Cheese eating surrender monkeys

Îi "salut" cu ocazia zilei de 14 iulie pe "prietenii" noştri francezi. 

Un episod inedit al Revoluţiei Franceze (România liberă):

Au inceput cu acoperisul, care a fost dezgolit, lasat prada intemperiilor; plumbul a fost smuls si aruncat in dezordine in naos printre morminte. Pe 7 august 1793, biserica viermuia de soldati purtand pe cap bonete rosii, de muncitori inarmati cu tarnacoape, ciocane, leviere. Multimea ii incuraja. Ca o lovitura a sortii, prima capela spre care s-au indreptat a fost cea a regelui Dagobert I, intemeietorul abatiei. Statuia sa a fost distrusa. Unele monumente funerare, in primul rand cele ale familiei Valois, au fost pastrate "datorita exceptionalei valori artistice", conform unui decret al Conventiunii.

Din altele, jefuite si distruse de multime, s-a ridicat in fata bazilicii Saint-Denis, in Piata Armelor, un munte alegoric din ruine, la picioarele caruia a fost amenajata o caverna in memoria lui Marat si a lui Peletier de Saint-Fargeau, ridicati la rangul de martiri ai Revolutiei. Sculpturile regilor, cu coroanele sparte, figurile ciobite, cu ochii scosi, ornau stalpii si frontoanele grotei.

In septembrie, in abatia deja mutilata, au fost distruse cu dalta si ciocanul si ultimele insemne ale regalitatii, care reusisera sa scape de furia republicana. Au disparut astfel ultimele cruci ale calvarurilor care, la Saint-Denis, punctau drumul convoaielor funerare ale regilor Frantei. A venit si randul clopotelor, sa fie sparte cu lovituri dure de bare de fier, plangandu-si agonia prin ecouri triste care cresteau si se pierdeau in interiorul bazilicii.

Incepe profanarea mormintelor

Si-au facut apoi intrarea "spoliatorii de morminte, acesti oameni de nimic care au avut ideea sa violeze locul de odihna al mortilor si sa le distruga ramasitele pamantesti, pentru a indeparta amintirea trecutului". Era 12 octombrie 1793.

In mijlocul unei multimi surescitate care incuraja prin vorbe si gesturi, profanatorii au inceput sa sape in imediata vecinatate a bazilicii doua gropi cu laturile de trei metri si adanci de trei metri. Prima groapa era destinata ramasitelor Bourbonilor, a doua osemintelor regilor de Valois si Capetienilor, ca si resturilor regilor din primele doua dinastii, in cazul in care se mai gasea ceva. Nu departe, intr-o baraca, a fost incropita in graba o topitorie in care sicriele din plumb ale tiranilor erau transformate in gloante pentru pustile republicane. Apoi usile cavourilor erau blocate cu grija.

Primul "tiran" trezit din odihna vesnica a fost bunul rege Henric al IV-lea. Cand, cu lovituri de ciocan si dalta, a fost scos capacul masiv al cosciugului de stejar, apoi cosciugul de plumb, dezlantuindu-se in cavoul Bourbonilor un vacarm ingrozitor, trupul regelui a aparut invesmantat intr-un giulgiu alb aproape intact. I-au taiat capul, si, in aerul rarefiat, s-a raspandit un puternic miros de mirodenii. Regele mirosea frumos... Nu era si cazul violatorilor de morminte. Dupa o suta optzeci si trei de ani petrecuti in mormant, chipul regelui era foarte bine conservat, cu barba aproape alba, trasaturile senine, prea putin alterate. Cadavrul a fost ridicat, ca un manechin, si sprijinit de un stalp. Uimita, multimea care-l inconjura si-a incetat pentru o clipa strigatele de ura. Poate chiar era emotionata la vederea acestui rege care statea in picioare maret, imobil, invesmantat in giulgiu. Daca multimea ar ingenunchea in fata regelui ca o marturie a unui stravechi respect? Dar oamenii erau guvernati de alte legi, care nu pot fi incalcate, si de cei mai josnici oameni. Iar cel mai josnic dintre ei era un soldat, care nici macar nu era beat, ceea ce ar fi fost o scuza pentru el. Iesind in fata, facand pe fanfaronul, soldatul acesta, curajos fiu al poporului, si-a scos sabia din teaca si a taiat o bucata din barba regelui pe care, in rasetele si aplauzele multimii, si-a pus-o pe post de mustata. Iata cum josnicia multimii nu era mai prejos ca aceea a soldatului. O femeie isi flutura pumnii in fata regelui si apoi, fara a se sfii, il loveste cu toata puterea incat trupul regelui se izbeste de pamant. Era sambata 12 octombrie 1793 si ziua era pe sfarsite. Profanatorii de morminte se intorceau acasa pentru a-si petrece duminica in familie, respectand o intrerupere a ostilitatilor deja generalizata, desi regele Henric al IV-lea a mai ramas expus ofenselor multimii pana luni, 14 octombrie. Nu se cunoaste in ce stare a fost gasit pentru ca a fost aruncat primul fara menajamente, inca de la primele ore ale diminetii, in groapa Bourbonilor.

