Ce mai rămâne din democrație și din statul de drept în regimul Uniunii Europene?

Traducerea articolului Que reste-t-il de la démocratie et de l'Etat de droit dans le régime de l'Union européenne? apărut la L'Observatoire de l'Europe.


În regimul nostru politic nu mai este clară nici o ierarhie a normelor, nici o separare reală a puterilor, nici o stabilitate instituțională, nici o reprezentare egală a cetățenilor, nici o responsabilitate politică reală, nici o inteligibilitate a puterii, nici o neutralitate constituțională. Acesta nu serveşte nici democrației, nici statului de drept, nici construcției europene, refuzând, sub pretextul că intențiile și promisiunile Europei sunt minunate, să facă acea necesară "analiză critică" la care ne invita Hannah Arendt, împotriva amenințării totalitare reprezentate de degenerarea democrațiilor în tehnocrații.

Ce mai rămâne din democrație și din statul de drept în regimul Uniunii Europene?

de Christophe Beaudouin, doctor în drept public

Vorbind de faţă cu Președintele Republicii la Palatul Elysée, cu ocazia primirii înalţilor functionari de stat, pe 8 ianuarie 2013, vicepreședintele Consiliului de Stat Jean-Marc Sauvé n-a folosit ocolişuri: "Matrice a Naţiunii, de care, de la monarhie la Republică, este în mod consubstanțial legat, Statul răspunde de patrimoniul ei, îi apără interesele și valorile, duce cu el speranțele sale. Dincolo de evenimentele din istoria noastră, cât de dureroase vor fi fost ele, Statul este şi garantul continuității vieții Națiunii, și expresia democratică a suveranității". Acestea fiind spuse, vicepreședintele celei mai înalte instanțe administrative şi-a exprimat îngrijorarea: "Dar Statul, ca şi administraţia care îl serveşte, este acum pus în discuţie de schimbări profunde: globalizarea; integrarea europeană; descentralizarea internă (...). Şi, deși acesta este îngrădit, reglementat, ocolit, expus la tot felul de imixtiuni, nevoia de Stat nu a fost niciodată mai mare."

Europa este de-acum, într-adevăr, contextul economic, politic, juridic și cultural în care trebuie să trăim. Așa se consideră că am decis prin reprezentanții noștri succesivi și printr-un referendum, în ultimii treizeci de ani. Am luat notă.

Acest nou cadru nu este născut din brutalitatea sângeroasă a unui război, a unei revoluții sau a unei lovituri de stat militare, ci din diverse tratate încheiate în mod liber și unanim de către state inițial democratice. Dar, această constatare poate oare înlătura necesitatea de a şti dacă, în această nouă entitate politică pe care au constituit-o, statele membre și-au păstrat într-adevăr calitățile distincte pe care le aveau la nivel național? Desigur că nu.

Ca Europa integrată să fie fiica legitimă a națiunilor democratice care o compun, nu este suficient să presupunem ca fiind dat acordul popoarelor suverane pentru vreo 38.000 de regulamente, directive, hotărâri și decizii care sunt acum în vigoare, și în general pentru politicile europene duse în numele lor.

Dincolo de întrebarea privind natura democratică a regimului UE se pune, nici mai mult, nici mai puţin, cea eternă, de a şti "de către cine sau de către ce suntem azi guvernaţi, cum, și în ce scopuri?"

