„Oricât s-ar fi
îmbunătaţit relaţia noastră, Rusia încă desfăşoară exerciţii militare
semnificative în partea sa vestică... După cum angajamentul nostru
pentru securitatea Europei implică o ameninţare rusă, prezumtiv, un
exerciţiu militar rusesc are legătură cu Europa. Între timp, simţim că
trebuie să conservăm Alianţa în întreaga sa putere.“ (Philip
Gordon, 16 iunie 2010)
În ianuarie 2009, preşedintele Obama îşi începea mandatul într-un
context în care relaţiile dintre Washington şi Moscova atinseseră,
probabil, cel mai tensionat nivel de după încheierea Războiului Rece.
Suspendarea tranzitului energetic către Ucraina, atacul cibernetic
împotriva Estoniei, retorica vehement antioccidentală a lui Putin,
ameninţările preşedintelui Medvedev de a desfăşura rachete Iskander în
Kaliningrad, în contrareplică la proiectul scutului antirachetă din
Europa Centrală, îndepărtaseră tot mai mult Washingtonul de Moscova, în
ultimii ani ai Administraţiei George W. Bush. Ruptura decisivă avea să
intervină, însă, în august 2008, în momentul invaziei Georgiei de către
Rusia.
Pe fondul acestei moşteniri, angajamentul comun al preşedinţilor
Obama-Medvedev, din aprilie 2009, de a renunţa la mentalităţile de
Război Rece şi de a restarta relaţiile dintre cele două ţări, părea de
domeniul fantasticului. Un an mai târziu, bilanţul resetării nu arată
deloc rău: semnarea celui mai cuprinzător tratat de reducere a armelor
strategice ofensive din ultimii 20 de ani; un scut antirachetă devenit
acceptabil chiar şi pentru sensibilităţile Moscovei; un acord de tranzit
al teritoriului rus pentru susţinerea misiunii NATO din Afganistan
(până acum, 275 de zboruri au transportat în jur de 35.000 de oameni,
iar reţeaua de cale ferată rusească a facilitat tranzitul a peste 10.000
de containere cu provizii). În plus, susţinerea Moscovei în Consiliul
de Securitate pentru adoptarea unor rezoluţii „cu dinţi“ împotriva
Iranului şi Coreei de Nord a fost decisivă. Progresul este de
netăgăduit. Nici măcar recentul episod al spionilor ruşi „adormiţi“ nu
tulbură acest bilanţ pozitiv. Însă toate acestea au un preţ.
Cea mai importantă victimă colaterală a acestui succes tactic este
procesul de extindere a Alianţei. Astăzi nu mai este un secret faptul că
războiul din august 2008, din Caucaz, a fost un foarte eficient mesaj
de PR, îndreptat deopotrivă spre Georgia, dar şi spre Occident. „Eşecul
NATO de a ajuta Georgia a developat atât riscurile pe care le presupune o
viitoare extindere a NATO, dar mai ales lipsa de voinţă a Occidentului
de a-i apăra pe noii aliaţi“, crede profesorul Anatol Lieven. O lecţie
pe deplin înţeleasă şi la Washington. De-altfel, Administraţia Obama nu a
afişat niciun moment convingerea ideologică a predecesorului său în
virtuţile extinderii. În plus, Obama a înţeles imediat că extinderea
spre Est nu are prea mulţi susţinători, nici măcar în Europa. Parisul şi
Berlinul ezită şi astăzi să ofere garanţii credibile de securitate până
şi membrilor care se află înăuntru (Statelor Baltice, Poloniei). Sunt
Franţa şi Germania pregătite să apere Georgia? Puţin probabil. Pur şi
simplu, o continuare a extinderii înseamnă pentru NATO „să muşte mai
mult decât poate să mestece“. Totodată, este o factură geopolitică
imposibil de suportat chiar şi pentru SUA. Preşedintele Eisenhower
obişnuia să spună că „securitatea noastră naţională depinde de sănătatea
sistemului nostru fiscal“. Or, supraextinsă, cu un deficit de 1.400 de
miliarde de dolari, pentru SUA, asumarea unor angajamente de securitate
suplimentare echivalează cu o sinucidere. Recent, secretarul american al
Apărării, Robert Gates, avertiza că NATO se află în faţa unor deficite
sistemice create de un stil de viaţă în Europa ultimului deceniu -
absenţa investiţiilor în capacităţi de apărare colectivă. Anul trecut,
din 28 de state membre, doar 5 erau în acord cu angajamentele politice
asumate la nivelul Alianţei pentru a atinge pragul de 2% din PIB pentru
apărare: Albania, Marea Britanie, Franţa, Grecia şi Statele Unite.
Actuala criză nu va face decât să adâncească şi mai mult deficitele
existente. Mai mult, este foarte posibil ca bugetele apărării să fie
primele vizate de reduceri masive. Pe acest fond, dacă NATO integrează
membri care nu pot fi apăraţi, efectul de bumerang ar putea merge până
la discreditarea angajamentului de apărare făcut tuturor statelor
membre.
Pe de o parte, predispoziţia SUA de a reveni la „bussines as usual“
în relaţia cu Moscova, arată tendinţa sa de a îmbrăţişa un fel de
„realism kissingerian“, un realism care favorizează tranzacţiile cu
marile puteri şi care pare să se subordoneze următoarei convingeri:
„găseşte centrii cheie de putere din lume şi fă afaceri cu aceştia“.
