Prizonieri în arhipelagul austerităţii

Ideea că austeritatea poate produce creştere economică este pur şi simplu o nerozie. 

De fapt, criza este utilizată ca oportunitate pentru restrângerea statului, în calitatea sa de furnizor de bunuri publice: îngrijire medicală, protecţie socială, infrastructură, energie, educaţie, cercetare, etc. 

Încăpăţânarea liderilor europeni de a insista obsesiv pentru politici severe de austeritate, simultan în toate ţările, în ciuda dovezilor clare că reprezintă soluţii greşite pentru rezolvarea crizei a fost, nu în ultimul rând, un semnal alarmant pentru democraţie. Au fost ignorate nu numai opiniile majorităţii cetăţenilor europeni, supuşi unui tratament dur de strângere a curelei, dar şi acelea ale majorităţii mediului academic economic.

Ziarul Financiar:

Opţiunea pentru austeritate adoptată de ţările din UE, inclusiv de Comisia Europeană, în 2010, ne-a fost livrată mai degrabă ca o poruncă divină decât ca un rezultat al unei dezbateri democratice sau al unor analize economice credibile.

Păţania recentă a miniştrilor din guvernul francez, Arnaut Montebourg şi Benoît Hamon, demişi în 24 de ore de domnii Hollande şi Valls (primul ministru francez), după ce au îndrăznit să vocifereze împotriva “stupidităţii rigorii bugetare” şi “intereselor egoiste ale Germaniei”, este elocventă.

La conferinţa de presă, din 13 noiembrie 2013, cu ocazia lansării Semestrului european – procedură de coordonare ex ante a politicilor economice în UE – Olli Rehn, comisarul pentru afaceri economice şi financiare declara: „Prognoza noastră de toamnă de săptămâna trecută a confirmat că în Europa se vede o schimbare economică. Încrederea este în creştere şi revenirea este în curs. Strategia noastră economică a ajutat la depăşirea celor mai dificile momente şi la stabilizarea situaţiei. Acum trebuie să consolidăm revenirea economică”.

După aproape un, la 22 septembrie 2014, Mario Draghi, preşedintele Băncii Centrale Europene, declara în faţa parlamentarilor din Comisia pentru afaceri economice şi monetare a Parlamentului European: „Revenirea economică în zona euro pierde din viteză. După ceva expansiune moderată în trimestrele recente, creşterea PIB-ului real în zona euro s-a oprit în trimestrul al doilea al acestui an.”

Această oscilaţie între tresărire încurajatoare la vederea luminiţei de la capătul tunelului şi decepţie la dispariţia ei nu pare a se opri în viitorul previzibil.

Încăpăţânarea liderilor europeni de a insista obsesiv pentru politici severe de austeritate, simultan în toate ţările, în ciuda dovezilor clare că reprezintă soluţii greşite pentru rezolvarea crizei a fost, nu în ultimul rând, un semnal alarmant pentru democraţie. Au fost ignorate nu numai opiniile majorităţii cetăţenilor europeni, supuşi unui tratament dur de strângere a curelei, dar şi acelea ale majorităţii mediului academic economic.

Impunerea politicilor de austeritate pe timp de recesiune şi respingerea remediilor de tip keynesian (în special impulsul fiscal) au fost argumentate în mai multe feluri:

1. Austeritatea stimulează încrederea investitorilor care, bucuroşi că statul este disciplinat din punct de vedere fiscal, se năpustesc să cheltuiască bani în economie. Conceptul “consolidării fiscale expansioniste”, promovat de Alesina şi Ardagna, profesori la Harvard, îmbrăţişat cu pasiune de miniştrii de finanţe din UE, s-a dovedit falit. După peste 4 ani de austeritate, încrederea nu a revenit şi economia europeană stagnează, fiind plasată puternic pe o cale deflaţionistă. Ideea că austeritatea poate produce creştere economică este pur şi simplu o nerozie.

2. Cheltuirea banilor de către guvern (reţeta keynesiană) pentru a redresa economia nu ar funcţiona din cauza efectelor de evicţiune (“crowding-out”) a cheltuielilor private. Adică, orice ban cheltuit de guvern înseamnă un ban mai puţin cheltuit de sectorul privat. Ne aflăm în faţa unei confuzii teribile între o identitate şi o funcţie care descrie o relaţie cauzală. Este adevărat că SâI (economisirea este egală cu investiţia), dar nivelul lor (al lui S şi I) depinde de nivelul venitului naţional. Este fals să afirmăm că deficitul public reduce economisirea şi deci investiţiile private, cum pretind unii economişti cu lecţiile neînvăţate. Dimpotrivă, deficitul public, în timp de recesiune, produce creşterea venitului naţional şi în consecinţă creşterea economisirii şi a investiţiilor. Aşadar, nu numai că deficitul public nu descurajează investiţiile private, ba chiar le stimulează.

