Philippe Séguin - discursul împotriva ratificării tratatului de la Maastricht (1992)

"Suveranitatea nu se divizează, nu se împarte cu alţii, nu se poate limita"

Domnule președinte, doamnă ministru, domnilor miniștri, stimați colegi, aș dori să cred că suntem cu toții de acord cel puțin asupra unui punct: importanța excepțională, importanța fundamentală a alegerilor cu care ne confruntăm, și spunând aceasta nu cred că folosesc vorbe mari !

În orice caz, invit cu seriozitate această adunare să opună excepţia de inadmisibilitate proiectului de lege constituțională pe care ni-l prezintă guvernul drept o condiție prealabilă pentru ratificarea acordurilor de la Maastricht, negociate pe 10 decembrie 1991 de către șefii de stat și de guvern din țările membre ale Comunității Europene şi semnate pe 7 februarie.

Această inadmisibilitate se bazează pe faptul că proiectul de lege încalcă în mod flagrant principiul suveranității naționale, care este inalienabil și imprescriptibil, precum și principiul separației puterilor în stat, fără de care o societate trebuie să fie considerată a fi lipsită de Constituție.

Există, într-adevăr, chiar dincolo de carta constituțională, drepturi naturale, inalienabile și sacre, precum drepturile omului și cetățeanului, aşa cum au fost ele definite de Declarația din 1789. Și când Articolul 3 din Constituția din 4 octombrie 1958 prevede că "Suveranitatea națională aparține poporului", el nu face decât să recunoască pactul original care este, de peste două sute de ani, fundația statului nostru de drept. Nicio adunare nu ar trebui, prin urmare, să încalce deliberat acest pact fundamental.

Chestiunea separației puterilor se pune în aceiași termeni. Nicio adunare nu are competenţa de a se lipsi de puterea sa legislativă printr-o lege de abilitare generală, fără niciun fel de condiții precise cu privire la durata și scopul său. A fortiori, nicio adunare nu-şi poate delega o putere pe care nu o exercită decât în numele poporului. Cu toate acestea, în proiectul de lege care ne-a fost înaintat este vorba tocmai de o abilitare generală care poate fi asemănată cu o semnătură în alb.

Și iată-ne confruntaţi cu o situație cu totul extraordinară în istoria noastră constituțională, deoarece pentru prima dată se solicită Parlamentului să constituţionalizeze anticipat texte care încă nu există și care, în cea mai mare parte, nu vor mai face obiectul ratificării, din momentul în care vor deveni norme comunitare direct aplicabile. Se solicită prin urmare Parlamentului, care nu are acest drept, nimic altceva decât să îşi abandoneze competența sa legislativă către organismele comunitare, ori de câte ori acestea o consideră necesară pentru punerea în aplicare a Tratatului.

Cum făcusem referire la Declarația drepturilor omului și cetățeanului, încălcată de două ori de către proiectul de lege, aş putea considera sarcina mea ca finalizată. Cu toate acestea, având vie această observație preliminară pe care o presupune întregul meu demers, înţeleg să tratez subiectul fără a neglija vreuna dintre componentele sale. Nu eu am făcut să fie strâns legate între ele dezbaterea constituțională și dezbaterea privind viitorul Europei, proiectul de revizuire venind mai înainte de proiectul căruia i se cere ratificarea. Deci, după cum a fost deja convenit de noi - și după cum aţi făcut-o deja în mod implicit în această după-amiază, domnilor miniștri: într-adevăr, nu există decât o singură dezbatere, care nu poate fi împărțită în tranșe succesive. Și cum această dezbatere va fi închisă din momentul când noi ne vom fi pronunţat în legatură cu proiectul de revizuire constituțională, să o începem numaidecât, și în totalitatea sa.

În acelaşi timp, și nu doresc să cad într-un maniheism pe care îl condamn, trebuie să convenim, de asemenea, că nu este nimic de modificat. Mai degrabă decât să porniţi o temeinică aranjare a numeroaselor dispoziții constituționale, aţi ales să practicaţi un fel de "clătire". În loc de ceea ce ar putea trece drept o naivitate vinovată, aţi preferat riscul trucului. Este adevărat că, altfel, ați fi fost obligaţi să modificaţi cel puțin nouă articole ale textului constituțional, dintre care unele sunt deosebit de sensibile și de simbolice. Aţi fi fost obligaţi, în plus și în mod logic, să declaraţi ca neconstituţională Declarația drepturilor omului și cetățeanului. Aţi dat înapoi, și vă înţeleg, până la a vă eschiva, de asemenea, de responsabilități, prin însăşi denumirea proiectului care ni s-a înaintat. Nici măcar nu este vorba, dacă ţin cont de titlul său, de un proiect de lege de revizuire, ci de un proiect de lege constituțională care adaugă un titlu suplimentar Constituției.

Nu pot, evident, aplauda această abordare, dar recunosc că acest lucru nu schimbă substanța. Vă voi admite chiar că aceasta semnătură în alb pe care o solicitaţi este în concordanță cu perspectivele pe care le deschideţi. Deci, sunt de acord cu dumneavoastră când spuneţi că Tratatul de la Maastricht nu este renegociabil, şi nu se poate schimba tratatul printr-o manipulare constituțională. Toate garanțiile, clarificările, corecturile, condițiile de care ni se vorbeşte, sunt, în ochii mei, iluzii. Revizuirea, ratificarea, se face sau nu se face.

Este suficient să spun că îmi este imposibil să separ aprecierea constituțională de analiza critică a acordurilor. Atunci când ni se cere să schimbăm Constituția cu unicul scop de a ratifica Tratatul de la Maastricht, nu ne putem pronunţa pe reforma constituțională fără a măsura la ce ne angajează acest tratat.

În acest sens, mă conformez - nu am de ales - procedurii, metodei, impusă de președintele republicii. Neconstituționalitatea pe care o ridic este, cu toate acestea, inseparabilă de regretul pe care îl trezește în mine nerecurgerea la articolul 11 ​​din Constituție care dispunea referendumul direct.

S-o spuneţi altora, domnilor miniștri, spre a justifica aceste abilități tactice, că procedura prevăzută de articolul 89 restabilește demnitatea Parlamentului ! Fiţi de acord că argumentul este destul de ciudat, din moment ce ni s-a cerut să-i reducem în continuare puterea reală !

O proclam, prin urmare, de la început: întrucât intrarea Franței în Europa de la Maastricht constituie tocmai actul istoric evocat de președintele republicii, ar fi normal, necesar, legitim, esențial, să se dea cuvântul poporului. Nu că m-aş îndoi de legitimitatea acestei adunări. Nu m-am alăturat corului celor care, cu câteva săptămâni în urmă, nu au putut găsi cuvinte suficient de dure pentru a o înjosi, cerând dizolvarea acesteia, sau propunând autodizolvarea sa.

Am remarcat, de asemenea, contradicția în care se încuie azi mulți dintre ei, refuzându-şi ideea unui referendum.

Vreau doar să spun că recurgerea la utilizarea căii parlamentare este contrară spiritului pactului nostru social, deoarece ceea ce face poporul, doar poporul poate desface.

În plus, aceasta este o greșeală politică grea, a-i refuza unui asemenea angajament serios consacrarea sa necesară. Și nu ar schimba nimic manevra care ar consista, ulterior, din a nu fi ratificat de către popor ceea ce Parlamentul a decis deja.

Nu, tertipuri ! Trebuie să spun, ca mulți alții, în numele a multor altora, că este timpul să aducem în faţa poporului nostru chestiunea europeană. Pentru că, iată, sunt treizeci și cinci ani de la semnarea Tratatului de la Roma și, de la act unic la reglementări, de la reglementări la directive, de la directive la jurisprudență, construcția europeană se face fără popoare, se face cu viclenie, în secretul cabinetelor, în penumbra comisiilor, în clar-obscurul instanțelor judecătorești.

Iată treizeci și cinci de ani de când o întreagă oligarhie de experți, judecători, funcționari, de guverne, ia, în numele popoarelor, fără a fi mandatată, decizii cărora o formidabilă conspirație a tăcerii le disimulează mizele și le minimizează consecințele. Să fiu bine înţeles: eu nu vin aici să dau lecţii nimănui; doresc, în schimb, să fie respectată abordarea mea ! M-aş lipsi, dealtfel, de a fi în această postură. Ar fi fost mai bine, desigur, ca voci mai puternice decât a mea să se angajeze în această luptă. Ele însă nu au vrut, mă voi abține de la a le judeca. Mă mulţumesc să fac şi să îmi asum altă alegere. Nu este atât de ușor.

În apărarea absenţilor, o recunosc de bunăvoie - conformismul ambient, ca să nu spun veritabilul terorism intelectual care domnește astăzi, descalifică anticipat pe cineva care nu aderă la noua credință, și literalmente îl expune la invective. Cine vrea să se delimiteze de cultul federal este luat în primire imediat de către formatorii de opinie (...) în cel mai bun caz drept un dispreţuitor al modernităţii, un nostalgic sau primitiv, iar în cel mai rău caz drept un naționalist fanatic gata să întoarcă Europa la vechii demoni, care i-au adus atât de des nenorociri.

Dar sunt momente când ceea ce este în joc este atât de important, încât totul trebuie să fie clar. Și nu vorbesc aici în numele unei Franțe împotriva celeilalte, pentru că atunci când vine vorba de Franța, de Republică și de democrație, nu poate fi vorba de dreapta și stânga. Este în joc, dincolo de partide, de divizările cele mai naturale, de opoziţiile cele mai legitime, de gâlcevile cele mai vechi, nimic altceva decât destinul nostru comun. Iar acest destin comun este serios pus în pericol de aceste acorduri, care nu sunt nici condiţia prosperităţii, nici condiţia păcii. Într-o lume cum este aceasta, idealul, ca şi realismul, cer susţinerea unei concepții cu totul diferite a Europei, iată ce aş dori acum să dezvolt în fața dumneavoastră.

