14 iulie 2013

Radu Golban: Despre datoria Germaniei față de România



Ziarul Naţiunea:

„Constructul de integrare a Europei cunoscut sub numele de Uniune Europeană se află astăzi şi într-o criză de identitate. Pe fundalul unei perioade îndelungate de criză economică au apărut şi primele semne de îndoială faţă de proiectul de integrare a Europei. Pentru a înţelege mai binea ceastă atitudine critică faţă de modul şi mai ales de procesul unificării Europei trebuie mai întâi să precizăm ce înseamnă şi la ce se referă termenul de euroscepticism. Acest termen nou în limbajul politic apare, tot mai frecvent, în ultima vreme, de la micul contribuabil şi până la nivel de naţiune. Neologismul compus din denumirea geografică a continentului şi substantivul scepticism, care se trage din greacă –„skeptios” = „căutător”, este mai degrabă un termen generic decât o disciplină filosofică opusă dogmatismului politic. Euroscepticismul nu trebuie confundat cu anti-europenismul sau cu naţionalismul, el nu este un ateism politic ci o căutare după o altă Europă.

Motivele euroscepticismului sunt cel puţin la fel de diferite cum sunt şi popoarele Europei. Pentru a analiza şi a înţelege mai bine acest fenomen, trebuie identificate motivele particulare, adică ale fiecărui stat, ale fiecărei categorii sociale, care îi determină pe oameni să devină eurosceptici. Având în vedere faptul că Europa se afla astăzi, în ciuda aparenţelor de unitate, la începutul şi nula apogeul integrării, are şi euroscepticismul o justificare firească, întrucât, prin logica şi definiţia sa, el este mai aproape de statutul de independenţă şi suveranitate a fiecărui stat, decât de dezideratul integrării. Deoarece procesul de unificare al Europei generează, în special la periferia continentului, probleme economice, ca urmare a dezindustrializării, cetăţenii înţeleg tot mai puţin de ce imaginea lăudabilă, însă abstractă a proiectului european numit „garant al păcii şi prosperităţii” se suprapune cu tensiunea socială devenită realitate. Pe cât de abstract şi de general pare euroscepticismul în discursul politic şi public, pe atât de concret devine protestul împotriva Germaniei prin pancartele agitate şi sloganurile scandate de la Nikosia la Lisabona.

Faptul că grafica acestor pancarte prelucrează cu obstinaţie fizionomia mereu aceluiaşi dictator, cea a lui Hitler, trezeşte întrebarea de ce protestul euroscepticilor nu se îndreaptă împotriva actorilor politici de la Bruxelles ai Uniunii Europene sau împotriva altor state membre ale Uniunii decât Germania, de ce vizează mereu Berlinul şi conducerea Republicii Federale. Se pare că binomul Bruxelles – Berlin anihilează oricare iniţiativă politică a celorlalte capitale europene. Desigur că preluarea crescândă de răspundere şi responsabilitate de către Berlin în Europa creează Germaniei şi o suprafaţă mai mare pentru critică mai mult sau mai puţin fondată. Scopul final al integrării este bunăstarea tuturor cetăţenilor europeni şi nu performanţa economică a unora prin redistribuirea factorilor de producţie în Europa.

Euroscepticismul începe să se insinueze pretutindeni în Europa, inclusiv în Germania. Euroscepticismul german vizează contribuţia Germaniei la proiectul european prin transferurile germane către Bruxelles de 214 Euro pe cap de locuitor, adică o sumă uşor peste media UE-27, de 190 Euro. Proiectul european creează, prin excedentul comercial al Germaniei de peste 500 de miliarde de Euro, locuri de muncă, dar şi imaginea de performanţă economică. Aşadar, Germania, principalul contributor în Europa Unită, motor al dezvoltării generale pe continent, ba poate chiar şi filantrop pentru alte ţări membre ale Uniunii. Este oare fidelă realităţii o asemenea reprezentare?

Realităţile sunt mai nuanţate. Analiza euroscepticismului raportat de la stat la stat porneşte de la răspunderea socială faţă de proprii cetăţeni, care trebuie asigurată şi în contextul migraţiei din est spre vest a forţei de muncă. Răspunderea în această privinţă revine statului national şi nu Europei. Aşadar, europenizăm performanţa, însă nu şi răspunderea socială, care rămâne tot în sarcina statului naţional, după cum tot lui îi revine şi dreptul de a stimula economia, de a-şi proteja unităţile de producţie, astfel încât să poată asigura un trai decent propriilor cetăţeni.