Problema este că, privilegiind o politică de tip „only Russia“, America
pare să abandoneze interesele vecinilor din „străinătatea apropiată“.
Mai mult, deşi ar trebui judecată exclusiv din perspectivă
utilitaristă, pe parcursul ultimelor luni, relaţia dintre Washington şi
Moscova pare să fi devenit ea însăşi scop în sine. Este ceea ce
reproşează actualei politici David Kramer, un fost înalt oficial al
Administraţiei Bush. Pentru acesta, cea mai evidentă manifestare o
reprezintă recomandarea din mai a preşedintelui Obama către Congres,
prin care cerea reluarea procesului de ratificare a unui acord de
cooperare nucleară cu Rusia (suspendat pe fondul războiului din 2008),
motivând că „situaţia din Georgia nu mai trebuie considerată un
obstacol“. Pe termen lung, o continuare a acestei atitudini nu poate
decât să transmită Moscovei o acceptare tacită a „finlandizării“
străinătăţii apropiate.
„Oficialii americani au afirmat repetat că nu recunosc o sferă de
influenţă rusească, dar acţiunile şi nonacţiunile spun mai mult decât
cuvintele. Prin ignorarea statelor din regiune, administraţia cedează
Moscovei tocmai o astfel de sferă“, crede David Kramer.
Pe de altă parte, însă, Washingtonul pare să fi înţeles că
nervozitatea şi incertitudinea anumitor state situate pe flancul estic
al NATO impun forme soft de reasigurare strategică. Insecuritatea lor
provine preponderent dintr-o conştiinţă a vulnerabilităţii Alianţei,
generată de absenţa voinţei politice din anumite capitale europene de a
veni în apărarea noilor state membre. Este o lecţie pe deplin însuşită
în 2003, când vechea Europă a blocat o iniţiativă prin care Washingtonul
cerea NATO desfăşurarea preventivă de rachete Patriot pentru apărarea
Turciei, în eventualitatea unui atac irakian. A fost momentul unei grave
„crize de credibilitate“ a Alianţei. Se crease impresia „că unii aliaţi
erau mai puţin doritori de a fi alături de ceilalţi la nevoie“, susţine
Philip Gordon în cartea sa din 2004 - „Allies at War-America, Europe
and the crisis over Iraq“.
Logica muşchetarilor fusese atunci zguduiă din temelii. Uneori, când
unele state membre se îndoiesc de garanţiile Alianţei, ele apelează la
acorduri bilaterale care vin să corecteze deficitul de încredere. Este
şi ceea ce se întâmplă astăzi cu Polonia.
La sfârşitul lunii mai, în Polonia a sosit prima baterie de rachete
Patriot, însoţită de un contingent de 100 de militari americani, ce vor
staţiona pentru început în oraşul Morag, la 60 de km de frontiera
Kaliningradului rusesc. De ce are nevoie Polonia de rachete Patriot? De
cine se teme? Şi de ce Obama nu a anulat o iniţiativă a predecesorului
său? Probabil că cel mai bun răspuns este oferit de Radoslaw Sikorski,
într-un articol din 2007: „Americanii spun să nu ne facem griji, pentru
că NATO ne va proteja, însă asigurările retorice sunt insuficiente. Aşa
cum Holocaustul este o experienţă formativă chiar şi pentru evreii care
sunt mult prea tineri să şi-l amintească, la fel şi Polonia este încă
bântuită de memoria faptului de a fi luptat singură împotriva lui Hitler
în 1939, în timp ce aliaţii noştri au rămas pe margine. Niciodată nu
vom mai permite să ni se ofere garanţii de hârtie care nu sunt însoţite
şi de capacităţi tangibile. Aşadar, dacă relaţiile cu Rusia s-ar
deteriora, SUA trebuie să demonstreze că vor face pentru Polonia ceea ce
fac pentru Japonia în eventualitatea unui conflict cu Coreea de Nord:
consolidarea aranjamentelor formale de securitate şi desfăşurarea de
baterii de rachete Patriot“.
PS: Şi totuşi, cum se poate caracteriza astăzi, la
mai bine de 18 luni de la începutul mandatului Obama, relaţia dintre
Washington şi Moscova? Prin două componente: deopotrivă resetare şi
reasigurare strategică. „Suntem încă dedicaţi apărării aliaţilor noştri
din NATO. Da, credem că avem o relaţie mai bună cu Rusia. Nu o vedem în
termeni de sumă zero. Însă am vrea să ajungem la punctul în care
securitatea dintre Rusia şi Vest, dintre Rusia şi Europa nu se mai află
în mintea nimănui, în acelaşi fel în care securitatea dintre Germania şi
Franţa nu se mai află în mintea nimănui. Acolo vrem să ajungem. Dar nu
ne aflăm acolo. Ar fi nerealist ca, după 18 luni de relaţii bune, să ne
imaginăm că nu ar mai trebui să fim preocupaţi de securitatea Europei.
Deci articolul 5 rămâne important. Vrem să îi reasigurăm pe aliaţi că nu
au de ce să se îngrijoreze“, a declarat recent Philip Gordon, unul
dintre principalii arhitecţi ai politicii Administraţiei Obama faţă de
Rusia.
http://www.revista22.ro/articol-8638.html
Postări