Domnule președinte, doamnă, domnilor miniștri, dragii mei colegi, să nu ne lăsăm înşelaţi, logica angrenajului economic și politic pus la punct la Maastricht este aceea a unui federalism fundamental antidemocratic, fals liberal și hotărât tehnocratic, Europa care ni se propune nu este nici liberă, nici corectă, nici eficientă. Ea îngroapă conceptul de suveranitate națională și marile principii izvorâte din Revoluție: 1992 este literalmente anti-1789. Frumos cadou de aniversare îi fac Republicii, la cei 200 de ani ai săi, fariseii care o tamâiază cu discursurile lor și riscă să o distrugă prin acțiunile lor !

Știu bine că se vrea cu orice preţ minimalizarea problemei și să fim făcuţi să credem că nu cedăm nimic esenţial în ceea ce privește independența noastră ! Este la modă, astăzi, să se dizerteze la nesfârșit despre însăşi semnificaţia conceptului de suveranitate, să fie descompus în bucăți mici, să se afirme că el admite multiple excepții, că suveranitatea monetară nu este deloc același lucru ca și identitatea colectivă, care nu ar fi periclitată. Sau că impozitele, apărarea, afacerile externe, în fond, nu joacă decât un rol relativ în exerciţiul suveranității.

Toate aceste tertipuri nu au în realitate decât un singur scop: de a goli de semnificaţii acest cuvânt jenant, astfel încât să fie scos din discuție în cadrul dezbaterii.

Metoda este abilă. Prezentarea fiecărui abandon în parte ca nefiind, în sine, decisiv, poate permite abandonarea, unul câte unul, a atributelor suveranităţii, fără a se recunoaşte vreodată că se intenţionează distrugerea sa în ansamblu.

Procedeul nu este nou. Sunt 2500 de ani de când, din jumătate în jumătate de distanţă, Ahile se apropia alergând de broasca ţestoasă a lui Zenon şi nu o ajungea vreodată. Numai că acesta este doar un paradox. În realitate, Ahile câștigă uşor cursa; în mod asemănător, prin forţa acestor sacrificii, fie ele oricât de rarefiate, vom ajunge în cele din urmă să golim de conținut suveranitatea. Pentru că este vorba despre o noţiune globală, indivizibilă precum un număr prim. Eşti suveran sau nu mai eşti ! Dar nu eşti niciodată pe jumătate. Prin esență, suveranitatea este un absolut care exclude orice idee de subordonare și de compromis. Un popor suveran nu răspunde în faţa nimănui şi nu are, vis-à-vis de celelalte, decât datoriile și obligațiile pe care le alege în mod liber să şi le impună.

Amintiți-vă strigătul lui Chateaubriand de la tribuna Camerei, în 1816: "Dacă Europa civilizată ar vrea să-mi impună charta, aș pleca să trăiesc la Constantinopol".

Suveranitatea nu poate fi divizată, nici nu poate fi partajată cu alţii și, desigur, nu se poate îngrădi.

Să ne reamintim, de altfel, spre a avea un exemplu mai recent despre ceea ce doriţi, ce a putut însemna în timpul "Primăverii de la Praga" doctrina suveranității limitate, așa cum este adevărat că "suveranitatea împărțită", "suveranitatea în comun", "suveranitatea limitată", sunt tot atâtea expresii pentru a spune că nu mai există nicio suveranitate ! Și, într-adevăr, atunci când se cade de acord să se ia decizii majoritare privind probleme cruciale, și din momentul când aceste decizii sunt obligatorii pentru toți, fără a se putea vreodată reveni asupra lor ulterior, la nivel național, este o trecere clară de la concertare la integrare. Astfel încât, atunci când ni se spune că acordurile de la Maastricht organizează o uniune de state, bazată pe cooperare interguvernamentală, se deghizează în mod deliberat realitatea. Dimpotrivă, aceste acorduri vizează să facă inaplicabil dreptul de veto și să creeze mecanisme care scapă complet de sub controlul statelor.

De fapt, acest tratat este un "anti-compromis" al Luxemburgului, interzicând nu numai parlamentelor naționale, ci şi guvernelor, să susțină interesul național atunci când acesta este pus în discuţie, deoarece toată lumea s-a angajat să evite cât mai mult posibil o unanimitate, întrucât o majoritate calificată este în favoarea adoptării deciziei.

Acest lucru este valabil pentru politica monetară și pentru politica socială. Dar va fi, de asemenea, pentru politica externă și de apărare. De altfel ne-ați amintit, domnule ministru, țările membre îşi iau angajamentul de a susţine numai pozițiile comune în cadrul organizațiilor internaționale, și acest angajament, de asemenea, se aplică pentru Franța și Regatul Unit, în calitatea lor de membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU : această situație, contrar prevederilor Cartei, mulți dintre partenerii noștri astfel o interpretează, o ştim, ca pe o tranziție spre transferul acestor două locuri către Comunitate.

Tot acest dispozitiv are deci foarte puţin respect pentru suveranitatea statelor membre, atât în ​​ceea ce privește natura regulilor luării deciziilor, cât şi ireversibilitatea transferurilor de competențe avute în vedere.

Deci, să încetăm să trişăm, să disimulăm, să facem jocuri de cuvinte, să multiplicăm sofismele. Alternativa este clară : trebuie să ne conservăm suveranitatea noastră sau să renunțăm la ea.

Este timpul să ne întrebăm cum am ajuns să considerăm această chestiune, de la nepotrivită doar în urmă cu câteva luni, apoi ca pe una aproape banală, cum am ajuns să considerăm ruperea pactului nostru social ca pe ceva normal, sau cel puțin ca pe ceva necesar.

Desigur, încă și acum se zbat să ne convingă că nu este nimic nou. Nimic nou în privinţa gândurilor ascunse, dar o noutate radicală în raport cu angajamentele pe care le-am făcut până acum și care au fost de o cu totul altă natură.

Să dăm deoparte Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, care, imediat după război, a fost total impregnat cu o ideologie dirijistă și planificatoare, şi care, dealtfel, s-a soldat cu un eșec total, dacă am judeca după ceea ce a rămas astăzi din industria siderurgică europeană !

Deci, în afară de Tratatul de instituire a CECO, am putea lua în considerare că înainte de summit-ul de la Maastricht nu am ratificat decât acorduri de cooperare și liber-schimb. În plus, la optsprezece luni de la semnarea Tratatului de la Roma, membrii constituantei din 1958 au putut evidenția și consacra deplin suveranitatea națională. Și nu au făcut-o printr-o inadvertenţă, cum părea să sugereze domnul Mitterand, sau din neglijenţă, cum s-a simțit obligat să presupună domnul Păstrător al sigiliilor [Garde des sceaux].

Trebuie amintit, de fapt, că Tratatul de la Roma menționează doar două politici comune, dintre care una, cea a transporturilor, nu a mai apărut vreodată, în timp ce cealaltă, politica agricolă comună, a funcţionat doar prin consens, de vreme ce compromisul de la Luxemburg a încheiat - temporar - orice ispită supranațională ? Întemeierea unei piețe comune și a unei piețe unice, asta e totul la ce s-a angajat Franța, și nu ar fi fost nimic de zis împotriva acestor angajamente, dacă nu s-ar fi dezvoltat treptat, prin caracterul reglementărilor, deciziilor și directivelor, un întreg drept comunitar derivat, fără nicio legătură cu obiectivele fixate prin tratate.

Evident, apărea o problemă de interpretare a textelor, care devenea din ce în ce în ce mai gravă pe măsură ce conivenţa Comisiei, Curţii Europene și instanțelor naționale impuneau statelor membre supremația legislației comunitare.

Exemplul Actului Unic European este, în acest sens, destul de revelator. Acest tratat declară, în esenţă, că vor fi luate cu majoritate toate măsurile de armonizare necesare pentru a realiza o piaţă unică, făcând excepţie măsurile fiscale. A priori, aceasta nu angajează niciun transfer real de suveranitate, dacă suntem dispuși să luăm într-adevăr în considerare că o piață unică nu este un spațiu economic uniform și că nu are nevoie de numeroase măsuri de armonizare pentru a exista un joc corect al concurenței între statele membre, supus principiului recunoașterii reciproce a reglementărilor. Dar a fost suficient ca Comisia, dispunând de inițiativa asupra textelor, să decidă că realizarea pieței unice necesită adoptarea a trei sute de directive de armonizare pentru ca acestea să fie adoptate cu o majoritate, fără ca nicio cale de atac să fi putut fi opusă acestei calificări arbitrare, Curtea de Justiție a Comunităţilor fiind ea însăşi convertită fără rezerve la ideologia federalistă.

Astfel, de fapt, angajamentul nostru inițial se vădeşte a fi mult mai constrângător decât ceea ce reieşea din litera tratatului.

Cu toate acestea este totuşi, din nou, doar o problemă de interpretare, pentru care s-ar putea găsi, teoretic, o soluție constituțională care să fie impusă judecătorilor.

Aceasta nu mai este nicidecum valabil cu acordurile de la Maastricht, care nu suferă de nicio ambiguitate. Se cunoaşte argumentul: trebuie să facem Europa, așa că trebuie să-i cedăm o parte din suveranitatea noastră. Ca și cum această relație de cauzalitate ar fi de la sine înţeleasă ! Ca și când respectul suveranității ar interzice deschiderea, solidaritatea ! Ca și cum statele suverane erau inevitabil reduse la o splendidă izolare și condamnate la o politică prudentă de închidere în sine !

Se uită că, dacă consideră necesar, un stat poate decide în mod suveran să îşi delege competenţele sau să şi le exercite în comun cu alţii. Cearta nu este pur semantică. Este ceva, într-adevăr, delegarea temporară a unei puteri care poate fi recuperată atunci când delegarea acesteia nu mai este în concordanță cu interesul național sau nu mai îndeplinește cerințele momentului. Este cu totul altceva operarea unui transfer fără recurs care ar putea obliga un stat să pună în aplicare o politică contrară intereselor și opțiunilor sale.

Cooperarea, coordonarea, chiar și atunci când sunt împinse foarte departe, se potrivesc foarte bine cu dreptul de veto. Se poate spune chiar că veto-ul este cel mai bun stimulent pentru coordonare, fiindcă el obligă la extinderea negocierilor până la atingerea unui acord general al statelor. De altfel, pe această filosofie se bazează, şi o repet, celebrul compromis de la Luxemburg, când, după politica scaunului gol, pe care de Gaulle a impus-o partenerilor noștri, nu a împiedicat, ci dimpotrivă, a dus la dezvoltarea unei politici agricole comune.