Având în vedere că dreptul de vot al aşa zişilor cetăţeni europeni este limitat doar în cadrul ţărilor lor de origine şi nu este europenizat precum forţa lor de muncă, este foarte probabil că într-un viitor apropiat, forma de euroscepticism pe care o reprezintă nemulţumirile oamenilor să se articuleze prin vot la nivelul naţional al ţărilor membre. Aşteptările fireşti ale acestor cetăţeni nu pot fi satisfăcute cu lozinci de gândire grandioasă sau cu sacrificii pentru un trai mai bun în viitor. În timp ce unele state membre ale Uniunii se înzestrează mereu cu viziuni de dimensiuni politice şi arhitecturale supradimensionate, alte state membre nu au nicio viziune. Pentru unii Europa este o preocupare neîntreruptă, iar pentru alţii un subiect îndepărtat. Tocmai de aceea paşii în Europa nu se pot justifica doar prin iniţiativa unuia ci impune mereu şi acceptul celuilalt sau celorlalţi pentru un parteneriat.

În România euroscepticismul sau mai degrabă eurorealismul a apărut recent, adică mai târziu decât în alte state membre ale Uniunii Europene. Prezenţa sa, tot mai remarcată în spaţiul public, are în mare măsură, ca fond politic, intervenţia Bruxelles-ului şi a unor capitale europene în conflictul constituţional din vara anului trecut după cum se datorează şi politicii de austeritate impusă de Bruxelles. Este drept ca euroscepticismul apare cu întârziere în România, dar acest lucru nu-l împiedica să devină un factor mobilizant, aşa cum s-a întâmplat cu alte răbufniri politice din istoria recentă a ţării. Pentru mulţi romani, aderarea la Uniunea Europeană a înlocuit în primii ani ai integrării propaganda comunistă semi-sacrosanctă cu basme de bunăstare şi fericire. Bilanţul pentru omul de rând astăzi, la peste cinci ani după aderarea la Uniunea Europeană, cuprinde inevitabil starea deplorabilă a economiei ţării pe urma dezindustrializării, suspiciunea firească faţă de climatul poliţienesc întreţinut de serviciile secrete, o atmosferă de neîncredere în instituţiile statului, corupţia, erodarea democraţiei, dar şi lipsa de speranţă într-o schimbare spre bine. Iar faptul că demnitari europeni de laBruxelles şi lideri din state europene s-au implicat public în conflictul pe tema suspendării preşedintelui şi a îndepărtării de la putere a unei grupări politice ale cărei guverne din ultimii câţiva ani au atins o cifră record la neabsorbţia de fonduri datorită corupţiei, justifică întrebarea dacă nu cumva Bruxelles-ul sprijină de fapt corupţia în România in loc să o combată.

Raporturile între parteneri inegali sunt mult mai vulnerabile în astfel de conjuncturi. Egali la obligaţii înseamnă a fi egali şi la drepturi şi de a beneficia şi de egalitatea şanselor între ţările în curs de dezvoltare din Europa de est şi de sud şi cele în curs de consolidare a industriei din centrul continentului. Instituţiile europene au rolul de garant al tratatelor dar şi de mediator în articularea intereselor naţionale ale diferitelor state, pentru a preveni o situaţie de folosire a corupţiei în scopul implementării unui Realpolitik. Dacă realizarea şi implementarea principiilor statului de drept şi lupta împotriva corupţiei sunt obiectivele centrale ale integrării europene, atunci trebuie să admitem că şi corupţia are nu doar corupţi, dar şi corupători. În această privinţă, istoria cel puţin ne dă dreptate. Iar instituţia Parlamentului European reprezintă cel mai potrivit sediu pentru un management al memoriei istorice. Permiteţi -mi, de aceea, un scurt rapel istoric.

După Primul Război Mondial premierii români Brătianu şi Averescu au negociat aproape şase ani cu Germania pentru o sumă de aproximativ cinci miliarde de Reichsmark din afacerea devastatoare numită „Banca Generală” din timpul ocupaţiei germane în 1918. Germania nu era dispusă să plătească absolut nimic României. Într-un limbaj ales, respectabilul ministru de externe al Germaniei, Gustav Stresemann, laureat al premiului Nobel pentru Pace,scria la data de 13 noiembrie 1926 într-o telegramă către Ambasada germană de la Bucureşti că se arată dispus de a – textual – “omorî” acea datorie a Germaniei faţă de România cu bani, solicitând ambasadorul de la Bucureşti să identifice cercuri „interesate” din ţara care ar putea, contra unei plăţi, abandona problema.