Mormantul lui Ludovic al XIV-lea

Dupa prima izbucnire, profanarile au continuat cu si mai multa insufletire. Ludovic al XIII-lea a fost aruncat in groapa fara a-i fi adresata nici macar o insulta. Mirosea greu. Dar in cazul lui Ludovic al XIV-lea s-a respectat ritualul republican. Un profanator, alt fiu curajos al poporului, inarmat cu un cutit cu lama lunga, a spintecat cu o lovitura puternica pantecele regelui. Dar in locul maruntaielor, a iesit la iveala o mare cantitate de calti. Crezand pe buna dreptate ca a fost inselat in credintele sale privind realitatea pamanteasca a trupului regelui, care era la fel cu o papusa de paie, spintecatorul, cu cutitul sau lung, a deschis brutal gura regelui, ale carei maxilare erau tepene de saptezeci si opt de ani. Dificila sarcina. Odata treaba terminata, profanatorul saluta multimea ca un gladiator, iar poporul il aclama. Regele Ludovic al XIV-lea, caruia pe cand traia ii mirosea ingrozitor gura, a scos un ultim suspin care a ucis si ultimele muste care mai supravietuisera in mormant. Fiul poporului a prelevat de pe un maxilar regal un colt de dinte solitar, negru si urat mirositor, pe care l-a infatisat multimii ca pe un trofeu. Poporul a aplaudat si s-a bucurat.

A urmat corpul neinsufletit al Mariei-Tereza de Austria, fiica lui Filip al IV-lea al Spaniei, sotia lui Ludovic al XIV-lea, regina a Frantei, femeie tandra, discreta si neglijata. Cadavrul, intr-o stare destul de buna, uimea prin dimensiunile mici si prin delicatetea picioarelor. Cumetrele frematau de nerabdare. Coplesite de nedreapta natura care le dezvaluia niste picioare informe si pline de coji, femeile au votat zgomotos condamnarea la moarte a reginei. Au aruncat-o pe Maria-Tereza in groapa, unde regina a cazut cu capul rasucit grotesc si cu picioarele ridicate si departate... ea femeia care fusese atat de virtuoasa tot timpul vietii. Asta a starnit rasetele multimii...

Maria de Medicis nu a fost tratata mai bine. In afara de inelele pe care le purtase in timpul vietii si care au revenit poporului, trupul ei putrezise ca o leguma lasata la soare. Cateva smocuri de par mai rezistasera. Pe acestea patriotii si le-au disputat cu frenezie.

Ana de Austria, mandra Ana, regina care in timpul vietii nu ezita sa imbrace capa si sa puna mana pe sabie, a fost aruncata in graba, si ea, in groapa. Mainile si picioarele nu i se desprinsesera de corp. Poporul prezent in fata bazilicii Saint-Denis nici macar nu a mai fost informat cui ii apartinea cadavrul. Multimea din jurul mormintelor, cu ochii iesiti din orbite, innebunita de ura, incepea sa-si puna mainile la nas din cauza mirosurilor grele.

