19 septembrie 2017

A cam venit vremea să ripostăm


Ilie Şerbănescu (la Cotidianul):


Despre lupta anticolonialistă din România e simplu de vorbit: nu există!

Nu este greu a „inventaria“ acțiunile de luptă ale autorităților de la București împotriva colonialismului la care Bruxelles-ul supune România.

Nu este greu, pentru că această luptă nu există! Lipsește total vreo opoziție față de dispariția economiei naționale și pierderea deciziei naționale. Orice fâs tras pe la Bruxelles este luat la București drept suflu dătător de viață, chiar dacă înseamnă lichidarea ultimei fărâme de valoare identitară românească.

Este nu numai trădare de neam și țară, ci și prostie în sine. Experiența de peste un sfert de veac a demonstrat fără echivoc că cedarea activităților de monopol (utilitățile publice, resursele subsolului, serviciile bancare) către privați, de fapt, străini, este un lucru dramatic, soldându-se doar cu dublarea prețurilor pentru consumatori!

Cu toate acestea, într-o manifestare de întârziere mentală, strategiile din orice minister, sector sau domeniu din România au în frunte privatizarea, ca o obsesie a prostului, ce convine însă stăpânului străin. Contrar cerințelor, reclamate de însăși apartenența la UE, România își distruge în continuare sistematic statul.

Lichidarea parametrilor naționali ai economiei a devenit o profesie, slăbirea statului - un crez! Necum să fie vorba de vreo recuperare națională de la străini. Astea sunt idei subversive! Cine le debitează riscă să fie taxat „naționalist“, comunist și „cu rușii“! Dimpotrivă, semn nu numai al întârzierii mentale, al neevoluării, ci și al servilismului sordid, ajutoarele de stat sunt acordate firmelor străine, cărora li se „montează“ priorități în licitațiile publice, astfel încât firmele românești să fie scoase din joc încă de la caietele de sarcini. Cum pot tolera așa ceva serviciile secrete românești?! Bun, nu sunt cu rușii, nu sunt cu comuniștii, nu sunt cu naționaliștii, dar ce au cu capitaliștii români?!

Nu vreun protest, dar nici măcar o simplă vorbuliță nu există la adresa celui mai teribil atentat colonialist împotriva României pe care îl constituie începerea, cu bani de la UE, a conductei care să ducă gazele românești exploatate de OMV în largul coastelor Mării Negre direct la Viena, fără ca România să aibă vreun rol în stabilirea prețurilor și destinațiilor și la care românii n-au acces nici de-ar vrea să le plătească (adică să-și cumpere propriile resurse!), când peste trei pătrimi din satele țării se încălzesc cu lemne!

Prin alte țări sau zone ale lumii, așa ceva din panoplia colonialismului primitiv și scabros primește nu consimțământ trădător din partea autorităților naționale, ci replici statale sau, în caz că statul „doarme“, răspunsuri numite impropriu astăzi asimetrice, în care terorismul religios răzbună cu mijloacele guerilei urbane, jaful și umilințele din partea terorismului colonialist. Se bucură măcar de o nevinovată referire faptul colonialist tragicomic că România este singura țară din regiune fără o companie sub control național de distribuție de carburanți, cu toate că este singura țară din regiune care deține resurse de petrol?!

Amețitor este că nimic nu s-a făcut și nu se face pentru limitarea înstrăinării pământurilor. Suntem unica țară din UE care lasă libertate completă vânzării terenurilor agricole, de parcă în România pământurile ar costa cel mai scump, nu cel mai ieftin din UE! În vreo doi ani, românii vor rămâne chiriași în țară și pe acest tărâm, așa cum au rămas în privința activelor industriale, resurselor subsolului și intermedierii bancare.

