s-ar rezolva ceva cu succes, trebuie să apară mereu un număr oarecare de "discriminaţi". Drepturi artificiale, revendicări, reguli şi arbitrariul organelor "independente", capătă întâietate faţă de votanţi şi priorităţile acestora. 

Din fericire, votanţii încep să priceapă că democrația liberală este similară "democraţiei populare". Ei încep să priceapă că democraţia liberală este un concept eufemistic care deschide drumul progresiştilor şi extremiştilor de stânga, profund intoleranţi, către acapararea întregii societăţi, şi care încearcă să elimine posibilitatea schimbării acestui sistem prin mijloace democratice. Este un efort de a păstra puterea în aceleaşi mâini, cu orice preţ. 

Democraţia parlamentară normală - aşa cum o vedem noi - este un sistem politic care ne permite să influenţăm voinţa majorităţii în favoarea naţiunii şi să existe un interval de timp determinat şi limitat (până la viitoarele alegeri) pentru a guverna în conformitate cu aceasta. Ambiţioasa avangardă progresistă nu prea vrea acelaşi lucru. Se consideră a fi deţinătorul absolut al adevărului şi distribuitorul binelui, şi astfel nu are nevoie de popor în sensul politic al cuvântului (demos). Care este doar un obiect pentru ea, şi adesea un duşman. 

Poporul, voinţa majorităţii şi statul naţional 

Ideologia progresistă din prezent urmăreşte să alunge demonul demosului politic şi să împiedice voinţa majorităţii, contrar intereselor acesteia, de a fi promovată drept instrument de putere. A reuşit să abuzeze de democraţie pentru a-şi crea guvernul autoritar. Fiindcă demosul nu poate exista decât în interiorul statului naţional, aceste state devin principalele ţinte ale atacului progresist. Este valabil în special pentru Europa şi Uniunea Europeană, care în mod clar este ostilă componentelor sale de bază - statele membre şi comunităţile lor naţionale. Şi le este tot mai ostilă. 

Elitele politice încearcă să slăbească, să distorsioneze şi să demonteze ultimele rămăşiţe ale suveranităţii. Asta nu-i ceva nou. Este ceea ce elitele politice non-liberale au încercat să facă în trecut, din diverse motive. Ele încearcă să distrugă identitatea naţională a locuitorilor. Azi, ca şi în trecut, lucrează în interesul deja tradiţionalei idei progresiste a unificării Europei şi a creării noului ei locuitor, un european fără scrupule, cosmopolit, fără rădăcini şi tradiţii. Ei o consideră drept ceva necesar. Europenii de azi, cu rădăcinile şi tradiţiile lor, împiedică realizarea acestui proiect "măreţ", dar total non-liberal. 

Lungile decenii ale continuului "marş prin instituţii" marxist (sau neomarxist), pe care democraţii nu l-au împiedicat în niciun fel, îşi arată consecinţele nefericite. Elitele conducătoare din Vest nu doresc o societate care ar fi şi o naţiune. Ele nu doresc o societate care este rezonabil omogenă în ansamblu, solidară. 

Societatea este în mod deliberat divizată şi tratată drept o sumă de "comunităţi minoritare", definite în sens larg. Astfel, cetăţenia este redefinită pe baza unor criterii parţiale, non-civice: gen, sex, religie, etnie, vârstă. Aşa-zisa discriminare este sentimentul determinant pe care actualele elite vor să-l sădească în viaţa acestor minorităţi. Lupta împotriva acestui monstru omnipotent şi artificial creat devine o nouă politică şi o politică globală a democraţiei liberale. 

Apoteoza comunităţilor minoritare şi respingerea trecutului

Democraţia normală, adică cea clasică, care dă puterea celor mai mulţi, este considerată a fi nepotrivită în noua lume a minorităţilor ubicue. Nu rezolvă ceea ce progresiştii moderni consideră a fi problema principală. Conform acestora, sarcina principală a statului este aceea de a combate discriminarea în toate formele sale posibile, asigurând astfel egalitatea absolută şi reprezentarea proporţională a tuturor minorităţilor, nu doar în oportunităţi ci şi în rezultate. Odată ajunşi aici, drepturile omului modificate (numite nu cu mult timp în urmă drepturi cetăţeneşti) vor prevala în tot şi în toate.

