Postări
Formula profetului din Eneida lui Vergiliu la vederea calului troian care avea să distrugă cetatea („mă tem de greci chiar şi atunci când aduc daruri”) pare să revină în actualitate. Astfel, unele ţări din Uniunea Europeană nu sunt de acord ca Grecia să primească „daruri” nemeritate (adică să fie salvată de la faliment) în condiţiile unei abandonări a preocupărilor privind disciplina fiscală.
Criza din Grecia confirmă, pentru cei cărora le este încă necesar, că U.E.M. (Uniunea Monetară și economică) devine nefuncţională în contextul unei asocieri monetare neuniforme bazate pe un sistem de convergenţă rigid (fie el nominal sau real) şi în absenţa unei autorităţi fiscale centrale, capabilă să corecteze dezechilibrele interne. Totodată, incapacitatea B.C.E. (Banca Centrală Europeană) de a îndeplini rolul de împrumutător de ultimă instanţă, reglementarea părtinitoare a activelor eligibile şi lipsa unui birou de supraveghere a Eurosistemului devin dovezi clare care nu fac decât să mai tragă noi semnale de alarmă privitoare la capacitatea acestuia de a asigura coerenţa şi progresul.
Noi nu putem afirma decât faptul că, în ultimul timp, am asistat la o accentuare a decalajelor în interiorul zonei euro; vorbim de un decalaj în spaţiu care evidenţiază două modele: nordul axat pe susţinerea creşterii, economisire şi excedente comerciale şi sudul axat pe cheltuieli de consum şi dependent de capitalul străin.
Nevoia de finanţare a imenselor deficite ale statelor europene complică planul Băncii Central Europene pentru revenirea la politica monetară normală. B.C.E trebuie să găsească soluţii care să se potrivească atât Germaniei, cât şi Greciei. Majorarea prematură a dobânzilor şi absorbţia lichidităţilor din piaţă ar îngenunchea statele dependente de finanţarea externă. În acelaşi timp, trebuie să se ia măsuri pentru protejarea euro, care se află sub presiunea atacurilor speculative.
În cele ce urmează, dorim să orientăm demersul nostru spre două provocări: ce i se poate imputa Greciei, pe de o parte, şi ce i se poate imputa U.E.M., pe de altă parte.
a) Ce i se poate imputa Greciei?
- Manipularea statisticilor. Datorită faptului că i-a fost acceptată intrarea în zona euro la un curs de schimb peste medie, s-a creat iluzia că deficitul în euro şi inflaţia sunt la niveluri scăzute. Apoi, pentru a nu afişa deficitul real, Grecia a calculat dimensiunea produsului intern brut luând în calcul şi alte elemente decât cele cuvenite (precum veniturile din jocurile de noroc); astfel, asigurându-se un ritm superior de creştere a produsului intern brut faţă de ritmul de creştere a datoriilor, au fost mascate şi slăbiciunile finanţelor publice.
- O politică fiscală neadecvată. Odată cu intrarea în zona euro, Grecia a promovat o politică fiscală de relaxare, ceea ce a dus la o scădere a încasărilor fiscale ale statului, respectiv la agravarea deficitelor bugetare.
- Lipsa preocupărilor de a controla mai riguros inflaţia. Deoarece inflaţia a fost menţinută peste media zonei euro, a fost afectată competitivitatea economică; mai mult,economia a devenit dependentă de împrumuturile externe, iar deficitul de cont curent s-a adâncit.
- Comportament de „free ridrer”în materie de (re)finanţare. Odată intrată în zona euro, Grecia a profitat de faptul că pentru obligaţiunile emise în euro a avut o dobândă mult mai atractivă comparativ cu angajamentele anterioare exprimate în drahme. Astfel, pentru a se finanţa/refinanţa, statul elen a emis obligaţiuni în euro care au fost achiziţionate de bănci private din Germania, Franţa şi Elveţia. Deşi asupra lor plana un risc sporit, aceste obligaţiuni au fost tratate de către B.C.E. într-o manieră comună, ca şi obligaţiunile emise de oricare alt stat membru.