"Înlăturaţi legea, și apoi spuneţi-mi care este deosebirea dintre stat şi o ceată de tâlhari?" Când Sfântul Augustin pune această întrebare, el anunţă nici mai mult nici mai puțin decât ceea ce se întâmplă atunci când puterea este separată de drept. Atunci când puterea nu mai este controlată prin intermediul normelor de drept, de către rațiunea umană. Europa o știe prea bine. Dacă puterea nu este - sau nu mai este - recunoscută, ea nu se poate exercita în mod durabil şi se epuizează rapid în violență. Și se transformă în tiranie. Nu există credinţă durabilă fără recunoaştere. O putere nerecunoscută nu va fi ascultată prea multă vreme. Este această lecţie simplă, pe care o învaţă studenţii la drept în primul an de facultate: doar regula percepută ca legitimă merită ascultare. Fără sentimentul legitimităţii, nu există sentimentul dreptăţii, şi fără dreptate nu va exista ascultare. Și nu este vreo regulă percepută ca legitimă de către guvernați, fără să fie emisă de o autoritate ea însăşi percepută ca legitimă: legitimată prin origine, legitimată prin înțelepciune, legitimată prin obiectivele de interes general pe care le urmăreşte.

Este un eufemism să spun că menținerea calităților democratice și a statului de drept în această Europă unificată este prima condiție a păcii în societățile europene.

Europa este pacea, da, dar numai dacă puterea a rămas democratică, și prin urmare, legitimă, recunoscută, iar guvernaţii îi dau ascultare de bunăvoie.

Aceasta este provocarea, și de asemenea problematica vastă și incitantă pe care o ridică regimul nostru de integrare europeană: noul organism instituțional constă dintr-o rețea de organisme supranaționale aflate la Bruxelles, Frankfurt si Luxemburg, extinsă pe întreg continentul de douăzeci și șapte - curând douăzeci și opt - de statalităţi dezmembrate, poate fi numit "democratic"?

Criză economică, criză de legitimitate, criză de identitate: nu ar trebui să fii un mare ghicitor pentru a vedea că nu ne găsim în fața unui simplu "deficit" democratic, pe care o a n-a revizuire a tratatelor l-ar soluţiona.

Pentru a utiliza expresia curţii constituționale de la Karlsruhe, în hotărârea sa "Lisabona" din 30 iunie 2009: ne confruntăm cu un "deficit structural" al democrației, adică un defect de proiectare, un abis: vidul de demos european, cu alte cuvinte, al unui popor continental suficient de omogen pentru a îşi putea exprima consimţământul de a fi guvernat.

Marele refuz european al Franței

Cât timp vom mai ocoli obstacolul, mulțumindu-ne cu concepte ambigue sau străine de dreptul constituțional: Europa ar fi un "obiect politic neidentificat", o "uniune sui generis", o "federație de state-națiuni"...  Integrarea europeană induce contradicţii conceptelor noastre juridice și reprezentărilor clasice, și trebuie să ne întrebăm de ce. Și aceasta nu este o insultă la adresa Europei, leagănul democrației, ci doar îngrijorarea cu privire la legitimitatea democratică a regimului unei Europe unite.

După câțiva ani petrecuţi la Bruxelles, la o instituție europeană, cred că pot măsura ceva mai bine ceea ce ar trebui să fie numit marele refuz francez privind chestiunea europeană.

Este de ajuns să privim la elitele europene, să ascultăm ce spun, să observam modul în care acestea implementează proiectul lor de integrare:
 
Să observăm, de exemplu, virulenţa reacțiilor din cadrul "Comisiei pentru afaceri constituționale" - da, acesta este titlul său - a Parlamentului European, în cei doi ani care au urmat "nu"-urilor masive, francez şi olandez, împotriva Tratatului Constituțional, din 2005.
 
Să-l recitim pe Jean Monnet, care i-a avertizat pe avocații suveranităţii naționale: "Noi nu coalizăm state, noi unim oameni".

Să-l recitim pe Walter Hallstein, primul președinte al Comisiei Europene, care a anunțat în 1962 "eliminarea frontierei semantice dintre Economie și Politică".

Să-i recitim pe marii președinți ai Curții de la Luxemburg, care au fost Robert Lecourt şi Pierre Pescatore, evocând în mod deschis încărcătura explozivă a jurisprudenţei lor, aflată în serviciul unei "noi ordini europene".