În numele moralizării umane, se construieşte o societate ostilă legalităţii - şi deci iresponsabilă -, formată din indivizi dirijaţi. Ei trebuie să fie dependenţi de stat spre a li se asigura închipuitele şi tot mai extinsele drepturi artificiale. Cetăţenii devin clienţii statului, dezradăcinaţii, controlaţii și reglementaţii, educaţii permanent (adică îndoctrinaţii) de avangarda activiştilor şi media asociată acestora. 

Nu-i deloc accidental că o parte importantă a ideologiei din spatele democraţiei liberale, progresiste, este respingerea trecutului şi discreditarea sa, anume discreditarea atât a istoriei naţionale cât şi a conceptului tradiţional al relaţiilor interpersonale şi a instituţiilor formatoare şi protectoare precum naţiunea, familia, ba chiar şi sexul. Într-o formă nouă, cazul nefericit al comunismului este repetat, cu tentativa sa de a distruge tot ce este vechi şi de a o lua din nou de la capăt. Este la fel. Oricine vrea să controleze trecutul, va vedea că este imposibil. Ca urmare, încearcă să-l înlăture, să-l suprime, să-l şteargă. 

Un alt instrument din arsenal este acela folosit spre a-l îndepărta pe omul din Vest de rădăcinile sale şi de ancorele sale sociale, de a-l forţa să simtă vină, ruşine, şi nevoia de a se răscumpăra. De aceea concepte precum sclavia, rasismul, holocaustul, exploatarea, xenofobia, violenţa sexuală, şi poate şi natura şi distrugerea sa, joacă un rol atât de mare în ideologia avangărzii progresiste de azi. Cu ajutorul lor este discreditat şi respins nu doar trecutul naţiunilor din Vest, pentru care chiar şi astăzi persoanele în viaţă ar trebui (după ei) să poarte vinovăţia responsabilităţii, ci însăşi modul de viaţă şi conceptul de normalitate în societate. 

Tradiţiei europene adânc înrădăcinate a înţelegerii progresului drept o cale naturală către un viitor mai bun, i se contrapune implementarea experimentelor de inginerie socială, impuse arbitrar şi fundamentate ideologic. În mod similar, se abuzează de autoritatea ştiinţifică. Argumentaţia cvasi-ştiinţifică este folosită pentru a stârni groaza de viitor şi pentru inducerea sentimentului de "păcat ereditar", de această dată faţă de natură (ecologism) sau sănătate (cultul sănătăţii, "healthism" ori "healthcareism"), necesitând controale extinse şi limitări ale activităţilor umane, dacă așa o cere presupusul interes superior al omenirii, aşa cum este el definit în mod monopolist de către această avangardă progresistă. 

Proiectul noii omeniri şi al viitorului său fericit, despre care trebuie să spunem că este în realitate "Brave New World"-ul lui Huxley şi care azi domină în Vest, nu diferă de visele utopice ale comuniştilor şi socialiştilor din secolele nouăsprezece şi douăzeci. Prin contrast, avocaţii săi de azi cred că ar fi fezabil chiar şi fără revoluţia socială, doar prin simpla manipulare a oamenilor şi a schimbărilor graduale în cadrul sistemului actual. De aceea, aparent, verbal, ei consideră democraţia drept o formă de guvernare respectată. "Doar" că şi-a schimbat fundamental conţinutul. Reeducarea oamenilor este - în ciuda "democraţiei" - permanentă şi ubicuă, interdicţii şi ordine pătrund tot mai adânc în cele mai intime sfere ale existenţei umane, îndoctrinarea copiilor şi tinerilor este din nou una enormă. 

Procedurile democratice sunt doar formalităţi în democraţia liberală de azi. Prototipul acestui nou viitor este parlamentul european, care nu are nimic în comun cu sensul original al termenului parlament. Nu are majoritate guvernamentală ori opoziţie minoritară, dezbaterile parlamentare libere nu sunt permise în interiorul său, parlamentul nu are iniţiativă legislativă. 