Se poate argumenta, desigur, oricând, că toate acestea nu sunt foarte importante, deoarece tratatele propriu-zise nu sunt niciodată complet ireversibile și, dacă este cazul, fiecare stat membru va putea întotdeauna să le denunțe în  bloc. Lucrurile nu sunt atât de simple.

În primul rând pentru că, după cum se poate citi, tratatul nu prevede nici secesiunea, nici retragerea. Este, de asemenea, pentru prima dată când un tratat este astfel marcat de noțiunea de ireversibilitate, și se ştiu destule despre cum funcţionează sistemele în care statele federate îşi păstrează, totuşi, dreptul de a părăsi federația. Se ştie cum au interpretat în SUA statele din nord acest drept atunci când statele din sud au vrut să se separe. Știm, de asemenea, ce a însemnat aceasta în Constituția sovietică. Ştim despre ce a fost vorba în Iugoslavia. Și chiar dacă perspectivele sunt, în acest caz, mai puțin dramatice, se pune întrebarea dacă nu suntem pe cale să creăm o situație în care denunţarea în bloc a tratatelor va deveni atât de dificilă și atât de costisitoare încât aceasta nu va mai fi decât o soluție iluzorie.

Nu trebuie să visăm. Fără monedă, mâine, fără apărare, fără diplomație, poate, poimâine, Franța, în cel mai bun caz, nu ar mai avea o marjă de manevră mai mare decât o au azi Ucraina și Azerbaidjanul.

Unii se vor acomoda. În ceea ce mă priveşte, nu este viitorul pe care îl doresc pentru țara mea. Mai mult decât atât, susţinătorii marşului spre federalism nu îşi ascund schiţa. Ei doresc, și o spun deschis, ca progresul federalismului să fie fără întoarcere în drept, și mai ales în practică, și este clar că suntem deja prinși într-un angrenaj redutabil. De când regula majorității este aplicată pe scară din ce în ce mai largă în luarea deciziilor Consiliului European, și de când jurisprudența convergentă a Curții de Casație și a Consiliul de Stat admite că tratatele și dreptul comunitar din care este derivat beneficiază de o prioritate absolută asupra legilor noastre naționale, Guvernul, atunci când acesta este în minoritate în cadrul Consiliului, şi nici nu mai vorbim de Parlament, nu mai are niciun cuvânt de spus pentru a modifica normele UE considerate inacceptabile pentru Franța.

Gândiţi-vă că judecătorul de drept administrativ nu mai are nicio jenă să declare că un ministru comite o infracțiune dacă ia o măsură în conformitate cu legislația națională, atunci când această lege este contrară unei directive comunitare, chiar dacă legea este ulterioară. Administrația poate chiar să fie obligată la plata de daune interese. Unde mergem?

Unde mergem, dacă judecătorul, spunând că nu vrea să cenzureze legea, își asumă dreptul de a o face neopozabilă sau neaplicabilă ? Republica nu înseamnă justiţie la ordin: dar nu este nici guvernul judecătorilor, în special atunci când vine vorba de judecătorii europeni care vorbesc în spiritul tratatelor !

Curând, însă, așa cum ne-a spus domnul Delors, cel puțin 80% din dreptul nostru intern va fi de origine comunitară, și judecătorul nu-i va lăsa legiuitorului să aleagă decât totul sau nimic: fie se supune în totalitate, fie denunţă în mod unilateral tratatele din ce în ce mai constrângătoare.

Pe scurt, atunci când, ca urmare a aplicării Tratatului de la Maastricht, în special în ceea ce privește moneda unică, costul rezilierii va fi devenit exorbitant, iar capcana se va fi închis, a doua zi, nicio majoritate parlamentară, indiferent de circumstanțe, nu va putea, în mod rezonabil, să facă ceea ce ar fi de făcut.

Să ne temem atunci ca, în cele din urmă, sentimentele naționale, spre a nu fi înăbușite, să nu se ridice la rândul lor în naționalism și să nu ducă Europa, încă o dată, spre dificultăți serioase, fiindcă nimic nu este mai periculos decât o naţiune prea mult timp frustrată de suveranitatea prin care își exprimă libertatea sa, adică dreptul său inalienabil de a îşi alege propriul destin.

Nu te poţi juca în impunitate cu popoarele și istoria lor. Toate himerele politice vor ajunge la un moment sau altul să se sfărâme de realitățile istorice. Rusia a ajuns într-adevăr, să absoarbă comunismul ca o sugativă, deoarece Rusia a avut o mai mare coerență istorică decât comunismul, dar cu ce preț ?

Deci, dacă am organiza Europa, să o organizăm plecând de la realităţi. Și realitățile, în Europa, sunt toate națiunile care o compun.

Cum putem articula construcția Europei cu aceste stări de fapt atât de adânc înrădacinate în trecut și în inconștientul colectiv ? Cum putem construi un sistem de cooperare care să asigure pacea și prosperitatea, fără a neglija realitățile naționale, ale căror mișcări ni se par uneori imperceptibile, fiindcă acestea au loc pe durate lungi ? Iată ce ar trebui cu adevărat să fie subiectul unei mari şi reale dezbateri publice.

Dar, să o constatăm, această dezbatere nu este cu adevărat angajată. Ne mulţumim să facem incantaţii: "Ce  frumos, ce mare, ce generos e Maastrichtul !" Sau amenințarea abia voalată - "Maastricht sau haosul ! Dacă nu votezi pentru Maastricht, nu vei fi niciodată ministru !" Acest punct de vedere devine chiar mai surprinzător când este trecut sub tăcere doar din simple motive de oportunitate imediată, și are parte de justificări întortocheate. Ideologii recuceririi pieței interne sunt campionii monedei unice. Susţinătorii relansării și teoreticienii unei politici economice alternative explică doct că nu există alternativă la Maastricht. Nu mai vorbim de cei care ne-au explicat, pe rând, că Maastricht a fost în deplină conformitate cu Constituția, apoi că ratificarea necesită revizuirea acesteia: că documentul de la Maastricht era documentul cel mai important de la cel de-al doilea război mondial, fiindcă el nu era decât extinderea Tratatului de la Roma și a Actului Unic European ... Totul se întâmplă, în realitate, ca și când nimeni nu a avut într-adevăr chef de dezbateri.

Desigur, se poate oricând argumenta - începem să o facem, ici-colo - că această chestiune este mult prea tehnică pentru a fi abordată în mod corespunzător într-o dezbatere publică, într-o atmosferă pasională, la un moment nepotrivit și în faţa unor alegători cărora să li se postuleze, în mod convenabil, incompetența. Curioasă concepție despre democrație în spatele căreia, din nou, se arată temerea de votul universal, de poporul suveran, și declinul Republicii.

Mai ales că construcția europeană nu este nicidecum, prin natură, o problemă tehnică. Prin această tactică, de la moment eșecului ECD din 1954, ideologii federalismului și eurocrații încearcă să îşi ascundă schiţa lor politică sub mantia tehnicii.

Este adevărat că s-au descurcat binişor până acum. Dar până unde este permis să se impună poporului, sub masca tehnicităţii, opţiuni politice majore care trebuie să plece numai şi numai de la el ? Până unde poate fi disimularea instrumentul unei politici ? Ar fi indecent și periculos să se meargă mai departe.

A venit timpul să ne confruntăm cu adevărata natură a lucrurilor, care nu este de natură tehnică, ci politică, și să spunem deschis, sincer, cinstit, care sunt mizele. Este timpul ca această dezbatere să aibă loc. Este timpul să arătăm francezilor că există mai multe căi posibile și că au posibilitatea de a alege. Este timpul să le arătăm că sunt împinşi spre un impas și că speranța este în altă parte - după mine, a lor vine dinspre naţiune.

Place sau nu, de fapt, ideea formată în privinţa națiunii este cea care determină ideea despre Europa. Dar este o atitudine larg răspândită, să se toace la nesfârşit tema Europei fără măcar a se atinge tema națiunii, ca şi cum aceasta nu ar fi pusă în cauză. Este mult mai convenabil să se rămână în ceaţă, în implicit sau în omisiune.

Există, desigur, acest principiu al prudenței politice extreme, care i-a făcut pe autorii Tratatului de la Maastricht să șteargă din textul lor cuvântul "federal". Cu toate acestea, acest lucru nu schimbă nimic, pentru că ceea ce contează într-un tratat este spiritul său, sunt mecanismele pe care le pune în loc, și dumneavoastră înşivă, domnule Dumas, cu sinceritatea care vă caracterizează, aţi recunoscut-o aici, fără menajamente: această Europă are o finalitate federală.

Cu toate acestea, o admit de bunăvoie, ceea ce ni se propune astăzi nu este federalismul în sensul pe care îl înţelegem atunci când vorbim de Statele Unite sau de Canada. Este cu mult mai rău, pentru că este un federalism cu îngrădiri !

S-ar onora cu adevărat tratatul dacă s-ar afirma, fără măsuri de precauție suplimentare, că are o esență federală. Nu se spune nimic, într-adevăr - şi ar fi fost, totuşi, răul mai mic - despre garanţiile federalismului.

Fiindcă puterea care se ia de la popor nu este moştenită de un alt popor, nici de uniunea altor popoare. Sunt tehnocrați desemnaţi și controlaţi chiar mai puțin democratic decât înainte, cei care beneficiază, iar deficitul democratic, păcatul originar al construcției europene, se agravează.

În aceste condiții, un federalism adevărat, cu guvernul său, senatul său, cu a sa cameră a reprezentanților, ar putea fi văzut mâine ca un progres, sub pretextul că ar fi singura cale de ieșire din mlaştina tehnocratică în care ne-am fi scufundat tot mai mult.

Acesta este motivul pentru care mă opun încă şi mai hotărât acestei soluții de federalism şchiop, care ar fi preludiul fatal al unui federalism adevărat și pur.