- statul elen emite obligaţiuni exprimate în euro, având o dobândă de risc sporită;
- atrase de nivelul sporit de randament, băncile sau instituţiile financiare ale celorlalte state membre ale U.M.E. achiziţionează aceste obligaţiuni;
- la rândul lor, creditorii depun aceste obligaţiuni la B.C.E. şi obţin finanţare la cota de dobândă unică; astfel, asupra aceluiaşi titlu financiar se obţin două tipuri de avantaje: dobânda aferentă obligaţiunilor emise de statul elen şi refinanţarea la cota de dobândă unică;
- câştigător din această relaţie de vânzare-cumpărare-plasare, statul elen, care reuşeşte să-şi finanţeze deficitul, nu îşi asumă consecinţele negative ce decurg din decalajul de dobândă; acest decalaj de dobândă este suportat pe „spinarea” întregii U.M.E.
Ţinând cont de comparaţia dintre o uniune monetară bazată pe convergenţă şi o uniune monetară bazată pe substituţie monetară, putem afirma că o uniune monetară bazată pe substituţie nu ar fi permis, în cazul Greciei, să apară problemele cu care se confruntă în prezent. Grecia nu ar fi putut emite obligaţiuni de stat în acest ritm, ar fi avut o politică fiscală mai restrictivă în ultimii ani, ar fi fost constrânsă să aplice reforme structurale pentru creşterea eficienţei economice şi nu ar fi avut acces nelimitat la credite în monedă comună. Altfel spus, o ţară care participă la o uniune monetară bazată pe substituţie nu putea adopta un comportament de tip „free rider” pe costul celorlalţi membri.
- Deficitul comercial cronic. În contextul actual, trebuie subliniat faptul că problemele monetare apar şi datorită practicării unor deficite comerciale cronice ale unor ţări din cadrul UME. Astfel, soldul negativ al Greciei nu poate fi consecutiv compensat prin investiţii ale UE. În mod normal, ţările membre ale acestei uniuni monetare bazate pe convergenţă trebuie sa aibă o politică comercială şi economică comună, aceasta deoarece soldul negativ acumulat duce la anumite tehnici creative de finanţare (ca în cazul Greciei).
- Absenţa unei autorităţi fiscale comune. Realitatea a relevat faptul că, în absenţa unei autorităţi fiscale comune, ţările membre pot emite titluri de împrumut (obligaţiuni de stat) fără a se justifica vreunei autorităţi avizate în domeniu. Posibilităţile de a obţine credite sau de a se refinanţa în Eurosistem sunt prea puţin analizate până în prezent; datorită acestui fapt, apreciem că obligaţiunile necomerciale de categoria a II-a şi obligaţiunile de stat scurtcircuitează criteriile de la Maastricht.
De exemplu, prin similitudine cu participarea fiecărui stat membru la formarea capitalului Băncii Centrale Europene*, se putea formula şi un principiu de limitare a emisiunii de obligaţiuni de către stat (de exemplu, limita îndatorării prin emisiunea de titluri de stat pe termen lung putea fi stabilită prin raportarea la ponderea participării economiei unui stat membri la economia zonei euro). Doar aşa se putea preveni/limita erodarea autonomiei financiare a unui stat, utilizând astfel de instrumente de îndatorare la termen.
Spre deosebire de standardele impuse la intrarea în zona euro (criteriile de convergenţă), care se raportează la indicatori calculaţi la nivel macroeconomic (naţional), apreciem că tocmai ce lipseşte este reglementarea limitei de îndatorare statală prin raportarea la indicatori calculaţi la nivelul Uniunii Europene. Astfel, pot fi eliminate atât suspiciunile de deformare a realităţilor (manipularea statisticilor – aşa cum am numit-o anterior), cât şi tentaţiile la care sunt supuse statele membre în a culege roadele integrării.
- Lipsa reglementărilor privind circulaţia obligaţiunilor emise de statele membre.