Poporul indarjit

Se poate crede ca dupa aceasta reasezare a regilor si reginelor pe pozitii egale cu toti muritorii in fata lui Dumnezeu, in sfarsit poporul, razbunat, s-a potolit si s-a intors la ale sale. Ei bine, nu! Mai rau s-a indarjit. Cu cat mormintele miroseau mai rau, iar sapatorii, care munceau in lumina slaba a tortelor care-i asfixiau, erau inlocuiti din ce in ce mai des, cu atat multimea se inghesuia in jurul acestor gropi greu mirositoare. In groapa Bourbonilor au fost aruncati claie peste gramada delfini, printese, dezastruoasa familie Orleans, ducii de Burgundia, de Anjou, de Aquitania, de Bretania, de Montpensier, printi nascuti morti (care erau intampinati cu bucurie de cumetre, pentru ca "cel putin astia n-au trait"), un Stuart nebun, ducesele de Parma, de Artois, de Angouleme, de Berry si multe alte fiice ale Frantei care purtau numele de Marie, Marie-Zephirine, Marie-Adelaide, Louise-Marie, Marie-Elisabeth, Marie-Anne... care parca ieseau ca dintr-o fantana a mortilor. Toti au fost aruncati in groapa Bourbonilor. Sfanta Fecioara, ce mai adunatura!... Aerul din bazilica nu mai era respirabil, dar multimea se infierbanta din ce in ce mai mult. Cei care lesinau din cauza mirosurilor erau considerati eroi.

Este descoperit Ludovic al XV-lea

Si atunci l-au descoperit pe Ludovic al XV-lea.
Numai Dumnezeu stie cum era asteptat de popor Ludovic al XV-lea pentru a-i demonstra cum ramasese in amintire si cat a fost de urat el, mult-iubitul! Se spunea ca murise de sifilis, putrezind de viu, ca la sfarsitul vietii lui nu te puteai apropia de el fara a fi asfixiat, ca te imbolnaveai pe loc daca respirai acelasi aer, ca nu fusese imbalsamat pentru ca cei care trebuiau sa-l imbalsameze murisera imediat cum l-au atins... Dar Ludovic al XV-lea a deceptionat. Sicriul sau nu raspandea nici un miros. Dupa douazeci de ani de la inhumare, regele era foarte bine conservat, iar pielea era atat de alba de parca abia fusese ingropat. Nasul ii era violet, iar fesele rosii ca ale unui nou-nascut. S-ar fi zis ca face baie, caci plutea intr-o balta formata din dizolvarea sarii marine, cu care fusese acoperit trupul sau. Ocarile multimii au incetat brusc. Dar, oroarea-ororilor, corpul regelui a putrezit parca instantaneu. Printr-un ciudat proces chimic, corpul mult-iubitului parea ca se digera singur pana la a ajunge doar o pelicula de carne aproape plata, ca o simpla urma pe fundul cosciugului, din care se ridicau miasme infioratoare umpland curand groapa. Ingrozita, multimea s-a indepartat. S-a aprins praf de pusca, s-au tras chiar cateva salve in aer in speranta ca se va primeni aerul. Astfel a fost intampinat Ludovic al XV-lea. Era ziua de 16 octombrie 1793, intre orele 9 si 11 dimineata, in timpul in care regina Maria-Antoaneta era dusa la esafod in caruta condamnatilor, cu spatele la cal, cu mainile legate la spate si parul prins pe ceafa...

Urmeaza neamul Valois...

Dar dupa-amiaza, in mod normal, nebunia s-a reluat. Groapa Bourbonilor a fost astupata si s-a trecut imediat la cea a neamului Valois.

Primul cosciug deschis a fost al lui Charles al V-lea cel Intelept, regele mort in 1380. Scheletul era destul de bine conservat, dar ce i-a intrigat pe profanatori a fost ca acest Valois, contrar Bourbonilor, a fost ingropat cu insemnele regale. Au fost gasite coroana, insemnul justitiei, sceptrul lung de cinci picioare acoperit cu frunze din argint aurit de acanta, ca si o simpla nuia de alun si in mormantul sotiei sale Jeanne de Bourbon, o furca de tors, simbol al simplitatii, dublu rit care trimitea la Faramond si la regii pagani.

A fost nevoie de mai multe sondari incapatanate pentru a gasi intrarea in cavoul lui Francois I. S-au descoperit aici sase sicrie de plumb, rapid expediate la topitoria care lucra la foc continuu. Intemeietorul Colegiului Frantei era acolo impreuna cu toata familia şi mama sa regina Louise, sotia sa Claude de France si trei copii. La contactul cu aerul, trupurile lor s-au transformat in lichide vascoase dezgustatoare care au fost aruncate ca niste excremente in groapa Valois. Francois I a fost ultimul rege care putea si multi il regretau, caci ura incepuse sa se potoleasca. Cantarind din ochi nivelul gropii care urca neintrerupt, un violator de morminte a remarcat ca nu mai era loc pentru toata lumea.

In ordinea violarii mormintelor, iata pe cine cuprindea "toata lumea": Charles al VI-lea, Isabeau de Baviere, Charles al VII-lea, Blanche de Navarre, Francois al II-lea, regina Margot, Charles al VIII-lea, Henri al II-lea, Catherine de Medicis, Charles al IX-lea, Henri al III-lea, Ludovic al XII-lea, Ludovic al X-lea, Filip Augustul care a deceptionat si mai mult decat Ludovic al XV-lea pentru ca mormantul sau era gol, Ludovic al VIII-lea Leul, Marguerite de Provence, sotia Sfantului Ludovic, ale carei doua oscioare si o rotula (tot ce s-a mai gasit din ea) au fost trecute din mana-n mana, ca intr-un joc, inainte de a fi aruncate in groapa puturoasa, Charles al IV-lea, ultimul descendent direct din Capetieni, Filip cel Frumos, cu capul acoperit de o coroana impodobita cu pietre pretioase, Ioan al II-lea cel Bun, Filip al II-lea... Nu e vorba decat de capete incoronate, caci s-au aruncat la groapa comuna o multime de ministri, abati, printi, conetabili, sambelani, contii de Poitiers, de Boulogne, senesalul Pierre de Beaucaire, Ludovic de Sancerre, invingatorul lui Roosebeke sub Charles al VI-lea, cavalerul de Barbazan, marele Suger, abatele de Saint-Denis, si Mathieu de Vendome, abate si el, dar caruia carja nu i-a servit decat pentru a se da in spectacol, Bertrand Duguesclin si Leon de Lusignan, ultimul rege franc al Armeniei si primul dintr-o lunga serie de refugiati crestini in Franta, si atatia altii pana la obscura capela subterana supanumita "a leprosilor" despre care violatorii de morminte credeau ca fusese astfel numita pentru a ascunde vreo comoara neasemuita si care a fost distrusa nedescoperindu-se aici decat osemintele unei oarecare Sedille de Sainte-Croix, care nu era nici regina, nici printesa, si care a fost blestemata copios de cumetre pentru indrazneala de a fi fost inmormantata cu asa mare pompa pentru un rang atat de mic...

Sfantul Ludovic, de asemenea inmormantat la Saint-Denis, nu a fost gasit. De doua ori odios, ca rege si ca sfant, se poate inchipui incrancenarea cu care a fost cautat din mormant in mormant. O truda in zadar... Spiritul sau vegheaza, ocrotitor, deasupra vechii bazilici asediate.

O prada saraca

Cat despre ceilalti... Sicriele de plumb erau din secolul al XVI-lea, trupurile "acestei lumi" fiind praf si pulbere. Unele cadavre au fost fierte pentru a le separa de schelete si bagate in saci de piele. Ca elemente solide ramasesera numai oasele si craniile a caror acumulare continua ridica masa de carne, care aproape atinsese marginile gropii si care reprezenta un fel de concentrat, de chintesenta a regalitatii franceze. Reprezentantii poporului scuipau peste groapa comuna. Recolta de obiecte de valoare nu se ridicase la inaltimea asteptarilor. Printii erau de cele mai multe ori inmormantati intr-o simpla camasa, fara bijuterii sau insemne regale, ca un semn al simplitatii crestine. Prada insuma 11 coroane de argint aurit sau de arama aurita impodobite cu pietre si cristale, 11 sceptre sau fragmente de sceptre din acelasi metal, 4 insemne ale justitiei din argint, 3 inele din care numai unul din aur, doua agrafe romboidale pentru mantii ornate cu cristale si o bucata de centura cu garnitura din argint aurit lucrata in filigran, de ajuns pentru a anima o asemenea mascarada si a imbogati functionarii verosi ai Conventiunii care alcatuiau comisia de recuperare a bunurilor tiranilor. Sfanta Fecioara!...

Exista un lucru de o infioratoare sacralitate si acea insondabila sacralitate populara, care se opune divinului, care nu crede in Dumnezeu si in incrancenarea violatorilor de morminte care se introduceau ca termitele in adancurile primelor secole crestine, ca si cum acesta ar fi fost un nou drept de viata si de moarte asupra trecutului, drept decurgand in mod natural din Declaratia drepturilor omului si cetateanului. Istoviti de efort, respirand greu, tusind, scuipand, necrofagii s-au chinuit sa-si croiasca un drum catre cele mai vechi locuri funerare ale anticei bazilici. Nu a fost o intreprindere usoara. Pe 21 octombrie 1793, dincolo de mormantul lui Filip Augustul, mort in 1223, profanatorii bajbaiau intr-un teritoriu necunoscut, fara un plan, fara repere, inchisi in galeriile subterane pe care trebuiau sa le intareasca si sa le aeriseasca. Alaturi de greutatea secolelor de istorie profanata, poate si povara rusinii le apasa umerii. Nu mai ramasesera multi cand a venit momentul de a trece acest Rubicon ingropat in atatea secole in pamantul Frantei, acoperit de trupurile profanate si amestecate ale regilor. Trebuie sa recunoastem ca au dat dovada de un curaj nemaiintalnit.

... si intemeietorii

Dintre vechii regi, primul descoperit a fost Ludovic al VII-lea cel Tanar, al saselea Capetin. Ludovic al VI-lea cel Mare, tatal sau, nu a oferit decat un mormant gol, in care intr-un colt stralucea o mana de pulbere alba. Seful profanatorilor care sapau s-a stapanit sa nu-si faca semnul crucii. Se numea Tiberien si se nascuse la Franciade alaturi de Saint-Denis. Aproape toti tovarasii sai o lasasera mai moale, dar cei care se incapatanau se indreptau fara sa vrea catre Dumnezeu, catre pactul de la inceputuri dintre Dumnezeu si dinastia regala. Putin cate putin, miscarile lor, felul in care manuiau uneltele erau cuprinse de un fel de respect. Nu mai batjocoreau, nu mai ziceau nimic...

Pentru ca ordinele Conventiunii erau formale, au fost scoase la lumina zilei si aruncate in groapa comuna resturile lui Henri I, nepotul lui Hugues Capet, care mersese in Rusia pentru a se casatori cu regina Ana, fiica regelui viking al Kievului, apoi ramasitele pamantesti ale lui Robert al II-lea cel Pios, tatal sau, al doilea Capetin, nascut in 970. Dupa acesta, violatorii de morminte au schimbat de doua ori mileniul si dinastia, infundandu-se in labirintul sepulcral al bazilicii.

Pe mai multe niveluri in adancime, erau amestecati, intr-un spatiu stramt, cei mai vechi dintre Capetini, o multime de Merovingieni, de Carolingieni, printre ei era Hugues Capet, care a fost de asemenea Carolingian, in linie directa din Charles Martel, care se tragea direct din regele Clodion cel Paros, fratele mai mare al lui Meroveu si fiul regelui Faramond care a fost primul rege franc. 

Childeric, Childebert, Clotaire, Caribert, Chilperic, Clovis, Thierry, ca si unele din acele teribile regine care se numeau Ultrogothe, Bertrude, Batilde, Bilehilde nu au putut fi identificati. Inscriptiile gravate pe morminte erau sterse. S-au descoperit oseminte regrupate in gramajoare in vase de piatra pe care anonimatul nu le-a salvat de la a fi aruncate in groapa comuna alaturi de ceilalti Valois. In schimb, existau informatii despre amplasamentul mormantului lui Charles cel Chel, rege al Frantei, semnatar al celebrului tratat de la Verdun in 843, poate adevaratul fondator al regatului dupa impartirea imperiului lui Charlemagne. Fara indoiala, asa se explica incrancenarea cautarii acestui suveran care a fost unul dintre marii binefacatori ai abatiei Saint-Denis, unde pana la debutul Revolutiei i se celebra cu mare pompa aniversarea. Sapatorilor-profanatori li s-a promis o prima si ei s-au napustit ca termitele flamande asupra galeriilor stramte. Ramasitele lui Charles cel Chel au fost gasite intr-o mica lada de lemn pe care erau incrustate initialele regelui, in mod inexplicabil intacta, inchisa intr-o albie de piatra cu capac. 

Ladita a plutit ceva vreme la suprafata gropii, apoi s-a scufundat ca o nava intr-o mare vascoasa, care in realitate era o ciorba regala.

Incununarea profanarilor

Dar adevaratul triumf al profanatorilor de morminte a fost descoperirea lui Dagobert I. In sfarsit! Abatia fusese distrusa, bazilica devastata, necropola ravasita, mormintele deschise si golite de resturi. Iata ca, in strigatele de bucurie, va disparea pentru totdeauna despotul care era la originea tuturor relelor, intemeietorul abatiei, ctitorul care o ridicase la rangul de cimitir regal: Dagobert, Solomon al francilor! Cand au ajuns la mormantul lui Dagobert, dupa istovitoare sapaturi subterane, fiii poporului au avut marea surpriza sa constate ca regele nu era singur. Regina Nantilde, sotia sa, pe care regele o rapise intr-un mod atat de romantic dintr-o manastire, se odihnea alaturi de el, intr-un cufar cu doua compartimente, sub forma unei gramajoare de oase acoperite cu o panza de matase. Doi iepuri dintr-o lovitura! Craniul reginei lipsea, dar cel al regelui, de un alb imaculat, stralucea in lumina tortelor. Cadavrele celor doi fusesera fierte si descarnate. Pe cufar erau inca vizibile doua inscriptii: "Hic jacet corpus Dagoberti" si "Hic jacet corpus Nantildis".

Triumful descoperirii a fost insa invins de o amara frustrare caci cel mai luxos dintre Merovingieni, celebru pentru bijuteriile sale, caii sai, cainii de vanatoare, hainele tivite cu aur fusese ingropat ca un calic. Ramasitele au fost expuse pe o piatra. Nici urma de vreo piatra pretioasa sau vreun inel de aur. Dagobert si Nantilde au fost adunati cu matura si farasul si aruncati in groapa.

Indepartarea urmelor

Groapa Bourbonilor a fost astupata pe 16 octombrie 1793. Cea a regilor din neamul Valois si a celorlalti suverani, pe 25 aceeasi luna. In felul acesta s-a petrecut a doua moarte a regilor Frantei. Cele doua gropi au fost umplute cu varf. Apoi au fost acoperite cu pamant. Au fost calcate in picioare. Pamantul a fost tasat cu greutati trase de cai. Au fost plasate langa el soldati pentru a preveni improbabile manifestari ale entuziasmului popular. A fost o precautie inutila. Poporul isi pierduse memoria. Tiberien, seful sapatorilor-profanatori, s-a intors acasa cu inima zdrobita. Revolutionar, traind din mila preotilor si a nobililor, denuntator, voluntar inca din 12 octombrie pentru a conduce violarea mormintelor, aceste 13 zile de rusine si oroare au facut din el, putin cate putin, un alt om. A fost atins de un fel de gratie divina, iar el a jurat credinta, in tacere, celor aproape cincizeci de regi pe care i-a deshumat cu propriile maini.