Ori, să fim lucizi, nu există vreun loc pentru națiuni cu adevărat libere într-un stat federal. Nu a existat niciodată un loc pentru națiuni cu adevărat distincte, în vreun stat federal. Să aibă alţii iluzii că se poate crea o națiune a națiunilor : aceasta este o contradicție în termeni, și nimic mai mult. Să cădem de acord, mai degrabă, că este ceva ironic să fie prezentat vechilor noastre naţiuni federalismul drept un ideal, tocmai în momentul în care toate federaţiile naţionale sunt în curs de a-şi atinge propriul eşec final.

Pentru cei care, indiferent cum, îşi imaginează că timpul și textele prevalează asupra restului, aș aminti doar cum, de mai mult de două secole, se pune chestiunea Quebec-ului. Cum, de peste două secole, poporul din Quebec, care este, în acelaşi timp, atât atât de aproape și atât de diferit de vecinii săi prin originile sale, limba și cultura sa, îşi traieşte condiţia de stat federat dintr-un stat federal, care este totuşi mult mai democratic decât construcţia ale cărei schele s-au ridicat la Maastricht.

Într-adevăr, federalismul nu funcționează bine decât atunci când se aplică într-un stat-națiune, ca în Germania sau în Statele Unite ale Americii de astăzi, în Mexic, în Brazilia, sau în Australia. Cum, în aceste condiții, am putea crede în mod rezonabil că ne putem reuni sub aceeaşi lege, sub aceeași putere, de la o uniune convențională la un ansamblu transnaţional suficient sieşi și care s-ar perpetua fără constrângere ?

În această chestiune eminamente politică, singura dezbatere veritabilă îi opune astfel, pe de o parte, pe cei care văd națiunea doar ca pe un mod de organizare socială, de-acum depăşită într-o cursă spre globalizare, pe care o doresc, și pe de altă parte, pe cei care o văd cu totul altfel.

Națiunea, pentru aceştia din urmă, este ceva care are o dimensiune afectivă și o dimensiune spirituală. Acesta este rezultatul unei realizări, produsul unei metamorfoze misterioase prin care un popor devine mai mult decât o comunitate solidară, aproape un trup și un suflet. Desigur, popoarele nu au toate aceeaşi concepţie privind națiunea: francezii o au pe a lor, care nu este cea a germanilor sau a englezilor, dar toate națiunile se aseamănă oricum şi nimic durabil nu poate fi realizat în afara lor. Democrația însăși este de neconceput fără națiune.

De Gaulle a spus: "Democrația, pentru mine, fuzionează perfect cu suveranitatea națională". Nu se poate sublinia mai bine de atât, că, pentru a exista o democrație, trebuie să existe un sentiment de apartenenţă comunitară suficient de puternic pentru a face ca minoritatea să accepte legea majorității ! Iar națiunea este tocmai aceea prin care acest sentiment există. Dar națiunea nu poate fi inventată, nici decretată, nici suveranitatea !

Realitatea națională se impune de la sine, fără ca nimeni să poată decide altfel; nu există nici retragere, nici respingere, este act de adeziune.

Pentru că națiunea nu este un clan, nu este o rasă, nu este un trib. Națiunea este mai tare decât ideea de patrie, mai puternică decât patriotismul, acest reflex nobil prin care îţi aperi ţara natală, pământul tău, mormintele tale. Prin sentimentul național poţi deveni un cetățean, prin el ajungi la această demnitatea supremă a oamenilor liberi, numită cetățenie !

Este suficient să spunem că nici cetățenia nu poate fi decretată, ea nu se trage nici din legi, nici din tratate. Pentru a exista o cetățenie europeană, ar trebui să existe o națiune europeană.

Atunci da, este posibil să se închidă locuitorii din țările Comunităţii într-un corset de norme juridice, să li se impună proceduri, reguli, interdicții, să se creeze, dacă se doreşte, o nouă categorie de supuşi.

Dar nu poate fi creată printr-un tratat o nouă cetățenie. De altfel, ni se vorbeşte despre o curioasă cetățenie, plină de drepturi, dar fără îndatoriri !

Dreptul de vot exprimă astfel o adeziune foarte puternică, fără de care nu mai are niciun sens. Noi nu votăm într-o țară doar pentru că locuim acolo, ci pentru că vrem să-i împărtășim valorile și destinul. Obstacolul pentru cetățenia europeană nu este, deci, atât constituțional, cât moral.

Îndrăznesc să spun că nu ştiu de ce să mă simt mai puţin şocat, cu rezerva că este vorba doar de propuneri, de perspectiva admiterii străinilor în alegerile locale, ori de ideea de a recunoaște dreptul de vot pentru alegerile europene resortisanților din alte state membre ale Comunității, care au reședința în Franța ? Deoarece aici apare, la nivelul principiilor, deriva federalistă.

În spiritul unei confederații care respectă suveranitatea națională, care este, până la proba contrarie, singura cale pe care suntem acum în mod oficial angajaţi, deputații din Parlamentul European sunt reprezentanți ai fiecăruia dintre popoarele comunității. Prin urmare, este foarte firesc că aceştia sunt aleși pe baze naționale. Deschizând acest corp electoral pentru locuitorii din alte state membre, am rupe cu acest principiu și am deschide o breşă ce ne va duce spre considerarea deciziilor Parlamentului de la Strasbourg drept expresia voinței generale a unui ipotetic "popor european", în același mod după care legea stabilită de fiecare parlament național este expresia voinței generale a națiunii.

Aici, desigur, vor să ne aducă autorii tratatului de la Maastricht, și este clar că ei consideră a fi bune pentru a o face, orice mijloace. Această dispoziție este, aşadar, absolut inacceptabilă, indiferent de condițiile sale de exercitare.

Voi risca, cu toate acestea, să produc surprindere, spunând că ar trebui, probabil, să considerăm crearea cetățeniei europene drept ceea ce ea este, adică un simplu corolar al monedei unice, care este mecanismul puternic prin care s-ar realiza nu numai integrarea economică, dar, de asemenea, în cele din urmă, integrarea politică.

Cei care doar se mulţumesc să ceară abrogarea dispoziţiilor privind dreptul de vot, mă tem că atacă doar efectele anticipate, fără a aborda cauzele. Ne putem de asemenea întreba, în mod legitim, în ce măsură această prevedere provocatoare, care s-ar putea, eventual, să pară că poate fi atenuată, nu va funcționa doar ca o momeală, o schimbare, cum se spune pe unele terenuri de vânătoare.

Am avut, cel puţin, şansa de a ne aminti că sentimentul național nu este naționalismul. Fiindcă naționalismul, cu excesele sale și cu încăpăţânarea sa egoistă, nu are nimic de-a face cu națiunea şi nici, desigur, cu Republica. Adică Franța, care trebuie să îşi păstreze suveranitatea, refuzând să se dizolve într-o Europă federală, nu este Franța extremiștilor de dreapta, care este de fapt o anti-Franță.

Ce pot, de altfel, să priceapă despre națiune cei care acum cincizeci de ani se angajau în colaborarea cu naziștii pentru a construi noua ordine europeană; cei care, în Parisul ocupat, organizau expoziții despre Franța europeană la Grand Palais, care au profețit că se va vorbi despre Germania și Danemarca cum se vorbește despre Flandra și Burgundia, sau chiar că într-o Europă în care Germania ar avea rolul pe care Anglia intenționa să și-l asume, interesele sale și ale noastre se vor regăsi, mai devreme sau mai târziu ?

Nu cred că aceia au rupt cu aceste înclinații, în ciuda eforturilor lor de a juca pe egoism, în timp ce îşi ascund ideologia care îi animă, care merge dincolo de granițe și este antirepublicană, fiindcă este visceral împotriva drepturilor egale și recunoașterii universală a demnității persoanei umane.

Dar haideți să ne păzim : atunci când sentimentul național este agresat se deschide calea derivelor naționaliste și tuturor extremismelor !

Am vorbit despre republică, despre valorile republicane. Trebuie să ne înţelegem bine asupra acestui subiect. În Franța, Republica nu este doar un regim instituțional. Și dacă ar trebui să-i găsim o dată de naștere, aş situa-o la Valmy, pe 20 septembrie 1792, cu "poporul înarmat", mai degrabă decât la Convenție, a doua zi, când membrii săi au decis să elimine monarhia. Pentru că Republica este în primul rând acest sistem de valori colective prin care Franța este ceea ce este în ochii lumii, este o Republică franceză aşa cum exista o Republică romană. De la bun început, maxima sa este aceeași: suveranitatea poporului, apelul la libertate, speranţa dreptăţii. Ea este inseparabilă de demnitatea persoanei umane și de emanciparea sa, de statul de drept, de echitate și de egalitatea de șanse. Este inseparabilă de solidaritatea națională, de ambiția colectivă națională, de spiritul național, de independența națională. Este inseparabilă de Stat, care, în numele său, trebuie să arbitreze, să facă dreptate, să atace continuu privilegiile, să combată feudismul, să promoveze meritele și virtutea. Se poate spune că, fiind turnate în aceeaşi formă, Republica nu este separabilă de națiune. Și toate acestea, desigur, nu ţin de ieri !

Nu a existat deja un sentiment național la cetele anti-engleze din Normandia, în timpul războiului de o sută de ani ? Sau atunci când pentru prima dată, s-a strigat la Marsilia, în 1585, "Trăiască Republica !" împotriva Ligii care pactiza cu spaniolii ? Nu era deja din Evul Mediu un model cultural francez la această universitate din Paris, care a impus Europei supremația metodei sale, și atunci când abatele Suger inaugura, la Saint-Denis, epoca acestor catedrale, care încă nu se numeau gotice, și în care toată Europa de atunci a recunoscut arta Franței ? Nu a existat deja o voinţă națională la Filip cel Frumos, atunci când a refuzat să tolereze orice stat în stat și la "micul rege de Bourges" atunci când a respins Tratatul de la Troyes, prin care Isabeau de Bavaria a închinat Franța englezilor ? Și la Francisc I, când a semnat la Villers-Cotterêts edictul prin care franceza a devenit limba oficială a statului ?