În epoca apoteozei minorităţilor şi a diferitelor lor identităţi, şi în era atomizării progresiste a societăţii, sistemul parlamentar naţional este incapabil să creeze constelaţii politice funcţionale. În general, este o lipsă de claritate în privinţa scenei politice şi o inacţiune a aranjamentelor politice. Politica însăşi este dezonorată şi discreditată. În plus, haotizarea ei serveşte discreditării şi slăbirii statelor naţionale. 

Sunt refuzaţi politicienii şi politicile. Cu toate acestea, statul încă rămâne puternic. În consecinţă, sunt invocate şi trâmbiţate - şi apar precum ciupercile după ploaie - aşa-numitele organisme independente. Însă ele nu se supun controlului democratic standard, ceea ce, la urma urmei, este chiar esenţa acestei "independenţe" progresiste. Prin ele, statul este din ce în ce mai mult năpădit de birocraţii de tip clerical necontrolate şi necontrolabile politic şi de ONG-uri activiste, cărora statul le-a cedat în mod iresponsabil parte din atribuţiile sale publice şi a căror activitate este finanţată din fonduri publice. 

Organizațiile transnaționale și rolul UE

Instrumentul din ce în ce mai dominant prin care avansează avangarda progresistă sunt organizaţiile internaţionale şi instituţiile guvernării globale, fie ele sub forma instituţiilor UE, a ONU, sau a altor zeci sau sute de organizaţii internaţionale financiare ori instituţii non-guvernamentale. Acestea sunt dincolo de orice control democratic, dar sunt, totuşi, considerate a fi superioare autorităţilor naţionale (în privinţa legitimităţii democratice). 

Pacturile și acordurile globale în continuă expansiune afectează în prezent aproape fiecare aspect al societății. Mecanismele ONU, integrarea europeană, NATO etc. trec peste normele și legile naționale. Prin agenda progresistă, ele intră în viața tuturor țărilor. Procedurile democratice interne nu sunt invulnerabile, ele sunt atacate în forţă din afară, iar nerespectarea "indicaţiilor" este sancționată. În aceste condiții, astfel de proceduri democratice precum alegerile devin doar decorațiuni formale. 

Uniunea Europeană este, prin însăși natura sa, un mediu ideal în care părăsirea treptată și durabilă a principiilor democrației și ale societății libere s-a desfășurat "cu succes" timp de multe decenii. Eufemistic, putem vorbi despre deficitul democratic al UE (referindu-ne ca la un deficit inerent), dar care nu este văzut drept o lipsă a UE, ci în ochii creatorilor şi actorilor democrației liberale, chiar drept un avantaj dorit. 

Reiterăm faptul că nu există niciun demos european. Fără acesta însă democrația în Europa nu poate exista, și este inutil să dăm vina pe cineva pentru asta. Tocmai absența unui public politic (popor) european unificat permite elitelor progresiste să-și îndeplinească planurile fără a-şi face prea multe griji și fără să ia în consideraţie cetățenii statelor membre individuale. 

Așa cum statele membre nu au putere în forurile europene, structura lor națională internă, de asemenea, este neajutorată. Migrația în masă (*) și multiculturalismul, împreună cu regionalismul artificial, au devenit metode eficiente de distrugere a omogenității statelor naționale europene. 

Se poate schimba ceva?

Lumea occidentală se află într-o asemenea stare încât publicul o conștientizează atunci când vede că toate partidele politice tradiționale (indiferent de numele lor sau de programul inițial declarat) sunt supuse mainstreamului progresist, urmând de facto același program progresist de stânga. Pe fondul acestei "conștiențe", trebuie să căutați începutul căii către schimbare. Fără aceasta, schimbarea ar putea să nu mai vină. Cu zece ani înainte de sfârșitul comunismului, majoritatea covârșitoare a concetățenilor noștri știau că nu aceasta era calea de urmat. Astăzi, majoritatea covârșitoare a cetățenilor Uniunii Europene încă nu știu acelaşi lucru despre Uniunea Europeană. 