Cât despre retail, aici este apocalipsă! După criza de acum un deceniu, consumul s-a prăbușit o bună perioadă, până la o nouă revigorare în ultimul timp, dar marile lanțuri vestice - făcând ceea ce pe la ele pe acasă nici nu se gândesc să facă - au tot prosperat, fără vreo întrerupere cu circa două cifre pe an. Cum? Prin eliminarea a peste 80.000 de chioșcari români. A existat vreo replică? Da! Așa-numita „lege 51%“, care să sprijine prezența de peste 51% a mărfurilor românești la raft. Ridicolul acestei legi dă dimensiunea lașității întregii clase politice. Această lege nu îndrăznește măcar să vorbească de produse românești ca atare, ci de produse de pe „circuitul scurt“, vai, vai, să nu se supere cumva stăpânul de la Bruxelles, care oricum n-a aprobat-o. Și zace „sub raft“, din lipsă de norme de aplicare. Ceva grețos!

Și să nu uităm absența penibilă a vreunei replici oficiale la jignirile Germaniei, Austriei și Olandei, după declarațiile încurajatoare ale președintelui Comisiei Europene privind nevoia unui statut de egalitate pentru România în UE.

Penibilul absolut a fost atins când Apelul prin care 84 de academicieni (nu au îndrăznit mai mulți!) își exprimaseră, de altfel tardiv și firav, preocuparea față de pierderea economiei, deciziei și identității naționale, a fost retras de pe site-ul înaltei instituții la cererea expresă a dlui Iohannis, președintele cică al României! S-a vorbit de trădare! Total inexact! Ca etnic german, dl Iohannis nu are nicio obligație față de nația română! Dar, pretind unii, a fost votat de români! Corect! Dar asta este problema lor, și nu a dlui Iohannis!

Niciun comentariu :


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Adrian Cioroianu, 2009 ("Şi totuşi, Europa unită există – deşi nu toţi europenii votează"): Într-o Uniune Europeană ce întârzie să-şi legifereze unitatea (din moment ce Tratatul de la Lisabona nu este ratificat de toate statele membre), într-o Uniune care nu are încă o politică externă comună şi nici o politică de securitate energetică (vezi diferenţele mari dintre state comunitare precum Italia, Germania, România sau Lituania în privinţa relaţiilor lor cu Rusia, de exemplu), într-o Uniune al cărui „euro-parlament” de la Bruxelles & Strasbourg nu prea se ştie cu ce se ocupă, lipsa unui entuziasm comunitar nu poate surprinde. În anul 2007, cu ocazia unei vizite a lui H.G. Pöttering (preşedintele Parlamentului European) în România, în numele MAE român am organizat un prânz în onoarea oaspetelui – la care au fost invitaţi mulţi dintre politicienii exponenţiali ai tuturor partidelor noastre parlamentare. Cu toţii i-am povestit dlui Pöttering cât de unanimă a fost dorinţa românilor de a adera la Uniune şi cât de mult ne-am bucurat, de la mic la mare. Zâmbind, acesta ne-a spus că nu e convins că această unanimitate ar trebui să ne entuziasmeze – cu atât mai mult cu cât nimeni nu poate garanta cât de reală era ea. Date fiind problemele ce or să apară în procesul de integrare, poate ar fi fost mai bine să ştiţi mai precis cine crede într-adevăr în Uniune şi cine nu – a spus, în rezumat, invitatul nostru. Şi cred că acest raţionament era corect. Poate o să-l înţelegem mai bine în următorii ani, în care e foarte posibil să apară şi la noi curente (politice sau intelectuale) care să pună problema în termeni mai tranşanţi: ce aduce Uniunea Europeană unui stat ca România? Beneficiile sunt mai mari decât constrângerile? Avantajele sunt superioare concesiilor? Personal, cred că răspunsul la astfel de întrebări este cert pozitiv. Dar nu exclud eventualitatea ca unii români să nu vadă lucrurile astfel – şi, mă tem, numărul lor va fi, în următorul deceniu, în creştere".

Postări populare (nu P.P.E. !):