La fiecare etapă a istoriei noastre, exista deja un pic de Republică, cum a fost şi atunci când Napoleon a dispus elaborarea Codului Civil și a spus: "Maxima mea a fost cariera deschisă pentru talente, fără deosebire de avere".

Trebuia trecut pe aici pentru ca într-o zi să fie cu adevărat Republica, şi filozofii, şi Declaraţia drepturilor, şi şcoala Republicii, pentru ca Franţa să poată deveni această țară atât de deosebită, încât Malraux a spus că "nu este niciodată mai măreaţă decât atunci când vorbește tuturor". Această țară deosebită, dintotdeauna, s-a dorit a fi mai mult exemplară decât dominatoare. Această țară atât de deosebită, încât, în ciuda carențelor și sacrificiilor sale, şi-a păstrat, pe tot parcursul vicisitudinilor istoriei, un statut excepțional, de ghid spiritual și moral : pentru că este, fără îndoială, o excepție franceză.

O excepție franceză, da, care explică acest compromis extraordinar pe care Republica l-a realizat aici, între nevoia de Stat și libertatea individului, și care nu poate fi reconciliat cu normalizarea, cu banalizarea care se vrea să se impună Franței, în numele logicii de la Maastricht.

Cum trebuie să fim liniștiţi, iată că ni se promite respectarea identităţilor naționale, încercându-se să fim convinşi că acestea sunt prea puternice pentru ca creuzetul federalist să le poată ameninţa cu dispariţia.

Ni se vor face concesii privind - cine știe? - brânzeturile noastre și unele din obiceiurile noastre, findcă folclorul nu deranjează pe nimeni, niciodată o mișcare folclorică nu a devenit revoluționară. Ni se va lăsa, poate, Marseilleza, cu condiția de a-i schimba cuvintele, fiindcă accentele sale feroce implică riscuri şi-i reamintesc poporului nostru istoria și libertatea sa.

Ni se va lăsa limba, rămânându-ne nouă grija de a o strica, deşi pentru mulți oameni, franceza este încă sinonimă cu libertatea. Ne-am raliat deja acestei idei nebune, că limba noastră nu este nimic mai mult decât o tehnică de comunicare.

Deja acceptăm ideea că nu este rațional de a se cumula nouă limbi de lucru și că există o problemă reală pentru Europa.
 
Dar acest utilitarism miop, la care se convertesc elitele noastre și care face să înainteze cu paşi mari Europa frderală, este de natură să distrugă sufletul Franței. De altfel, este destul de important că am ales cuvântul identitate spre a descrie ceea ce s-a consimţit să ne fie lăsat. Această asigurare pentru care s-a simţit obligaţia de a ni se da este deja indiciul unui risc major.

Se vorbeşte despre identitate atunci când sufletul este deja în pericol, atunci când experiența a lăsat deja locul angoasei. Se mai vorbeşte, când reperele sunt deja pierdute !

Căutarea identitară nu este o afirmaţie. Aceasta este reflexul defensiv al celor care simt că au cedat deja prea mult. Lăsându-ni-se numai identitatea, nu ni se acceptă totuşi o mare favoare, dar urmează să nu ni se mai accepte nimic !

Ce trebuie să punem în locul a ceea ce trebuie să dispară ? La ce se vrea să fim puşi să ne asociem, atunci când avem un refuz național ? Pe ce se va întemeia acest guvern al Europei căruia se vrea să ne supunem ?

Pe conștiința europeană ? Este adevărat, există aceasta conștiinţă; există chiar și ceva precum o civilizație europeană la confluența voinţei prometeice, creștinismului și libertăţii spiritului. Desigur, noi, europenii, avem un patrimoniu și tot felul de asemănări, dar acestea nu sunt suficiente pentru a construi un stat.

Dacă există o conștiință europeană, este cam cum ar exista o conştiintă universală; este de natură conceptuală și nu are nici nimic de-a face cu sufletul poporului și cu solidaritatea organică a națiunii. Națiunea franceză este un experiment multisecular, conștiința europeană este o idee care, de altfel, nu se oprește la frontierele Comunității. Și nu se construieşte un stat legitim pe o idee abstractă, cu atât mai puțin pe o dorință tehnocrată.

Astfel, statului federal european i-ar lipsi o bază reală și justificări profunde Acesta ar fi un stat îndepărtat și arbitrar în care niciun popor nu s-ar recunoaşte. Cei mai lucizi dintre federaliștii europeni o știu bine și au pregătit un răspuns. Este vorba despre Europa regiunilor, care are dublul avantaj de a aduce împreună, spun ei, puterea cetățeanului și de a lasa în ofsaid - asta e sigur - statele naționale.

Numai că, iată: acest federalism regionalist ar însemna, cu siguranță, sfârșitul Republicii noastre. Ar însemna distrugerea a zece secole de voinţă de unificare a ţării, zece secole de reunire a provinciilor, zece secole de luptă împotriva feudalilor locali, zece secole de eforturi pentru a consolida solidaritatea între regiuni, zece secole de încăpăţânare fructuoasă de a crea, din generație în generație, o adevărată comunitate națională.

La ce s-ar ajunge, în final ? Vom înlocui unele frontiere naționale existente cu o varietate de granițe locale invizibile, dar foarte reale. Am crea provincii mici acolo unde erau state mari, cu tot atâtea comunități blocate în egoismele lor locale. Am lăsa regiunile bogate să devină mai bogate și pe cele sărace să devină mai sărace.

Ne-am încredința afacerile unor funcţionari pe care guvernul federal, din cauza depărtării sale și lipsei de legitimitate, nu-i va putea controla, și nici nu se poate face acest lucru de către guvernele naționale, slăbite din punct de vedere politic și cu competențele limitate. Va fi marea reîntoarcere a feudalismului, care, recunosc, este deja în curs de desfășurare.

Va fi, dintr-o dată, această Europă a triburilor de care ne spune ca se teme atât de mult domnul președinte al republicii. Nu va fi mai exista în Franța redistribuire, amenajarea teritoriului. Va veni regula lui fiecare pentru el și Dumnezeu pentru nimeni.

Vor fi legate relaţii de la regiune la regiune peste capul statelor; și asta a început deja ! Ar fi opusul Republicii și opusul democrației.

Chiar și cei care au multiplicat nivelurile administrației ne spun acum că sunt prea multe, că unele trebuie să fie suprimate pentru a eficientiza, a simplifica. Sunt prea multe eşaloane, ca şi prea multe comune. Și chiar dacă nu există niciun calcul, nu există nicio premeditare, chiar dacă domnul Delors este, probabil, sincer atunci când spune că nu vrea să dispară națiunile, angrenajul este configurat astfel încât în ​​cele din urmă nu va fi o alegere între departament și regiune, care va fi necesară în multitudinea nivelelor de putere : este retragerea statului-națiune, cea care se va ivi !

Și ideea îsi face loc tiptil : deja regiunile tratează în mod direct cu Bruxelles-ul, pentru a cerși subvenții, deja se aliază între ele pentru a organiza grupuri de presiune la nivelul Comunităţii; deja sunt în curs de apariţie politici regionale care fac nu mai ţin niciun cont de cerințele naționale.

Și iată că se creează la Bruxelles un comitet al regiunilor, care nu are încă multe puteri, dar care se prezintă deja în calitate de organism reprezentativ. Aceasta este manifestarea deschisă a unei scheme regionaliste, care nici măcar nu se mai deranjează să se deghizeze, dar care, ca întotdeauna, îşi ascunde ambițiile reale.

Din nou, dacă suntem atât de vulnerabili, vina se datorează propriei noastre renunțări, o renunțare care se află în deriva unei descentralizări prost proiectate și controlate, iar perspectiva unei Europe a regiunilor face să apară brusc pericolele imense !

Am ales totuși descentralizarea, nu dezintegrarea !

Lucrurile vor continua, prin urmare, sa aibă loc fără ca în niciun moment poporul francez să fie consultat ?

Dar, iată, suntem asiguraţi că Maastrichtul va fi condiţia păcii și prosperităţii, ceea ce înseamnă, prin urmare, că eșecul său ar echivala cu regresul, și, îmi imaginez, cu războiul. Aceasta este una dintre ideile momentului: națiunile vor fi, inevitabil, condamnate la declin de progresul civilizației materiale. Suveranitatea lor ar fi în contradicție cu consolidarea inevitabilă a interdependențelor economice și tehnice. Evoluția lucrurilor ar duce în mod necesar la o lume fără frontiere, fiecare dintre ele constituind un obstacol în calea eficienței, o entorsă a raționalităţii, o piedică a prosperității.

Acestea sunt afirmaţii care trebuie să fie verificate cu atenție, pentru că ceea ce ni se cere să abandonăm, spre a ajunge la prosperitate, este nu numai dreptul de a bate monedă, ci şi posibilitatea de a urma o politică economică proprie.

Este suficientă constituirea unui mare ansamblu integrat, pentru ca în mod sigur şi brusc să atingem această performanță ? Am putea avea îndoieli, în urma spectacolului marilor ansambluri existente acum, aflate în mare dificultate sau în pericol de divizare. Fosta Uniune Sovietică, China, India, sunt ele într-atât de prospere încât trebuie să le imităm cu orice preț ?

Chiar şi Statele Unite, sunt ele atât de fericite în acest moment în gestionarea afacerilor lor, încât ar trebui să le luăm drept model ? Nu observăm, dimpotrivă, succese răsunătoare care nu datorează nimic imensităţii, în Japonia, în Taiwan, în Coreea de Sud, și chiar și în oraşe-stat cum ar fi Singapore sau Hong Kong?
 
Cum să fii surprins ? Punerea în comun a punctelor slabe și a eșecurilor fiecăruia nu a îmbunătățit performanța tuturor.