Procesul antidemocratic aflat în desfășurare - şi tolerat de partidele politice standard - aparent nu poate fi oprit prin mijloacele democratice tradiționale ale democrației indirecte. De aceea vedem încercări de a apela la democrația directă și de a căuta rezolvarea prin referendumuri. Acestea pot fi una dintre căile parțiale, dar căutarea mântuirii prin ele este iluzorie. Cine le va oferi alegătorilor o interpretare a sensului referendumului și posibilele implicații ale alternativelor oferite? Numai mijloacele media progresiste? Ar trebui partidele politice să fie lăsate în totalitate în plan secund? Și, împreună cu ele, însăși conceptul democrației indirecte, reprezentative? 

Nu există nicio soluție revoluționară pe termen scurt. Inversarea cursului evoluţiei nefavorabile a societății occidentale va fi un drum lung. Trebuie să existe un precursor al înlocuirii "democrației liberale" cu democrația reală, căreia să i se redea cea mai mare parte a deciziilor esențiale ale guvernării. Cu alte cuvinte, să fie apărată democrația parlamentară. Acţiunea prealabilă necesară este apărarea statului național (cel de dinainte de democrația liberală) ca unic loc natural al existenței unei democrații funcționale. Trebuie să împiedicăm toate încercările viitoare de consolidare a centrului de la Bruxelles și de continuare a transferului de competențe dinspre statele naționale către acesta. Primul test major va fi disputa asupra revoluției din legislația privind azilul şi migraţia (Dublin IV), privind retragerea competențelor statelor membre în acest domeniu. Trebuie să eliminăm supremația automată a legislației UE asupra celei de la nivel național. Doar așa popoarele îşi vor recăpăta controlul asupra guvernelor lor. 

La nivel național, este esențial ca toate domeniile vieții publice să fie supuse controlului democratic al cetățenilor, adică să nu se tolereze organe și instituții "independente" care să exercite autorități publice fără vreo responsabilitate. Trebuie să readucem luarea deciziilor către instituțiile cu mandat democratic. Trebuie să existe o tranziție a sistemului politic pentru a facilita crearea guvernelor funcționale. Guvernele nefuncționale sunt fără îndoială unul dintre obiectivele democrației liberale. Pe primul loc în ordinea principiilor care guvernează societatea, trebuie să readucem libertatea în locul falsei egalităţi. 

O UE transformată (necesitând o schimbare de nume) trebuie să devină o entitate neutră din punct de vedere ideologic, "doar" sprijinind cooperarea voluntară a statelor membre, nu un organism suprem nedemocratic care încearcă să distrugă identitatea membrilor săi și să promoveze prin metode nedemocratice scopurile unei ideologii dubioase.

Să încheiăm cu o parafrazare a unei vechi zicale: Progresiştii au încercat întotdeauna să schimbe lumea. Noi o vrem în vechea sa formă învechită, respectabilă, însă acum tot mai slăbită, vrem ca ea să se întoarcă și să fie respectată.

Institutul Václav Klaus, iunie 2018

Manifestul IVK a fost folosit ca bază pentru o dezbatere ţinută la Casa Municipală din Praga pe 26 iunie 2018.

Publicat în Týdeník Echo (Ecoul Săptămânal) pe 21 iunie 2018.
(*) În 2015, la începutul lunii septembrie, am formulat, pe subiectul migraţiei în masă, petiţia Interpelarea cetăţenilor Republicii Cehe către guvernul şi parlamentul ČR, semnată de zeci de mii de concetăţeni. Textul ei se poate citi la  www.klaus.cz/clanky/3792.

https://www.klaus.cz/clanky/4283

12 comentarii :

conumishu spunea...

Mi-am impus, de ani de zile, să nu menționez "parlamentul" ueist altfel decît între ghilimele sau cu așa-zisul în față.