Să recitim retrospectiv Hotărârile din '63-'64 în cazurile van Gend & Loos și Costa [ale CJCE], pentru a înțelege modul în care, încă o dată în istorie, o cacealma ascunde o lovitură de forţă juridică, anunțând o revoluție politică.

Să-l reascultăm pe Jacques Delors vorbind despre "o construcție cu alură tehnocratică, și care progresează sub auspiciile unui fel de despotism blând și luminat".

Să-l mai auzim iar pe președintele Barroso clasificând în mod pertinent Uniunea în categoria "imperiilor".

Dacă a mai rămas vreo îndoială cu privire la pertinența chestiunii puse în discuţie, acest inventar rapid este suficient pentru a o înlătura.

La sfârșitul tezei* pe care tocmai am finalizat-o, caracteristicile regimului european de integrare pot fi prezentate după cum urmează:

1) Trecerea de la guvernul reprezentativ la guvernarea supranațională, care se traduce prin transferul de suveranitate către UE, reducând suveranitatea efectivă a poporului și a cetățeanului. Integrarea europeană n-a fost posibilă decât cu costul unei asfixieri sigure a democrațiilor naționale, proporțional cu abandonarea consimţită de suveranitate, tratat după tratat, sau înhăţată de instituțiile din Bruxelles și Luxemburg, fără ca această pierdere de democrație sa fi fost compensată, într-un fel sau altul, la nivel european.

2) Această "tehnocrație de piață", care pare să înlocuiască treptat Republica, se caracterizează prin abandonarea democrației în sensul politic al "autoguvernării", în care poporul exercită suveranitatea "ca un corp", în favoarea unei oligarhii tehniciste - echivalentul public al "managerului" care proliferează în sfera privată - care îşi extrage legitimitatea sa nu din sufragiul universal, ci din competența sa, pusă în serviciul liberalizării economiei, și din dreptul stabilit prin tratate. Aceste autorități de guvernare pun în aplicare, abia adaptându-l, dreptul globalizării, în partea sa economică pură - cu cele patru libertăți de circulaţie - iar pe latura culturală cu multe drepturi la nediscriminare distribuite către indivizi și minorități.

3) În acest ansamblu, statul-membru, și prin el, politica, nu a dispărut complet. Acesta îi împrumută braţul secular și legitimitatea care îi lipsește. Brațul său, mai întâi, cu mijloacele sale administrative, bugetare, umane, și experiența sa de putere publică în serviciul transpunerii, a punerii în aplicare a standardelor, a colectării veniturilor și punerii în aplicare a politicilor UE.
 
Dar statul-membru are un alt rol, care este adesea trecut cu vederea: acoperă aceste standarde și politici europene cu mantaua propriei legitimităţi, fără de care ar fi percepute drept pură violență.

4) Revoluția europeană produce două rupturi inedite: între autoritate și putere pe de o parte, între politică și drept pe de altă parte. Ea disociază mai întâi autoritatea (care decide) de putere (care acționează), contribuind la o diluare a responsabilității politice și permiţând de multe ori guvernelor să facă din Europa un țap ispășitor convenabil pentru sacrificiile pe care le impun. De asemenea, ajută la ruperea legăturii dintre voința majorității și lege: pentru prima dată în istorie, dreptul nu mai este formulat de politică.

5) În regimul nostru politic nu mai este clară nici o ierarhie a normelor, nici o separare reală a puterilor, nici o stabilitate instituțională, nici o reprezentare egală a cetățenilor, nici o responsabilitate politică reală, nici o inteligibilitate a puterii, nici o neutralitate constituțională. Cu toate acestea, statele le reafirmă prin tratatele europene, Carta Organizației Națiunilor Unite și solicită țărilor candidate la UE să urmeze aceste principii, cărora Uniunea și statele sale membre le întorc spatele, și care sunt totuşi minimul constituțional pentru oricare democrație.