Această tactică îndoielnică s-a ascuns bine sub paravanul corectitudinii şi pretextul bunelor relaţii economice. Probabil că suma oferită pe cale privată de Stresemann a fost convingătoare pentru domnul Averescu, obiectivul recomandării germane, care a încheiat apoi pentru totdeauna tratativele pe tema „Băncii Generale”. Dacă numele “GustavStresemann” are astăzi o conotaţie atât de pozitivă, fiind chiar şi numele a nenumărate licee şi institute din Germania, ce garanţii avem noi că nu s-ar putea păstra tactica sa şi faţă de România din zilele noastre când este vorba de o datorie istorică mult mai mare? Precum se poate observa, discuţia pe tema datoriei neachitate a Germaniei după 1947 de peste un miliard de Reichsmark în baza Tratatului de Cliring, care stă astăzi în centrul atenţiei noastre la acest eveniment, nu este prima de acest gen în istoria celor douăstate; nu este pentru prima dată când România a rămas păgubita.

O ţară la nivelul Germaniei ar trebui cu atât mai mult astăzi, în familia europeană unită şi instituţional, să trateze România ca pe un partener egal şi să se arate responsabilă pentru faptul că a rămas, nu o dată în istorie, datornică faţă de România. Relaţia economică româno-germană din perioada 1936-1944 bazată pe cliring şi cursuri de schimb fixe mi-a trezit interesul în mod special. Mai ales extrasul de cont al Casei de Compensaţie a Germaniei, o instituţie pe lângă Reichsbank, a stat în centrul atenţiei, deoarece prezintă soldurile Germaniei faţă de ţările asociate în acest model de colaborare. Suma de 1,126 miliarde Reichsmark evidenţiată în acest extras de cont a reprezentat la început doar o constatare şi un argument în cadrul unor publicaţii; ulterior a devenit o provocare.

Lipsă acută de valută a Germaniei în urma Primului Război Mondial a determinat încheierea de contracte nonvalutare bazate pe schimburi de mărfuri între Germania şi alte state. Un asemenea acord a fost încheiat cu România deja din anul 1936. Prin acest acord s-a stabilit ca plăţile dintre România şi Germania, provenind din schimbul de mărfuri şi din alte obligaţii de stat şi particulare, să fie efectuate prin cliring bilateral între Banca Naţională a României şi Casa de Compensaţie germană. Printr-o clauză, Banca Naţională a fost însă obligată să achite exportatorii din România, chiar dacă sumele necesare pentru aceasta depăşeau vărsămintele în Lei ale importatorilor. Deoarece Germania celui de al treilea Reich importa din România mai mult decât exporta, această obligaţie, la început limitată ca sumă, a ajuns în anul 1942 să nu mai aibă nicio limită convenţională de sumă.

Fluxul de mărfuri româneşti spre Germania, fără un flux corespunzător dinspre Germania spre România, s-a soldat cu sărăcirea de mărfuri a populaţiei româneşti, cu o creştere a inflaţiei şi cu o creanţă în mărci nevalorificabilă a Băncii Naţionale a României faţă de Casa de Compensaţie Germană. Această creanţă a reprezentat un credit forţat în mărfuri acordat economiei germane de economia românească. Deşi au existat preocupări şi intenţii concrete pentru frânarea creşterii şoldului (ca urmare a schimbului neechivalent cu Germania), acestea au fost respinse sau doar formal acceptate de către Berlin.

