Ilie Şerbănescu: Despre Bucureşti şi Budapesta, dar nu despre steagul secuiesc

Companile din distribuţie stabilesc preţul sau îl forţează dacă acesta este cumva încă reglementat (şi nu liberalizat). Profiturile în distribuţii se strâng: fără efort, fără abilitate managerială! Pur şi simplu prin folosirea poziţiilor monopoliste, de care se poate uşor abuza. Şi controlul monopolist fiind străin, profiturile întotdeauna sigure (şi în avânt şi în criză) pleacă în străinătate, în timp ce modernizarea şi dezvoltarea sistemului energetic se află într-o permanentă suferinţă din lipsă de bani. Guvernele sunt cu laţul de gât. Cel de la Budapesta caută o ieşire. Cel de la Bucureşti nici n-o caută!

Income Magazine:

În Ungaria, preţurile la consumator în energie scad. În România, dimpotrivă, preţurile la consumator în energie cresc, chiar în ciuda faptului că la producător scad. Mişcările de sens opus sunt de ordinul a 15-20 de procente.

Ca o consecinţă, investitori nu prea mai vin în România, iar cei prezenţi chiar ameninţă să plece: în mod obiectiv, întrucât mult lăudata urmare de către oficialităţile de la Bucureşti a indicaţiilor în domeniu primite din partea FMI şi CE nu le poate înlocui costul în creştere a celui mai important dintre factorii de producţie, care îi arde rău la buzunare. Astfel că, dacă au de făcut opţiuni în zonă, aleg totuşi mult criticata Ungarie, care n-are acord cu FMI şi care se străduieşte din răsputeri să se opună absurdităţilor economice fabricate în laboratoarele birocratice de la Bruxelles.

Anomalia acestor traiectorii divergente în domeniul preţurilor la energie este subliniată de faptul că România are resurse energetice şi Ungaria nu! România depinde doar în proporţie de 20% de gazul rusesc, cel atât de incriminat, dar singurul din zonă. În cazul Ungariei dependenţa este de 80%. Mai mult, Ungaria nu pare a lua în considerare vreo alternativă decât în cazul în care vreun alt gaz decât cel rusesc va ajunge cumva în zonă, încercând reducerea dependenţei energetice prin dezvoltarea energiei nucleare. La nivel oficial, România caută independenţa faţă de gazele ruseşti prin valorificarea resurselor de şist de care pare să dispună, neexplicând însă cum exploatarea acestora în sistem de redevenţă ar putea asigura independenţa cu pricina în măsura în care în acest sistem produsul extras aparţine celui care l-a exploatat şi, ca atare, România ar urma să-şi cumpere propriile resurse, obţinând cel mult înlocuirea dependenţei de gazele ruseşti cu dependenţa de gazele americane, dar nicidecum independenţa energetică!

Deci, dacă în Ungaria preţurile în energie la consumatorii casnici scad, iar în România cresc, faptul nu derivă nici din dotarea cu resurse, nici din starea diferită a sistemelor energetice, ci numai şi numai din politicile promovate la Budapesta şi, respectiv, la Bucureşti. În ambele ţări, indiferent de cine deţine furnizarea de energie şi de provenienţa ei (internă sau din import), distribuţia a fost confiscată de capitalul străin (în speţă vest-european). Nu întâmplător desigur, pentru că distribuţiile de energie sunt cele care colectează banul din sistem, adică de la clienţi. Companile din distribuţie stabilesc preţul sau îl forţează dacă acesta este cumva încă reglementat (şi nu liberalizat). Profiturile în distribuţii se strâng: fără efort, fără abilitate managerială! Pur şi simplu prin folosirea poziţiilor monopoliste, de care se poate uşor abuza. Şi controlul monopolist fiind străin, profiturile întotdeauna sigure (şi în avânt şi în criză) pleacă în străinătate, în timp ce modernizarea şi dezvoltarea sistemului energetic se află într-o permanentă suferinţă din lipsă de bani. Guvernele sunt cu laţul de gât. Cel de la Budapesta caută o ieşire. Cel de la Bucureşti nici n-o caută! (va urma)