6) Uniunea apare ca un laborator regional al guvernării globale. Uniunea poate într-adevăr să fie pe deplin clasificată ca aparţinând noilor autorități ale ordinii globale în devenire - probabil, una dintre cele mai importante, precum FMI, Banca Mondială și OMC, printre cele circa 2000 de organizații administrative de nivel mondial, producând normă transnațională. Ea chiar are rolul de prototip al unei forme viitoare de administrare destinată aplicării la nivel global.

În definitiv, trecerea la o Europă integrată nu ar reflecta încheierea ciclului democratic - o încheiere în dublu sens, îndeplinire și finalizare - început de la grecii antici?

Nici nu mai putem ignora prejudecăţile exprimate de mai mulți jurişti sau actori europeni, de curțile constituționale germană și italiană, sau de Camera Lorzilor britanică.
 
De ce aceeaşi metodă aleasă pentru "a face Europa" amenință democrația în Italia, Germania, Danemarca, Irlanda și Regatul Unit, dar nu în Franța?
De ce, de exemplu, ne-am interzice construirea unui blocaj supraconstituțional absolut inviolabil și suprem, care ar împiedica revizuirea prevederilor inerente suveranității, democrației, asemenea "formei republicane de guvernământ", a carei schimbare este interzisă prin articolul 89 alineatul 5 din Constituție?

Și, dacă tot ne place să lăudăm "modelul german" în economie, de ce nu ne-am inspira din modelul constituțional democratic dezvoltat la Karlsruhe? Pentru că dacă este un limbaj în care germanii, francezii și englezii ar putea vorbi între ei și cu partenerii lor europeni, acesta ar putea fi tocmai limbajul constituțional ...
 
De ce nu am stabili, de asemenea, ca în Danemarca, un mandat de negociere pentru miniștrii care merg la Bruxelles? Un drept de opoziție sau de non-participare la o astfel de legislație europeană, adoptată de parlamentul național?

A fi eurocritic: o datorie democratică, o tresărire de inteligență

La mijlocul anilor '70, filosoful totalitarismului, Hannah Arendt, ne avertiza împotriva "înfricoşătoarei transformări în birocrații", care amenință toate democrațiile: după "împărăția oamenilor și a legii", cea "a birourilor anonime și a computerelor care amenință cu declinul şi extincţia tuturor formelor de guvernare". Încă o dată, a explicat ea, totul ar începe cu un vis și cu un proiect alimentat de cele mai bune intenții, dar ale căror consecințele de coșmar ar fi detectabile numai printr-o analiză critică.

Nu aducem servicii nici democrației, nici statului de drept, nici construcției europene, refuzând să facem o astfel de analiză critică, sub pretextul că intențiile și promisiunile Europei au fost minunate. Moartea spiritului critic înseamnă moartea rațiunii umane, moartea inteligenței, în final - moartea spiritului.

Camus scria: "Logica revoltei este să depună eforturi de a se exprima într-un limbaj simplu, nu de a îngroșa minciuna universală" ("Omul revoltat"). Fie ca noi să contribuim prin toate canalele care ne sunt oferite - academice, mediatice, politice -  la a spune lucrurilor pe nume ceva mai bine, și să ajutăm la reînnoirea gândirii critice europene.

CHB

* Christophe Beaudouin, "La démocratie à l’épreuve de l’intégration européenne. Redistribution des lieux de pouvoirs, nouvelles manières de dire le droit et légitimité démocratique dans l’Union européenne" ("Democraţia, în faţa provocării procesului de integrare europeană. Redistribuirea centrelor de putere, noi moduri de interpretare a dreptului și a legitimitate democratică în Uniunea Europeană"), Teză de doctorat în drept public la Universitatea Paris V (director Armel Pécheul), mai 2013, în curs de publicare.
 

*      *      *

De văzut şi

• "Post-democraţia"

• "Statele Unite ale Europei"

• Philippe Séguin - discursul împotriva ratificării tratatului de la Maastricht (1992)

• Trădarea elitelor