Conform lucrărilor de specialitate, la nivelul anului 1944, soldul activ pentru România rezultat ca urmare a operaţiunilor de cliring româno-german depăşea un miliard de Reichsmark. Acest sold este confirmat şi de surse oficiale externe, precum Casa de Compensaţie Germană – instituţie ce ţinea evidenţa operaţiunilor de cliring pe lângă Reichsbank, Banca Reglementelor din Basel şi Academia Româna. Consider oportună prezentarea cadrului legal în contexttul căruia am invocat recuperarea datoriilor Germaniei din relaţiile comerciale cu România. În primul rând, invoc art. 28, alin. 4, din Tratatul de Pace dintre România şi Puterile Aliate şi Asociate, adoptat în 10 februarie 1947, la Paris. Dat fiind faptul că derularea plăţilor dintre Germania şi România s-a făcut în baza Acordului pentru Reglementarea Plăţilor din 1936, acest acord nu cade sub incidenţa Tratatului de Pace de la Paris, care prevede explicit că România nu renunţă la pretenţii rezultând din contracte şi alte obligaţii anterioare datei de 1 septembrie 1939, precum şi din drepturi dobândite înainte de aceeaşi dată. În următoarea propoziţie citim ca „această renunţare va fi considerată ca înglobând creanţele… “.

Adjectivul demonstrativ la începutul propoziţiei „această “ se referă la propoziţia precedentă, în care se explica condiţiile renunţării. Formularea alin. 4 din art. 28 cu precizarea renunţării României la pretenţii împotriva Germaniei şi a fixării datei de 8 mai 1945 (ziua de armistiţiu a Reichului) pentru scadenţa pretenţiilor face ca lucrurile să fie cât se poate de clare. Efectele juridice ale Acordului pentru Reglementarea Plăţilor din 1936 sunt, fără îndoială, drepturi şi pretenţii dobândite dinainte de 1 septembrie 1939 şi ca urmare excluse de la renunţarea la pretenţii împotriva Germaniei, care se referă doar la angajamente din timpul războiului. Aşa cum reiese din reglemntările Tratatului, soldul României nu s-a prescris.

Doresc să mai precizez că, în cadrul Conferinţei de la Londra, din anul 1953,când Germania şi-a asumat întreaga răspundere şi responsabilitate pentru toate datoriile Reichului, a lămurit şi problema soldurilor deficitare rezultate din operaţiunile de cliring derulate cu Belgia, Franţa, Elveţia, România etc. Motivul pentru care România nu a participat la Conferinţa de la Londra se bazează pe art. 5 alin. 4 al Tratatului acestei conferinţe, care este identic cu articolul 28 din Tratatul de Pace de la Paris. Ambele acte normative exonerează Germania de plată despăgubirilor aferente perioadei 1.09.1939 şi 8.05.1944. În concluzie, acest sold este descoperit şi în ziua de astăzi. Este bine de ştiut că această sumă nu reprezintă nici o despăgubire de război.

Se poate naşte întrebarea cum se calculează suma de 19,5 miliarde Euro? Plecând de la aprecierea că 1 Reichsmark este evaluat, în prezent, la 3,3 Euro, se poate calcula, estimativ, valoarea cuantumului datoriei: 3,717 miliarde Euro, fără a mai adăuga şi dobânda aferentă celor 69 de ani – din 1944 până în 2013; fără a ne lansa într-un calcul matematic costisitor de actualizare, ci doar dacă am calcula o dobândă moderată de doar 2,5% pe an, se poate aprecia că valoarea totală a datoriei (suma iniţială şi dobânda capitalizată) se ridică la aproximativ 19,5 miliarde de Euro.

În cadrul unei dezbateri din luna martie 2012, sub egida Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a României se confirmă existenţa creanţei asupra Germaniei la Casa de Compensaţie de aproximativ un miliard Reichsmark la sfârşitul anului 1944, fapt ce constituie un mare progres faţă de discreţia remarcabilă a acestei instituţii în ultimii doi ani. Cel mai mare succes al acestei dezbateri îl reprezintă faptul că totuşi Bana Naţională admite existenţa unei datorii a Germaniei faţă de România în 1947 de 14 miliarde de Lei, ce a fost considerată de autorităţile acelor timpuri ca fiind o „creanţă nesigură asupra străinătăţii “. Ceea ce a fost nesigur în 1947 nu se mai poate spune astăzi despre motorul economic al Europei.

Pe scurt doresc sa menționez că sub incidenţa Tratatului de Pace de la Paris ca de asemenea şi creanțele private necompensate în valoare de mai multe sute de milioane de Reichsmark ale firmelor şi persoanelor din Romania care au obținut o sentința favorabila în baza Tribunalului Arbitrar Mixt, romano-german în perioada 1919-1928, înființat în baza art. 304, alin. b 2 alTratatului de la Versailles.