- Acceptarea practicării unor dobânzi reale diferite. În prezent, în zona euro, diferenţele privind dobânzile reale sunt enorme. Ori, conform economistului canadian Robert Mundell, pentru ca U.M.E. să fie „o zonă monetară optimă”, este imperios necesar ca dobânzile reale să fie egale. Deşi în majoritatea ţărilor membre ale U.E.M. s-a realizat o convergenţă aproape totală a ratelor dobânzii nominale la împrumuturile pe termen scurt şi pe termen lung, ratele dobânzii reale au continuat să fie divergente. Consecinţa acestui fapt se traduce în argumentul conform căruia rata unică a dobânzii nominale stabilită de B.C.E. poate avea efecte reale foarte diferite de la o ţară la alta.
- Permisivitate din punctul de vedere al criteriilor de convergenţă menite să asigure optimizarea uniunii monetare. Aşa cum am mai evidenţiat, intrarea în U.M.E. a celor 17 state membre nu s-a realizat conform aceloraşi standarde. Însăşi Grecia s-a remarca printr-un mod original de intrare în zona euro. Mai mult, diversitatea economică, structurală, dimensională complică situaţia şi îndepărtează zona euro de perspectivele de a fi (deveni) optimă. Deşi iniţial s-a acceptat că ţările membre ale acestei uniuni monetare bazate pe convergenţă trebuie să aibă o politică comercială şi economică comună, consecinţele nerespectării acestei rigori s-au făcut evidente.
- Lipsa unui creditor de ultimă instanţă. Deşi Băncii Centrale Europene i s-a conferit rolul de instituţie monetară centrală a sistemului euro, iar băncilor centrale naţionale li s-a conferit doar rolul de executant de ordine, problemele apărute vin să sublinieze încă o dată insuficienţa reglementărilor în domeniu. Deşi are dreptul de a emite bancnote, B.C.E. nu a realizat nicio emisiune (opt procente din bancnotele emise de băncile centrale naţionale figurează ca bancnote ale B.C.E). Mai mult, B.C.E. este exclusă de la operaţiunile principale de refinanţare; ea poate acţiona doar în cazuri de excepţie, dar cu acordul Consiliului Guvernator.
Ca şi cum realitatea nu ar fi suficient de evidentă, unii analişti nu au reţineri în a afirma că extinderea zonei euro trebuie să continue. Totodată, însăşi Comisia Europeană apreciază că va continua să perceapă zona euro drept o forţă de stabilizare politică şi economică pentru ţările membre pe măsură ce acestea ies din criză.
Deşi este tot mai evident faptul că apartenenţa la zona euro va fi în avantajul marilor puteri (precum Germania, Franţa), unele ţări foste comuniste, care au intrat în U.E. în anul 2004, îşi menţin preocupările de intrare în zona euro, urmărind îndeplinirea criteriilor de convergenţă (deficit bugetar de maxim 3% din produsul intern brut, limitarea datoriei publice la 60% din produsul intern brut şi asigurarea unei inflaţii cu cel mult 1,5 puncte procentuale peste media celor trei ţări U.E. cu cea mai mică creştere a preţurilor de consum).
Firesc, se nasc mai multe întrebări: Ce relevanţă mai au criteriile de convergenţă? Cum pot ele contribui la redresarea zonei euro? Ce rost mai au angajamentele prin pacte de stabilitate dacă ele sunt nerespectate? Ce garanţii se oferă noilor veniţi (eventual statelor mai mici şi cu reprezentativitate scăzută la nivel de uniune) ştiut fiind faptul că marile puteri au în mână frâiele zonei euro şi le utilizează de o manieră părtinitoare?
** Capitalul BCE este subscris de băncile centrale naţionale ale tuturor statelor membre. Părţile subscrise de fiecare bancă centrală naţională se calculează pe baza unei grile de repartiţie. Aceasta reflectă ponderea fiecărei ţări în totalul populaţiei şi produsul intern brut al UE (în proporţii egale). Pe baza datelor furnizate de Comisia Europeană, BCE ajustează aceste ponderi la fiecare cinci ani sau ori de câte ori noi state membre aderă la UE.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu