Poezia „Salariile sunt mici pentru că productivitatea e scăzută“ trebuie aruncată la gunoi

La benzină şi la lapte plătim la fel ca Occidentul, la cosmetice şi pantofi situaţia e comparabilă şi lista poate continua. Salariul mediu rămâne însă 1.600 de lei/lună în Româniă şi nu 1.600 de euro/lună. Cu faţa la colţ şi cu capul plecat, România este astfel prinsă într-un dans în care muzica nu e plătită de noi, iar valoarea adăugată produsă local zboară aproape liber către Zug, Laussane sau Rotterdam. Totul se întâmplă în timp ce Guvernul se întreabă constant, uimit şi cu mâinile în sân de ce încasările bugetare nu au depăşit niciodată 35% din PIB. 

Ziarul Financiar:

Executivii străini detaşaţi de multinaţionale la Bucureşti s-au obişnuit să formuleze automat în discursul public ipoteza conform căreia salariile locale sunt mici pentru că productivitatea este redusă, dar în acelaşi timp susţin cu seninătate că România este o destinaţie atractivă de investiţii tocmai pentru că salariile sunt mai mici decât în alte părţi.

Între timp, România a devenit gazdă pentru corporaţiile mondiale care decid cu ochii în cifre dacă 3.000 de oameni îşi pierd sau nu locul de muncă pentru că la Mumbai sau Cairo costurile salariale sunt cu câteva procente mai mici decât la Bucureşti.

Am auzit de puţine ori un executiv străin care să spună că firma sa a venit în România pentru că aici forţa de muncă are expertiză în IT, în inginerie civilă sau în tehnologie aerospaţială. Am auzit în schimb de colonii de call-center-uri, de parcă mănunchiul de facultăţi şi universităţi ţinute în poală de Ministerul Educaţiei are o singură specializare, cea de telefonist şi telefonistă.

În inginerie situaţia este la fel. Un cunoscut, doctor în roboţi industriali, s-a angajat în urmă cu trei ani în biroul de proiectare al unei mari companii din industria auto la Bucureşti.

Câştiga în jur de 3.000 de lei pe lună, pleca dimineaţă de acasă, se intorcea seara târziu şi tot ce avea în cap era cum să facă să mute cât mai ieftin o coloană de direcţie de pe partea stângă pe partea dreaptă a automobilului şi cum se prinde cât mai ieftin un cablu de o caroserie.

După doi ani de cearcăne şi nopţi nedormite, a obţinut un loc de muncă similar într-o companie din aceeaşi industrie în Germania. Nu s-a gândit de două ori, şi-a făcut bagajele şi a părăsit definitiv România. Acum câştigă 3.000 de euro/lună, nu 3.000 de lei/lună şi nu mai vorbeşte despre cabluri, bujii şi electromotoare, ci despre plimbări cu bicicleta, vacanţe şi dilema de a încheia o casă într-o suburbie sau un apartament în centrul oraşului.

După primele luni la noul loc de muncă din Germania, doctorul în inginerie povestea că simte că s-a mutat la sanatoriu, că nu există niciun bici care să îl mâne de la spate şi că economia germană îşi arată întreaga disponibilitate pentru a-l absorbi.

Situaţia de faţă se poate extrapola într-un întreg evantai de domenii. O vânzătoare din Germania va reuşi în medie să treacă zilnic prin faţa scanerelor un număr aproximativ egal de produse ca şi o vânzătoare din România. Un taximetrist belgian conduce zilnic un număr aproximativ de kilometri cu unul de la Bucureşti, iar brutarul român produce tot atâtea chifle cât cel danez.

Dar, costurile cu forţa de muncă din industria auto românească însă sunt de 3,75 ori mai mici decât media europeană, cele din comerţ sunt de şase ori mai mici decât media, iar în construcţii românii sunt plătiţi de 5,3 ori mai puţin decât în UE.

Piaţa muncii din România nu are o problemă intrinsecă de productivitate - numărul de chifle produse pe oră de un brutar, kilometri/zi parcurşi de un taximetrist sau numărul de bilete vândute de o taxatoare sunt similare cu cele din Occident.

Diferenţa este dată de valoarea pe care piaţa locală este dispusă să o plătească pentru produsele industriei locale. Din pacăte, pentru un set gros de produse preţurile româneşti sunt uniformizate cu cele din Europa.

La benzină şi la lapte plătim la fel ca Occidentul, la cosmetice şi pantofi situaţia e comparabilă şi lista poate continua. Salariul mediu rămâne însă 1.600 de lei/lună în Româniă şi nu 1.600 de euro/lună. Cu faţa la colţ şi cu capul plecat, România este astfel prinsă într-un dans în care muzica nu e plătită de noi, iar valoarea adăugată produsă local zboară aproape liber către Zug, Laussane sau Rotterdam. Totul se întâmplă în timp ce Guvernul se întreabă constant, uimit şi cu mâinile în sân de ce încasările bugetare nu au depăşit niciodată 35% din PIB.

Nu spun că prezenţa multinaţională este nocivă. Investiţiile străine directe sunt vitale pentru plămânii oricărei economii, dar incapacitatea administraţiei de a ţine valoarea adăugată în economie şi lipsa de interes pentru a încuraja poziţiile de avantaj comparativ în industrii inovatoare trimit România într-o spirală a cedării de suveranitate către corporaţiile globale.

Cu o ţară care se vinde pe piaţa internaţională a muncii ca un paradis de telefoniste şi telefonişti, putem la fel de bine să rămânem cu toţii acasă şi să vindem spaţiu publicitar pe tricolor.