În privinţa părerii românilor despre datoria Germaniei, aş aminti faptul că până în prezent peste 5600 de români au semnat o petiţie lansată de mine pentru a determina guvernul să negocieze cu Germania pentru recuperarea creanţei din acordul de cliring cu Germania. Având în vedere că rata de penetrare a serviciilor web este în Germania conform unui studiu publicat recent dublă faţă de rata de penetrare a serviciilor web din România şi că Germania are o populaţie de aproape patru ori mai mare decât România, 5600 de semnături în ţară ar fi echivalentul la aproximativ 45000 de semnături în Germania. Această cifră de proporţii arată incontestabil că românul nu a uitat de această datorie istorică.

România nu are nimic de ascuns, ci doar de profitat de transparenţa maximă în aceste demersuri. Să nu uităm că Germania este o ţară cu un codex moral recunoscut, care se manifestă şi prin demersurile partidului „Die Linke“, partid cu 12 la sută din Bundestag, în lămurirea acestei creanţe iniţiind in 2010 două interpelări.

Distinsă asistenţă, Permiteţi-mi, înainte de a încheia, câteva remarci. Demersul tematic al acestui simpozion nu este unul antieuropean, nici unul antigerman. Incidentele de parcurs european (fie el şi un parcurs istoric) nu trebuie instrumentate sau dramatizate, dar nici trecute cu vederea şi cronicizate, ci gestionate cu bună credinţă. Rezervele faţă de instituţiile europene şi faţă de preeminenţa Germaniei în Europa Unită nu trebuie să-şi găsească în asemenea situaţii surse de potenţare a euroscepticismului.

Euroscepticismul zilei de astăzi nu este un obstacol de neocolit şi nici o boală incurabilă, ci mai degrabă un simptom şi un semnal faţă de care se poate acţiona în conformitate cu interesele generale europene. Marile mutaţii istorice se nasc de obicei din acumulări de detalii – şi izbucnesc nu odată tot printr-un detaliu – pentru a ajunge la o nouă stare.

Studiul de caz prezentat aici este doar unul din sumedenia de detalii care se aglutinează zi de zi pentru a da consistenta euroscepticismului ridicat pe valul crizei şi al politicilor de austeritate aflate într-o nefericită modă. Situaţia, rămasă deschisă, din relaţiile româno-germane prezentată aici generează, şi ea, o doză mai mare sau mai mică de scepticism şi neîncredere – şi în privinţa politicii Germaniei faţă de partenerii săi europeni de ieri şi de azi, şi faţă de etaloanele morale ale Europei Unite. Euroscepticismul de astăzi nu este însă o tendinţă inexorabilă şi el începe de altfel a fi convertit în eurorealism. Următorul pas, salutar, ar trebui să fie o tendinţă pe care aş numi-o euroconstructivism. Într-o asemenea viziune poate fi soluţionat şi cazul încă deschis din relaţiile româno-germane dezbătut astăzi aici.”

(Discurs rostit în cadrul Parlamentului European)

2 comentarii :

Crystal Clear spunea...

Foarte bun discursul si documentat
Golban este curajos si le spune in fata lucruri pe care nici un politician nu le-a spus pana acum direct in PE

Riddick spunea...

Văd că e preluat doar de media pro-USL.

Eurobăsiştii n-ar încălca omerta, deşi fundaţii germane cooperează şi cu PSD, şi cu PnL (Ebert, respectiv Naumann), precum Seidel cu PDL. Văd că de la o vreme Fundaţia Adenauer nu mai are activităţi cu PDL, în schimb are unele comune cu ONG-uri apropiate de USL.


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Mihai Giurgea ("Capitalism pe pâine")
2012: "Oamenii au început să-şi dea seama că societatea trebuie condusă nu de popor, ci de un sector privat puternic. Minciunile penibile ale bătrânilor politruci nu mai țin – decât poate la popoare inferioare, cerșetoare, socialiste. Ca grecii sau, poate, românii. Dar aceste popoare vor fi șterse din istorie. Cadavrul lor deja a început să miroasă."
2014: "Îmi convine şi că România a devenit colonie germană: că sub conducere românească, m-au furat cu toții 20 de ani!"
2014: "România NU MAI E sub controlul politicienilor români. România nu mai e nici măcar sub controlul poporului român (lucru care pe mine, personal, mă bucură foarte tare!). România e condusă în clipa asta dintr-un oraş numit Washington. Nu din oraşul Bucureşti."

Postări populare (nu P.P.E. !):