Nu recunosc ca fiind legale alegerile pentru așa-zisul parlament și cred că ar fi mai bine ca un partid care se pretinde apărător al intereselor românești să nu participe la ele. Cu riscul tactic de a lăsa loc acolo la un număr (și) mai mare de soroșeii, cu avantajul strategic că se va lămuri mai repede că nu poate exista dublă suveranitate și că trebuie scoase din constituție pasajele prin care suveranitatea națională e parazitată, în clară contradicție logică și de drept, de "obligațiile" participării la UE.

Apropo de rant. Se zicea că securitatea post Pacepa avea drept condiție la recrutare 3 generații de români pe ambele filiații. Nu știu despre religie. Oricum, chiar așa de ar fi fost... nu prea ne-a folosit.

Cu ne-ardelean-ul încep să-mi doresc și eu, prea multe rateuri am avut, sigur teleghidate, cu ardeleni.

Interesant că în vremea paroxismului propagandei identitare, singurele apartenențe cîh, care trebuie înfierate în caz că cineva încearcă să le promoveze, sunt cea etnică și cea religioasă. Un amendament, sunt cîh cînd există o majoritate clară, de aceeași etnie și de aceeași religie, cînd nu apare o fractură, o "diferență" care să poată fi exploatată ca un pretext pentru zîzanie.

Riddick spunea...

Şi eu la fel, dar cred că... de mai puţini ani. :)

Ar mai fi varianta unui singur nume pe "listă" (hai, două...) astfel încât deşi la un vot mai semnificativ care ar îndreptăţi la mai multe mandate, acestea să nu se fructifice însă "să ajungă acolo O Voce". Nu ştiu dacă e posibil procedural, de nu cumva se redistribuie voturile (atenţie, nu independent gen "EBA" ci "listă" de partid cu numai un nume pe ea).

Rant-ul (de azi):

[Se cam poate prezice. Candidatul prezidenţial PSD pare a fi preşedintele Academiei, Ioan-Aurel Pop. "Ardelean" şi greco-catolic, complice al Grupului de la Cluj şi rector al puroiului antiromânesc U.B.B. Prea-l cultivă România TV, unde apare în emisiunea ONGistului vopsit Cumpănaşu. Mi-ar fi foarte greu să votez într-un eventual tur doi - chiar şi contra lui Iohannis - un aşa candidat. Sau pe Tăriceanu (catolic). Criteriile mele minime: non-ardelean, ortodox, cu părinţii şi toţi patru bunicii identificabili ca români ortodocşi.]

Nu-i un criteriu infailibil, dar "în partea ailaltă" am încredere ZERO. Şi nu-s creştin ortodox practicant.

Două teze "ceauşiste" i-au deranjat pe unii foarte tare: "neamestecul în treburile interne" (de fapt, o reluare a unui principiu din Charta ONU) şi "România, stat omogen etnic". Aceasta a doua nu era formulată ca atare, dar era un obiectiv. Să nu-mi spună mie cineva că evreii şi "saşii" plecau că "nu mai suportau" - a fost o campanie externă de "extragere", iar regimul n-a blocat-o. În Transilvania s-au "colonizat" români (olteni, moldoveni) dar în zone interzise cândva românilor (zone urbane - Cluj, Braşov), odată cu (re)industrializarea. După '89 se lucrează la dez-industrializare.

Riddick spunea...

... şi la dez-naţionalizare.

Uitasem un detaliu dar care este semnificativ.

Dintre cei circa 750 de "MEP"s cam unul din cinci (peste 150) sunt membri în The European Parliament Intergroup on LGBTI Rights:

The LGBTI Intergroup is the largest of the European Parliament’s 28 Intergroups. We currently gather over 150 Members, who are all democratically-elected Members of the European Parliament. Its work is led by seven Presidents, and the day-to-day work is carried out by the Secretariat of the Intergroup.

http://www.lgbt-ep.eu/about/

Sunt 13 care-şi ţin numele la secret, probabil că şi din România şi... din PSD-ALDE. Apăreau mai demult C. Creţu, R. Weber şi M. Macovei:
https://riddickro.blogspot.com/2011/04/macovei-its-so-gay-friendly.html
https://riddickro.blogspot.com/2010/07/deci-monica-macovei-ce-cauti-aici.html

http://www.lgbt-ep.eu/about/members/

Riddick spunea...