Dacă argumentul dimensiunii nu este convingător, se păstrează ca rezervă una dintre variantele sale : ea constă în condamnarea tentației autarhiei. Aceasta este ceea ce a făcut domnul prim-ministru în această după-amiază. Este autarhia este cel mai sigur mod de a ruina economia, de a înăbuși inițiativa, de a epuizarea culturii ? Desigur da, dar cine afirmă contrariul ? Cine vorbește despre închiderea ţării în ea însăși ? Cine vorbește despre renunțarea la comerțul liber ? Cine pledează aici pentru excludere, închidere faţă de alții ? Nimeni ! În orice caz, nu eu ! Dar ce are a face, prin urmare, respingerea autarhiei, cu pretinsa necesitate a unei Europe federale ? Răspunsul este simplu: nu are nimic !

De secole sunt în creștere schimburile comerciale internaționale, iar din 1945 au înregistrat o creștere spectaculoasă, contribuind la prosperitate și la creșterea nivelului de trai. A existat pentru aceasta vreo nevoie de a reduce numărul de națiuni ? Granițele lor politice le-au împiedicat această evoluție ? Particularitățile naționale le-au afectat acestora alocarea de resurse, au frânat inovațiile, au încetinit creșterea ? De fapt, nu cumva s-a întâmplat exact contrariul, și țara care a beneficiat cel mai mult a fost Japonia, care este, de asemenea, cea mai rebelă la orice sistem care ar integra ? Este adevărat că, pentru a face schimb, trebuie avut ceva de schimbat. Este, prin urmare, permis să fii diferit, și este chiar mai de dorit să fii complementar decât similar.

Viitorul nu este, deci, în contradicție cu voința popoarelor de a-şi păstra caracterul lor, de a profita din plin de ceea ce sunt, de punctele lor forte, de particularitățile lor, pentru a da lumii cea mai frumoasă parte a lor.

Competiţia, concurența, de altfel, asta înseamnă : este jocul în care producători plasaţi în situații particulare, cu capacități și competențe diferite, se străduiesc continuu să se depășească, în scopul de a produce cu costuri mai mici și de a vinde mai mult.

Să ne ferim, prin urmare, de viziunea angelică şi reducţionistă a unei internaționalizări economice fără nicio trimitere la cetățenie ! Pentru a rămâne eficiente, companiile trebuie să ia în considerare caracteristicile piețelor locale, mentalităţi, comportamente, limbi.

A considera economia globală drept un sistem unitar și nediferențiat face dovada unei analize superficiale. În realitate, un spațiu competitiv este un spațiu de liber schimb și nu un vid în care o birocrație sclifosită încearcă să șteargă toate diferențele prin impunerea cu încăpățânare a ceea ce autorii Actului Unic European au numit "armonizarea condițiilor de concurență".

O formidabilă contradicție economică, în plus, această "armonizare", căreia îi datorăm deja sute și sute de directive și reglementări comunitare ! Să ne dăm seama de absurditatea unei astfel de abordări prin a pune, așa cum a făcut-o azi un economist, această întrebare trăznită, ​​dar cu bun-simț: "Întrucât trebuie armonizate condițiile de concurență, de ce nu s-ar pune, precum pe nasul lui Cyrano, mici umbrele pe tomatele catalane, scăldate în soare, care este atât de nedrept limitat pentru roșiile din Țările de Jos ?"

Să nu râdem, nu suntem departe de ea ! Nu suntem departe atunci când vom începe să reglementăm, pentru întreaga CEE, condițiile de producție pentru conducte, treninguri, brânzeturi. Credeţi că asta are ceva de-a face cu vitalitatea piețelor, cu forța creatoare a liberei inițiative, cu stimularea concurenței ?

Ni se fabrică acum în Europa un spațiu economic mai uniformizat decât chiar piața internă americană, care trăiește și prosperă bine chiar și fără armonizarea impozitării, în timp ce pentru a crea o piață unică ar putea rămâne la libera circulație a mărfurilor și a persoanelor, precum și limitând efortul armonizării la recunoașterea reciprocă a reglementărilor privind sănătatea publică și protecția mediului.

Dar aceasta nu a fost suficient pentru eurocrații noștri, care doresc să suprime concurența pretinzând că vor să o apere. Sunt subliniate pretinse imperative ale concurenței, pentru a reglementa, centraliza, gestiona economia europeană, având drept scop unic, nu creșterea eficienței și prosperitatea, ci de a crea în acelaşi timp, atât instrumentul cât și justificarea unui viitor guvern federal, un guvern federal care nu va putea suferi, cu siguranță, existența unei concurențe reale între statele federate.

Moneda unică care ni se propune acum este consecinţa logică a acestei strategii. Să vedem împreună care este aspectul final.

Ni se spune că moneda unică este cheia pentru ocuparea forței de muncă. Suntem anunțaţi triumfal că va crea milioane de noi locuri de muncă - până la cinci milioane, potrivit domnului Delors, trei sau patru, după președintele republicii. Dar ce valoare au aceste pronosticuri în timp ce, de ani de zile, șomajul este în creștere, în același timp cu accelerarea construcției Europei tehnocratice ? Prin ce miracol moneda unică ar putea sa inverseze această tendință ? Uităm că unele simulări privind efectele uniunii monetare sunt deosebit de îngrijorătoare pentru Franța, deoarece acestea anunţau un șomaj și mai mare în următorii ani ? De fapt, tot ce datoreaza în mod sigur economia noastră construcţiei europene, este sfârșitul protecționismului în cadrul Comunității, care nu are nimic de-a face nici cu armonizarea cu orice preţ, nici cu moneda unică.

Ni se spune că riscurile bancare au tendința de a limita tranzacțiile. Dar comerțul internațional nu a suferit nicio incetinire evidentă, după generalizarea ratelor de schimb flotante, ajutând la dezvoltarea unor tehnici elaborate de acoperire [de risc].

Ni se spune că moneda unică va favoriza exporturile noastre, dar deja comerţul intra-european este considerabil şi unificarea monedei nu va elimina riscurile de fluctuație vis-à-vis de dolar și de yen. Mai mult încă : atunci vor exista trei poli monetari comparabili, arbitrajele triunghiulare se vor multiplica, cu toate riscurile modificărilor aduse de acestea.

Ni se spune că moneda unică va promova investițiile franceze în alte țări ale Comunității. Dar nu există nicio statistică pentru a se putea concluziona ca există un efect semnificativ al riscului ratei de schimb asupra investițiilor.

Ni se spune că moneda unică va economisi costurile uriaşe de tranzacționare, dar nimeni nu este cu adevărat în măsură să evalueze costurile și toate cifrele în această privință, inclusiv ale dumneavoastră, sunt de multe ori complet fanteziste.

Domnul Rocard ne spune că, dacă Ludovic al XI-lea nu l-ar fi învins pe Carol Temerarul, Burgundia de azi ar trăi cu teama de a vedea deteriorarea balanței sale de plăți cu Île-de-France și Aquitania.

Și ne-a prezis că moneda unică va pune capăt acestui gen de arhaism, piedică pentru creșterea economică. Dar cine este obsedat de soldul contului curent, dacă nu aceiași oameni care confundă consecințele cu cauzele, care confundă înregistrările contabile cu mecanismele economice, şi care sunt paralizate de constrângeri imaginare?

Cum de putem gândi că balanța de plăți este în sine o constrângere economică destul de reală, şi să credem că este de ajuns să se desfăşoare tranzacțiile doar într-o singură monedă pentru ca ea să se echilibreze ca prin minune ?

Ni se spune că moneda unică va reduce rata dobânzii, dar este mai mult decât îndoielnic, deoarece aceasta va trebui să integreze țări mai predispuse la inflație, și apoi totul va depinde de politica Băncii Centrale Europene, care va fi independentă, adică de necontrolat.

Se spune de asemenea, în esență, că moneda unică în mâinile unei bănci centrale independente ar permite o mai bună luptă împotriva inflației : dar nimeni nu poate garanta că şefii băncii, care nu vor avea de dat socoteală nimănui, vor duce întotdeauna cea mai bună politică posibilă ! Sau ar trebui să avem în vedere iresponsabilitatea drept garanția cea mai sigură a eficacității !?

Experiența cu FED în Statele Unite ale Americii, este concludentă în această privință ? Comportamentul actual al Bundesbank este el atât de încurajator ? Desigur, nu, de altfel cele mai importante figuri ale ortodoxiei monetare, precum americanul Milton Friedman sau francezul Maurice Allais, se opun cu înverșunare principiului independenței băncii centrale.

În realitate, nu există niciun stimulent mai bun pentru a gestiona bine moneda decât concurența monetară însăşi, chiar dacă acest stimulent este departe de a fi fără probleme. Ori, ce propunem noi, dacă nu eliminarea concurenței dintre monedele europene ?

Apoi ni se spune, argument final şi presupus decisiv, că nu ar trebui să avem de ales decât între "a primi dispoziţii" și "a co-decide".

Ce se poate răspunde celor care ne spun că, fiind de acord să participe la EMS, țara noastră a renunțat deja la suveranitatea sa în acest domeniu ? Că uităm cam prea repede că există marje de fluctuație semnificative. Că păstrăm, e adevărat, posibilitatea devalorizării, dacă hotărâm astfel, şi că putem ieşi din sistem, dacă vom considera necesar. În SME, Franța alege în mod liber constrângerile pe care şi le impune până când se decide să iasă de acolo. Dimpotrivă, cu moneda unică ne abandonăm definitiv, sau pe aproape, dreptul de a ne alege politica monetară. Toată diferența este aici !

Deci, încă se mai obiectează că, chiar dacă ar dori-o, Franța nu şi-ar putea exercita suveranitatea, că nu ar avea nicio altă opțiune decât aceea de a se alinia deciziilor autorităților germane, pentru a preveni fuga capitalurilor flotante și prăbușirea monedei sale.

Ce se uită, mi se pare a fi faptul că menținerea cu orice preț a parităţii arbitrare între franc și marcă este o alegere politică care nu are nimic inevitabil. Se uită că o monedă care este menținută numai prin rate reale exorbitante ale dobânzilor nu poate fi considerată o monedă puternică și că, prin adoptarea unei astfel de politici, Franța a permis accentuarea subevaluării mărcii în SME, experții fiind de acord că este deja subevaluată din 1979, ceea ce este este un cadou, pentru că vom da astfel Germania o primă suplimentară de competitivitate. Și când am auzit, precum ieri, că se doreşte reevaluarea francului faţă de marcă, mă întreb dacă nu suntem în plină nebunie !