3. Datoriile publice mari moştenite produc încetinirea creşterii economice. Chiar dacă ar putea fi puţin adevăr aici, istoria economică este plină de situaţii în care datoriile publice mari au însoţit creşteri economice solide. De fapt, nu este deloc clar care este relaţia cauză-efect între datoria publică şi creşterea economică. S-ar putea ca tocmai creşterea firavă să producă creşterea datoriilor publice şi nu neapărat creşterea acestora să încetinească economia. Asta s-a şi întâmplat în UE. Recesiunea, care revine a treia oară în 2014, a condus la creşterea datoriilor publice şi nu invers.

4. Prin creşterea primelor de risc, din cauza temerii unor nivele nesustenabile ale datoriilor publice, pieţele nu au permis utilizarea deficitului public ca instrument de stimulare a economiei. Este probabil cel mai înşelător argument. Adepţii austerităţii cu orice preţ au dat aici aparent lovitura de graţie. Chiar presupunând că deficitul public ar fi bun, nu ne lasă pieţele! Sigur, asta în varianta pieţelor divine asupra cărora nu putem interveni. Dacă însă considerăm pieţele ca parte a societăţii asupra cărora ne putem exercita controlul democratic, explicaţia cu împotrivirea pieţelor rămâne o poveste, chiar dacă iscusită, pentru naivi. Şi legenda cu promisiunea lui Mario Draghi, în vara anului 2012, de a întreprinde tot ceea ce este nevoie pentru a salva moneda euro, liniştind chipurile pieţele (faimosul „whatever it takes” ) - pare puţin verosimilă, chiar dacă a fost preluată cvasiunanim. Mai degrabă a fost o decizie politică a „pieţelor”, şi nu una economică, luată într-un club şic din Soho (Londra) sau la o cină asezonată cu un vin de top la Monte Carlo. Obiectivul politic al „pieţelor”, legiferarea austerităţii prin Compactul Fiscal, fusese deja atins. De altfel, pieţele au apreciat eronat primele de risc atât înainte de criză, permiţând exuberanţa iraţională, fără să le pese de sustenabilitatea datoriilor, cât şi după criză, când au devenit brusc nervoase, suspectând aiurea datoriile ca fiind nesustenabile. Într-un articol recent, 1 septembrie 2014, în Project Syndicate, Joseph Stiglitz, remarca: ”Pieţele, desigur, nu există într-un vacuum. Trebuie să fie reguli ale jocului şi acestea sunt stabilite prin intermediul proceselor politice”. Când pieţele funcţionează prost, producând mari pagube societăţii, trebuie corectate. Martin Wolf („Nu există o cale uşoară spre democraţie” – Financial Times, 4 martie 2014) constata: “Pieţele care funcţionează adecvat, sprijinite de state care funcţionează bine, asigură un fundament esenţial pentru o democraţie stabilă” şi identifica două avantaje ale pieţelor funcţionale: „asigură prosperitatea şi slăbesc conexiunea între avere şi putere”. Nu este cazul, din păcate, în capitalismul actual dezvoltat, unde cercul vicios între concentrarea puterii politice şi a puterii economice nu dă semne că ar slăbi, dimpotrivă.

Toate aceste argumente pro-austeritate sunt firave, dar mai ales, ele au fost complet contrazise de experimentul natural din UE: austeritatea a avut efecte negative asupra creşterii economice, a produs deflaţie / inflaţie foarte mică, şomaj inacceptabil de ridicat, creşterea datoriilor şi, cel mai grav, spectrul unei stagnări economice pe termen lung („secular stagnation”).

Chiar dacă ignoranţa în materie de economie nu este neglijabilă, politicile de austeritate reprezintă probabil opţiuni conştiente de politică economică ale marilor rentieri ai pieţelor financiare. Aceştia ţin captivă reglementarea şi maltratează ştiinţa economică prin influenţa lor asupra dezbaterii de idei.

Din nefericire, politica de austeritate nu este o simplă ajustare neinspirată în urma crizei, ci pare, dacă nimic nu se schimbă, modelul economic al viitorului, proiectat în laboratoarele marilor rentieri. În acest sens, este elocventă scoaterea deficitului bugetar, ca instrument macroeconomic de stabilizare, în afara legii, prin Compactul Fiscal adoptat în UE (la care România a aderat fără practic nicio dezbatere naţională). Aşadar, prizonieri pe termen lung în arhipelagul austerităţii. De fapt, criza este utilizată ca oportunitate pentru restrângerea statului, în calitatea sa de furnizor de bunuri publice: îngrijire medicală, protecţie socială, infrastructură, energie, educaţie, cercetare, etc.