Eh...

"Criteriile mele minime: non-ardelean, [...]"

În 2014 la turul întâi am votat cu Gheorghe Funar, "care-i... ardelean". Ba nu! Este transilvănean, și asta-i o mare diferență. La turul doi nu m-am prezentat. Nu-i nicio deosebire politică între Ponta și Iohannis, și niciunul nu-i român (etnic).

Dar nu numai din acest motiv, ci și fiindcă mai știam una-alta:

http://riddickro.blogspot.com/2009/10/marioneta-johannis.html

http://riddickro.blogspot.com/2013/12/nu-mai-exista-reguli-mascarada-s.html

conumishu spunea...

Cum "parlamentul" ueist nu poate exista decît prin transformarea parlamentelor naționale în unele regionale, "de land", prin sifonarea continuă a atribuțiilor legislative către monstruozitate, deci prin desființarea stateor naționale, legitimarea lui, oricît de critice și inteligent exprimate ar fi pozițiile unor trimiși capabili, îmi pare mai periculoasă decît absența unor voci acolo. Cum, din păcate, nu mai contează nici logica, nici bunul simț, nici chestiuni elementare de drept nu neg că, poate, metode neconvenționale trebuie avute în vedere. În definitiv, în față se află un adversar care nu respectă niciun fel de reguli.

Nici eu nu mă consider creștin ortodox practicant, am toată admirația pentru cei ce reușesc, pentru că nu e ușor să ajungi unul. Fără aroganță, sper, mă consider un ortodox politic, cineva care își asumă, fără împuternicire și cu riscul permanent al căderii în tot felul de alte păcate, dpv cetățenesc, apărarea ortodoxiei... românești (iată un prim păcat!).

conumishu spunea...

Dacă nu le-ncurc, Funar e născut în Banat.

Da, zero încredere în absența acestui prim criteriu. Mult mai eficient, prin aplicarea probabilităților, ar opera la alegerea parlamentarilor. Sau, mai jos, în alegerile din cadrul partidelor. Chestie care ține de acțiunea eficientă a unui sistem imunitar național.

Cu acest "tribalism" cred că m-aș putea împăca.

Riddick spunea...

Da, s-ar autodiscredita prin oripilarea "masselor" la unanimitatea sa întru rău și anormalitate. Dar în cât timp va rodi această oripilare? Nu c-ar fi mai bine cu participare...

Se mai poate şi cu liste complete, apoi vacantarea mandatelor prin demisie pentru a evita redistribuirea către europeişti (ehe, "să dai cu piciorul la 20+ mii de euro lunar + drepturi de pensie", este ceva!). Pe de altă parte, după BREXIT (care totuşi este incert!), forţele anti-UE ar fi şi mai minoritare, acolo.

Ortodoxia "culturală", ca să-i zic aşa, trebuie să fie promovată, este un element identitar aproape incompatibil cu "melanjarea" care se intenţionează.

Mulțumesc pentru preluare :)

https://conumishu.wordpress.com/2018/07/01/democratia-este-domnia-majoritatii-democratia-liberala-este-guvernarea-minoritatilor/

conumishu spunea...

Unul din textele esențiale și în care se punctează decisiv cu fiecare frază.

Eu mulțumesc pentru că le scoți în atenție, să-l/le preiau mi se pare un efort minim, elementar. De fapt, o fac cu plăcere și interes, parcă se mai destramă din pîcla intelectuală cînd citești așa ceva.

Riddick spunea...

Mă gândeam care ar fi "marii intelectuali ai ţării", cei veritabili şi (mai) contemporani, nu pleşii sau răzvantheodoreştii. Adică, "oamenii Cetăţii", nu scribii talentaţi.

Pe dreapta - Paul Goma, Petre Ţuţea, Emil Cioran (ultimii doi, dispăruţi).

Pe stânga - Eugen Simion (?), Nicolae Breban, Augustin Buzura şi Paul Everac (la fel - ultimii doi, dispăruţi).