În orice caz, nimic nu-i impune azi Franţei să îşi aleagă o politică monetară care joacă în detrimentul salariaților, care descalifică investițiile pe termen lung și are efecte atât de dezastruoase asupra activităţilor, încât, în cele din urmă, va duce oricum la alungarea capitalurilor străine.

Și din moment ce nimic nu-i impune azi Franţei această politică, nu o împiedică nimic nici să o schimbe !

Pentru cei care spun că nu ne aliniem întotdeauna la poziţia Germaniei, că am respinge rigoarea și am alege izolarea, să fiu bine înţeles : nu am în vedere revenirea la controlul ratelor de schimb, la laxitatea fiscală, la inflație, nici nu recomand părăsirea SME, cu atât mai puțin a CEE. Dar, iată, SME a supraviețuit după unsprezece ajustări din anul 1979 ! Și nu din cauză ca francul a fost devalorizat în 1986 și marca reevaluată în 1987 se poate spune că gestiunea lui Édouard Balladur nu a fost riguroasă !

În domeniul monetar, ca și în toate celelalte, trebuie ţinut cont de realități. Trebuie deci să se ştie să se ajusteze parităţile atunci când este necesar, nu pentru devalorizare competitivă, ci pentru a evita deflația.

Ar fi nerezonabil să se lase marca să se reevalueze atunci când Bundesbankul a decis să-şi crească ratele de intervenție pentru a gestiona consecințele reunificării ? Este discutabil, dar Franța avea de ales, şi nu va fi la fel atunci când va fi prinsă în sistemul monedei unice. În acest sistem, de fapt, se va căuta în zadar prezența puterii naționale în mijlocul mecanismelor de codecizie.

O adevărată codecizie ar necesita unanimitate, ceea ce, desigur, ar paraliza o instituție care trebuie să se ocupe în mod constant de conjunctură, deciziile vor fi luate, prin urmare, cu majoritate, nu de reprezentanți ai statelor, ci de către persoane independente care nu mai primesc ordine de la guvernele lor respective. Deci Franța, ca stat, nu va avea absolut nicio participare la elaborarea politicii monetare. Aceasta este, fără îndoială, "suveranitatea partajată". Curioasa partajare, care tinde să lipsească Franța de orice libertate de decizie ! Și să nu neglijăm consecințele care sunt pe cale să apară : consecințele economice și politice.

Mai întâi, consecințele economice. Nu există o politică economică coerentă decât în măsura în care dispune de toate mijloacele necesare pentru a interveni în economie : buget, fiscalitate, măsuri structurale pentru companii, monedă naţională. Alienarea politicii noastre monetare duce, aşadar, la imposibilitatea de a duce o politică economică independentă, proces pe care uniunea economică și monetară, de altfel, îl recunoaște, numindu-l drăgălaş "convergență".

Prin urmare, procesul unei uniuni economice și monetare merită trei comentarii.

În primul rând, el reia preferinţa unei politici care ar putea fi numită "monetaristă", care este sinonimă cu rate ridicate ale dobânzii reale, deci de frânare a investițiilor și a ocupării forței de muncă, și austeritate salarială. Să observăm, în acest sens, ipocrizie fatală care constă în a vorbi de "francul tare", atunci când refuzul devalorizării se plăteşte prin blocarea investițiilor și creșterea șomajului. Este exact reeditarea "politicii etalonului-aur", care a dus industria franceză în criză, în anii treizeci. Buna ziua, modernitate !

Maastricht mai înseamnă, apoi, eliminarea oricărei alternative politice, deoarece crearea unui sistem european al unei bănci centrale, independentă de guverne dar sub influenţa mărcii, ar fi ca şi cum s-ar acorda un statut constituțional acestei politici a cursului de schimb și consecințelor sale monetare.

Cât despre cei care cred că politica fiscală autonomă va rămâne posibilă, îi trimit la textul tratatului, care prevede respectarea unor reguli bugetare atât de constrângătoare, încât vor impune unui guvern care se confruntă cu o recesiune să crească ratele de de impozitare pentru a compensa declinul veniturilor fiscale și să mențină cu orice preț deficitul bugetar la mai puțin de 3% din PIB.

În cele din urmă, şi aș dori să insist asupra acestui punct, normalizarea politicii economice franceze implică pe termen foarte scurt revizuirea negativă a sistemului nostru de protecţie socială, care se va dovedi rapid un obstacol serios, atât pentru armonizare cât şi pentru faimoasa "convergență" a economiilor.

Voi fi ultimul care ar contesta că criza statului nostru social solicită reforme profunde. Că această modernizare, în lipsa curajului politic, ar fi impusă de către instituțiile comunitare, iată ce mi se pare, în acelaşi timp, înfricoșător și plin de dezamăgire pentru ţara noastră. Este suficient să ne gândim la această "Europă socială" care ni se promite şi despre care însuşi reședintele republicii, îngrijorat, se pare, de implicațiile monedei unice, încerca să ne convingă în zorii acestui 1 mai 1992, că ea ar avea un conținut, că ne-ar asigura o lume mai bună.

Din păcate, atunci când citeşti Tratatul de la Maastricht, nu se vede prea clar unde este progresul social ! Este clar, în schimb, că se deschide ușa armonizării, adică unui proces în care, la fel ca în chestiunile fiscale, se preferă, de obicei să se ajungă la o medie, mai degrabă decât la un optim și, ori de câte ori vom dori să facem o inovație în legislația noastră socială, va trebui să cerem permisiunea partenerilor noștri.

Consecințele politice așteptate de la acest proces nu sunt mai puțin importante. Din moment ce, într-o anumită zonă, există doar o monedă unică, unele diferențe cât de cât semnificative în nivelul de trai între regiunile care o compun devin rapid insuportabile. Experiența statelor federale, dar, de asemenea, a reunificării Germaniei, ar trebui să risipească orice îndoieli cu privire la aceasta.

Acum, dacă se vrea, după cum se menționează în tratat, să se impună o monedă unică pentru toate țările membre, ar trebui să se facă un efort colosal pentru a se reduce diferențele existente, care sunt imense, un efort colosal, care nu se poate măsura cu ce ne cere acum Jacques Delors pentru dotarea fondurilor sale de coeziune.

Va fi probabil necesar să se crească treptat, astfel cum au susținut în mod rezonabil, mi se pare, destui experţi, bugetul comunitar, cu până la 10% din produsul național brut, adică de opt ori cât este acum. Nu ne putem imagina un buget de această magnitudine fără un control politic. Asta nu s-a mai văzut niciodată. Prin urmare, va trebui ca un parlament european să aprobe bugetul, ca un parlament național, și un guvern responsabil în faţa acestuia, să-l gestoneze. Astfel, necesitatea bugetară va genera in mod natural organele federale chemate să gireze un gigantic sistem centralizat de redistribuire, la scara întregii comunităţi.

Și, din moment ce va fi vorba despre redistribuire, va reveni, desigur, celor mai avansate țări să suporte această sarcina. Nu se va şti cât de mult va plăti Franța, a cărei contribuție comunitară netă actuală, conform comitetului de finanțe din Senat, este 25 de miliarde de franci pentru 1991.

Astfel, Franța, care este deja abia de își mai poate permite să îşi plătească propria amenajare a teritoriului și dezvoltare urbană, mâine va aloca resurse semnificative pentru a le finanța pe ale vecinilor !

Astfel, Franța, care varsă deja un tribut adus reunificării Germaniei, sub forma de dobânzi exorbitante, va plăti mâine a doua oară pentru Germania de Est, prin contribuția sa la bugetul UE.

Apoi, desigur, ne putem linişti la gândul că, până în anul 2000, unele dintre celelalte zece țări care au acceptat principiul monedei unice vor trebui să renunțe la el și că uniunea monetară se va limita, cel puțin temporar, laacelea dintre ele care beneficiază de un nivel de trai mai bun, de finanțe publice în ordine și de prețuri stabile. Dar într-un nucleu dur, din care nu fac parte nici Anglia, nici Europa de Sud, care ar fi ponderea Franței ?

Pe scurt, sau uniunea monetară este de zece sau doisprezece, și iată, va trebui să plătim scump pentru beneficiul bugetului comunitar, intervențiil în mare parte inutile, sau este de şase, iar noi vom fi reduşi la un statut similar celui al unui land !

În toate cazurile, moneda unică înseamnă Europa cu mai multe viteze: trei viteze dacă se face din șase, fiindcă atunci ar fi o Europă de nord, o Europă de sud şi o Europă de est. Cu două viteze, dacă se face din douăsprezece, fiindcă va continua să excludă ţările din est. Și, în toate cazurile, moneda unică este o nouă diviziune între cei avuți, precum noi, și alții, adică țările din Europa centrală și de est.

Ni se servește deja, de fapt, un alt fel de mâncare decât cel al prosperităţii asigurate: ratificarea acordurilor de la Maastricht, ni se spune, este singura garanţie a păcii, un argument auzit deja în 1954, în legătură cu CED. Deci, cum aţi făcut-o şi dumneavoastră, domnule ministru de stat, suntem îndemnaţi să ne amintim conflicte care au însângerat continentul nostru. Singura modalitate de a împiedica repetarea acestora, suntem asiguraţi, este să semnăm cu ambele mâini, fără să bombănim sau să ne plângem.

De fapt, recurgând întotdeauna la aceeaşi eroare de analiză și încercând din greu să ni se arate pericolele națiunilor, se ajunge la absurd.

Unii teoreticieni ai Europei federale, care cel puțin au curajul de a merge până la capăt cu ideile lor, ne asigură că omenirea intră acum într-o nouă eră, în care națiunea nu şi-ar mai avea locul, deoarece aceasta nu a fost, în parcursul civilizațiilor, decât o piatră de hotar, un fel de boală a copilariei, o fază necesară - și în cele din urmă va veni timpul ca ea să fie depăşită.