In fata Conventiunii au dat socoteala de reusita misiunii lor comisarii si valorosii fii ai poporului. Ei au inteles sa imbrace acest gest intr-o maretie republicana si o larga audienta populara. Pe langa obiectele gasite in morminte, tot ce mai ramasese dupa jefuirea abatiei a fost incarcat in sase carute acoperite cu steaguri tricolore. Relicve si relicvarii, racle si picturi cu sfinti, candelabre, calicii, chivoturi, busturi din argint aurit, tot ceea ce generozitatea si credinta adunasera vreme de douasprezece secole, si crucea de aur a Sfantului Eloi, si minunatele acoperaminte ale altarelor, care au insemnat o viata de munca pentru unele regine pioase, au luat drumul Parisului in mijlocul unei multimi vesele de atata bautura care canta. In frunte mergea, clatinandu-se, Pollart, primarul din Franciade, bineinteles fost preot si cel dintai raspopit din regiune, invesmantat in haina scurta a Revolutiei, cu pieptul acoperit de tricolor. Il urmau, calare pe magari carora li se atarnasera de cap patrafire si etole, oficialii, la fel de beti, ai Franciadei. Unul dintre ei se impodobise cu o mitra si flutura pe deasupra capului carja lui Mathieu de Vendome, abate la Saint-Denis in secolul al XIII-lea. Cu fetele rosii de atata bautura acoperite de mitre, vizitiii erau si ei costumati ca episcopii, cu patrafire si mantii albe tivite cu purpura. Caii care trageau carutele erau acoperiti cu etole si acoperaminte de altare care stegeau pamantul, murdare de balegar si sudoare. Pe drum, cortegiul a abandonat cativa fii ai poporului, prea beti ca sa mai poata continua, dar imediat erau inlocuiti de altii. Ajuns membru al Conventiunii, primarul raspopit Pollart a dat citire unui maret discurs: "Delegati ai poporului, va oferim, aceste relicve puturoase si putreziciunile aurite pe care le-am gasit la Franciade. Va rugam sa ne ajutati sa scapam de ele cat mai degraba pentru ca ochii nostri republicani sa nu fie orbiti de luxul catolic!"

La aceste cuvinte, prezidentul, aratand cu un gest larg carutele, exclama: "O voi, unelte ale fanatismului, sfinti, sfinte, preafericitilor, fiti patrioti! Treziti-va cu totii, patria are nevoie de voi, aduceti fericirea pe lumea aceasta asa cum ne-ati promis-o pentru lumea cealalta!"

In afara de obiectele care au disparut in cateva buzunare republicane, totul a fost topit. In mod oficial, a fost crutat numai sceptrul ornat cu frunze de acanta din argint aurit al lui Charles al V-lea, care a atins gustul artistic al unui membru al Conventiunii...

La Saint-Denis, printre ruine, iarba crestea peste gropile comune, acoperind urmele. In ianuarie 1817, cand regele Ludovic al XVIII-lea a dat porunca sa se refaca mormintele regale in interiorul bazilicii restaurate, nimeni nu mai stia unde au fost sapate gropile. In fata Monseniorului de Deux-Breze, mare maestru de ceremonii, insarcinat de rege cu aceasta misiune, s-a prezentat atunci un barbat in varsta. Era Tiberien, seful sapatorilor.

Langa el, tinandu-l de mana, statea un baietel de vreo zece ani...

*   *   *

Articolul este o traducere a unui pasaj din cartea lui Jean Raspail: Le Roi au-delà de la mer (Le sac des tombeaux de Saint-Denis, par ordre de la Convention, du 12 au 25 octobre 1793. Treize jours de honte).

Principala ţintă a "revoluţiei", pe lângă monarhie şi nobilime (elita militară şi de stat) a fost Biserica Catolică. Mulţi preoţi, călugări şi călugăriţe au fost ucişi, unii chiar în bisericile lor, alţii au fost obligaţi să depună jurământ în faţa noilor autorităţi. "Cu intestinele ultimului preot vom strangula pe ultimul rege !", era o lozincă lansată de Diderot, puţin timp înainte de revoluţie.

În regiunile Vendée şi Loire, populaţia locală s-a răsculat în masă împotriva noilor autorităţi republicane, sub conducerea preoţilor şi nobililor locali, luîndu-şi numele de chouans. Comitetul Salvării Publice (un fel de FSN avant la lettre) emite ordinul de exterminare al insurgenţilor şi trimite împotriva regiunii răsculate "Coloanele infernale", trupe republicane care au comis un genocid împotriva populaţiei civile. Circa 14% din populaţia regiunii a fost exterminată - un om din şapte (mai multe detalii - aici). 

Informaţii de pe un forum francez privind evenimentele de la Saint-Denis:

La violation des sépultures en 1793 
Procès-verbal de l'extraction des cercueils royaux et princiers du 18 octobre 1793 au 18 janvier 1794
Exhumation des restes royaux en 1817
Les corps de Louis XVI et de Marie Antoinette
Inventaire des restes royaux dispersés ( à / hors de Saint-Denis)