Nu prea-mi vin în minte alţii. Poate unii l-ar vedea pe Paler (eventual "la stânga"), dar mie mi s-a părut un simulant şi un narcisist chiar şi când (mai) vorbea serios.

Riddick spunea...

... Sau Eliade. Poate cândva, până prin anii '60. După aia s-a "narcisizat" şi el.

Mi-am reamintit - Vintilă Horia (pe dreapta), dar nu a avut timp să facă prea multe post-'89 (a murit în 1992).

conumishu spunea...

Depinde cum privești. Cei menționați de tine impun următoarea categorie: să fie (totuși) talentați la scris, să aibă (cel puțin) incursiuni filozofice, să fie implicați în comentariul politic (cel puțin eseistic, dacă nu chiar teoretic/ideologic) și/sau concret în politică (direct - de ex. parlamentari) sau indirect (Eugen Simion ca păstor "cum trebuie" al Academiei - vezi numai străduința din vremea lui pentru editarea integrală a operei lui Eminescu). Ar mai trebui, pentru cei care nu au plecat din țară, să fi prins un zece ani după 89, pentru decantare și exprimare în alt context, să-i zicem post comunist (deși destul de foarte neo-kominternist).

L-aș introduce, fie doar pentru Holocaustul culturii române, pe Mihai Ungheanu. Și pe Gheorghe Buzatu pentru abordarea curajoasă și blindat documentată a istoriei. Simpatiile mele pro România Mare se văd. Și pro Antonescu, de altfel. Amîndoi de pus la dreapta, dacă trebuie, după mine. La Buzatu evident, la Ungheanu mai complicat. Cu toate că nu mă împac deloc, în plan politic, cu împărțirea asta. Sigur ceva de genul conservator/tradiționalist vs progresist/reformist e mult mai aproape de o aproximare/simplificare decentă decît dreapta vs stînga, inclusiv dintr-o perspectivă intelectuală mai cuprinzătoare.

Riddick spunea...

Tocmai vroiam să revin, şi mie mi se pare mai adecvată clasificarea conservator/tradiționalist vs progresist/reformist. Numai că atunci n-aş avea de pus pe nimeni la cea de-a doua categorie, singurii pozitivi de acolo fiind unii din secolul XIX. :)

L-am "cules" pe Everac (şi-i senzaţional, "peren"!) când linkurile "lui" începeau să dispară (derbedeii care au vândut Cronica Română - prima versiune - au dezafectat serverele încât s-a pierdut tot, ce-am mai găsit era preluat prin alte părţi sau pe la Wayback Machine:

Everac, potpourri (cinci serii) http://riddickro.blogspot.com/2011/12/everac-potpourri.html

De acord cu Ungheanu şi Buzatu, ar trebui inclus şi Ilie Şerbănescu, şi Ion Varlam.


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Emil Boc, 2011: "Partidul Democrat Liberal susţine acordul interguvernamental de uniune fiscală şi ca România să adere şi să semneze acest acord. PDL susţine revizuirea Constituţiei pentru ratificarea acordului interguvernamental de uniune fiscală. PDL a susţinut şi susţine o Europă unită, o Europă cu 27 de state, o Europă nu cu două viteze, ci cu o singură viteză, o Românie care să fie alături de nucleul dur al Uniunii Europene. Pactul european fiscal este un pact împotriva politicilor populiste şi demagogice".

Emil Boc, 2011:"Cred că se impune tot mai mult o dezbatere între politicieni şi state. Nu trebuie să ne temem să vorbim despre Statele Unite ale Europei. Poate nu azi, nu mâine, dar cred că trebuie să începem să vorbim despre asta, pe plan intern, în ţările noastre, şi după aceea la nivel european, fiindcă Statele Unite ale Europei nu înseamnă că statele îşi vor pierde caracteristicile lor, atuurile lor, ci vor dovedi voinţa supremă de a acţiona împreună, şi spre a putea reuşi într-o competiţie globală, ceea ce nu este uşor, trebuie să începem să vorbim despre asta."

Postări populare (nu P.P.E. !):