Aici găsim vechile obsesii post-hegeliene care ne anunță întotdeauna pentru mâine "sfârșitul istoriei". Este jenant că s-au întors aceste obsesii vechi, tocmai la momentul la care doctrinele politice care s-au bazat pe "sensul istoriei" se dizolvă. Este, de asemenea, mai mult o ideologie decât o filosofie a istoriei, și ideologia, la fel ca toate celelalte ideologii, întoarce cu spatele observării realității.

Realitatea este că, de cele mai multe ori, imperiile s-au născut înaintea naţiunilor, și nu după ele. Desigur, se pot găsi regiuni în care naționalitățile se suprapun atât de mult încât este posibil să formeze state, dar peste tot altundeva, ansamblurile transnaționale care au precedat naţiunile au trebuit să le cedeze locul, în cele din urmă, atunci când oamenii şi-au revendicat dreptul la autodeterminare, pentru că este clar, este dovedit că, în istoria lumii, apariția națiunilor a fost asociată cu emanciparea popoarelor.

Și apoi, națiunile sunt departe de a fi principala cauză a greutăţilor noastre. Prin urmare, trebuie recunoscut faptul că, în acest secol, mai multe nenorociri ne-au venit din partea marilor ideologii și imerialismelor dominante decât din partea ambiţiilor naţionale.

Așa că să terminăm cu acest punct de vedere naiv al lucruri care ar avea să ne facă să credem că dispariția statelor-națiuni ar însemna sfârșitul conflictelor armate, "pacea perpetuă", pentru a reproduce acum terminologia lui Immanuel Kant, care nu o concepea, dealtfel, decât ca o pace între națiuni suverane.

Și celor care deplâng încă pasiunile naționale și le opun înțelepciunea milenară a comisiilor și alte conclavuri tehnocratice supranaționale, le-aș aminti câteva exemple din istoria recentă. Ele merită o oarecare atenție înainte de a analiza sub aspectul pierderi-profit posibilitatea de a duce o politică externă națională.

Toată lumea își amintește absența radicală a Comunității de la toate evenimentele majore de la sfârșitul anilor optzeci și începutul anilor nouăzeci: eliberarea Europei de est, destrămarea Uniunii Sovietice, războiul din Golf, totul s-a petrecut fără ea, de nu chiar în ciuda ei !

Chiar și conflictul iugoslav, care, atât prin poziția sa geografică cât și prin mărimea teritoriului său, părea a fi un domeniu perfect de exerciții pentru diplomația UE, s-a transformat într-un stand de probă al neputinţei şi dezbinării, neputință care, în acest caz, nu se datora lipsei unei organizații integrate, ci diferențelor legitime de abordare dintre statele membre - și sper, în cazul Franței, că aceasta va putea continua să şi le exprime.

Criza euro-rachetelor aduce o altă demonstrație izbitoare a greutății vechiului stat-națiune în circumstanțe critice.

Președintele Mitterrand crede că îşi va lăsa amprenta în istoria acestei țări ca vestitor al cauzei europene. Să îndrăznesc să spun că eu cred că este o greșeală de traducere ? Căci dacă această amprentă istorică există, ea trebuie sa fie mai degrabă căutată în discursul sau din faţa Bundestagului, care a schimbat decisiv poziţia germană în fața crizei eurorachetelor, în sensul fermităţii ! Tocmai prin acesta a deschis calea evenimentelor de la sfârșitul anilor optzeci, care nu l-au găsit, din păcate, dând dovadă de aceeași luciditate.

Ceea ce a făcut în 1983 să încline balanța în favoarea rezistenței, și deci a libertăţii, nu a fost cu siguranță intervenția unei comunități eterogene, a fost cea a reprezentantului unui vechi stat-națiune, bazat pe legitimitatea și sprijinul ferm al cetățenilor francezi, pe opoziţia fermă a corpului social faţă de sirenele pacifiste.

Cine nu vede, în lumina a ceea ce s-a întâmplat în timpul crizei din Golf, că Europa de la Maastricht, care s-ar fi preferat probabil, mai bine roșie decât moartă în 1983, va accepta mâine să se facă verde sau maro, la discreția circumstanțelor, privată fiind de aceste garanții fundamentale ale democrației, care sunt sentimentul național și legitimitatea populară.

Istoria, departe de a se încheia, este mai mult ca niciodată în marş, şi rămâne tragică.

Da, suntem în război economic ! Da, colapsul Uniunii Sovietice nu înseamnă pace, ci apariția unor noi riscuri, care se numesc proliferarea armelor nucleare și convenționale, multiplicarea zonelor gri în afara oricărui control statal, riscurile tehnologice, amenințări majore de mediu, extinderea traficului de droguri !

Conspirațiea acestor noi amenințări necesită în mod evident o consolidare a cooperării interstatale. Ea nu cere nicicum dispariţia statelor-națiuni, a căror legitimitate este mai mult decât oricând necesară pentru a interveni în mod eficient împotriva acestor flageluri.

Deci, încetaţi să mai consideraţi refractarii și adversarii acestui tratat drept provocatori la război și iresponsabil ! Ca și cum nu ar exista, de asemenea, ceva șocant în aceste rău ascunse suspiciuni vis-à-vis de parteneri, de un partener căruia ar trebui, astfel, să-i ignorăm evoluțiile politice, economice, sociale și culturale, apărute de jumătate de secol, căruia ar trebui să-i ignorăm prietenia regăsită, ca și cum Franța de după de Gaulle ar fost la fel de vulnerabilă ca și înainte de el, ca şi cum, din 1945, Europa de vest nu ar fi cunoscut pacea, chiar înainte să-şi fi dat întâlnire la Maastricht Consiliul European, în sfârşit, ca și cum Europa s-ar reduce la douăsprezece țări.

Pentru că, dacă vrem să mergem pe acest teren, suntem siguri că demersul de la Maastricht va fi pacea cea mai promiţătoare pentru întreg continentul european ? Este o greșeală să pretindem că putem realiza în același timp, ceea ce greșit numim "aprofundare" și ceea ce numim, cu morgă şi condescendenţă, fără a măsura tot ceea ce acest termen poate însemna, "extindere".

Oh ! Desigur, integrarea treptată a statelor din AELS este deja programată, cu crearea unui mare spațiu economic european, deși neutralitatea unor state este încă o frână politică. Nu merge bine, după cum știe toată lumea, în ceea ce privește Europa centrală și de est. Pentru că, într-adevăr, constrângerile impuse de moneda unică, de exemplu, economiilor statelor membre ar exclude, în mod evident, si pentru zeci de ani, orice apropiere de lumea din est.

Deci, ce este cu această conștiința europeană care lasă deoparte jumătate din Europa ? Ce este cu această moralitate politică care ne vorbește în mod constant despre democrație și nu face nimic pentru ea când ea încearcă să se nască sau să renască ?

Ce este atunci acest "sentiment al istoriei", care nu trage niciun învăţământ din ridicarea Cortinei de Fier şi rămâne crispat și copleșit de un proiect depăşit de mari evenimente ? Ce este cu această atitudine închisă, de egoism, de retragere, de orbire, care este pentru stalinism, ca şi pentru Europa de la Ialta, o extraordinară victorie postumă ?

Da ! Morala ar trebui să ne facă să nu respingem țările din Europa centrală și de est.

Într-adevăr, trebuie spus clar, aceste țări au drepturi asupra noastră. În două ocazii, au plătit pentru noi. Ele au plătit mai întâi un preț mare pentru eliberarea noastră din sclavie, pentru că victoria asupra nazismului a trecut prin invazia lor. Ele au plătit apoi un preț mare pentru securitatea noastră prin aceea că le-am abandonat. Le-am lăsat în voia sorții pentru că nu am vrut să ne asumăm vreun risc politic sau militar, confruntând totalitarismul sovietic.

Sunt mulți dintre noi, aici, care aparținem unei generații care a fost afectată de evenimentele din Ungaria din 1956 și de cele din 1968 din Cehoslovacia. Și noi știm că nu-i putem aduce o acuzaţie mai mare domnului Cheysson, decât reproşându-i că a rostit mai apoi, în privinţa Poloniei, tocmai poziţia noastră constantă timp de zeci de ani: "Evident, nu vom face nimic".

Și acum că, fără noi, aproape în ciuda noastră, ei şi-au câştigat libertatea, am lăsa să cadă, după cum spune  frumoasa expresie a lui Jacques Chirac, un zid de bani în locul cortinei de fier ? Suntem atât de uituci încât să putem tolera o astfel de perspectivă ? Și dacă moralitatea nu este suficientă pentru a ne trezi, nu vom vedea măcar unde ne este interesul ?

Sunt departe de a fi în siguranţă, aceste democrații din Europa Centrală și de Est, care merg de-a buşilea şi care se confruntă cu sărăcia lucie a post-comunismului. Ele sunt departe de a fi în siguranţă, deoarece dezordinea, șomajul și sărăcia la care suntem pe cale să le condamnăm vor genera mai degrabă populism, naționalism, și, probabil, fascism. Spectacol jalnic al exodului albanezilor de la Bari ne dă o idee despre presiunea exercitată de marea migrație, care ar putea avea loc de la est la vest, și se adaugă la presiunea irezistibilă exercitată deja de la sud la nord. Cine nu vede, în aceste condiții, că Europa ar putea fi mult mai periculoasă, mai explozivă decât în timpul certitudini liniștite a echilibrului est-vest. Este cu adevărat aceasta calea cea mai sigură spre pace ?

Rămâne să răspundem la întrebarea finală care dă măsura deplină a responsabilității noastre: există o abordare alternativă la Maastricht ?

Raspunsul este clar: da, desigur, și în mod evident ! Dar, cu siguranță trebuie să existe claritate și curaj.

Mai întâi este necesara luciditate pentru a înțelege dificultățile cu care ne confruntăm, pentru că nu este sentimentul de criză, așa cum am auzit, ceea ce creează criza. Criza este o realitate profundă, numită : sărăcie nouă, excludere, ghetouri, șomaj, disperare în rândul tinerilor, inegalitate de șanse, insecuritate, aculturație, dezorientare, deriva din sistemul de învățământ.

[...]

http://www.observatoiredeleurope.com/La-souverainete-cela-ne-se-divise-pas-ne-se-partage-pas-ne-se-limite-pas_a708.html