19 noiembrie 2014

Postcomunismul, virajul colonial (I)


Simpla schimbare de paradigmă – asupra căreia s-au bătut tobele politice, anume că ar fi de ajuns să se treacă la proprietatea privată pentru ca subdezvoltarea şi sărăcia să fie eradicate de la sine – nu antrenează automat schimbări de nivel de dezvoltare şi de standard de viaţă.
Ilie Şerbănescu (Jurnalul Naţional):

Se împlinesc 25 de ani de la căderea comunismului în centrul şi estul Europei. Perioada scursă de atunci – scurtă la scara istoriei – a fost, la ritmul vremurilor noastre, una din cele mai tumultoase. Fără îndoială s-au produs schimbări profunde, dar probabil şi mai multe şi mai adânci vor fi fost acelea cu care au creditat-o trăitorii regiunii în cauză, una importantă dar nicidecum covârşitor importantă pe plan mondial, nici economic nici demografic. Şi, doar după alte decenii, adevăratele semnificaţii se vor releva.

Deocamdată, eventualele concluzii nu pot fi decât provizorii şi consideraţiile nu pot evita evidenţierea rezultatelor prin comparaţie cu aşteptările. Pentru că rareori probabil a existat vreo altă epocă în care să fi fost investite atâtea speranţe, evident din partea celor din zonă – centru şi estul Europei – care cunoscuseră decenii la rând avatarurile comunismului. Neîndoios, accesul cetăţenilor acestei regiuni la libertatea de exprimare şi parţial la libertatea de călătorie reprezintă punctul forte al transformărilor de aici, de sub egida postcomunismului. Când se ajunge însă la realizările economice – ca temelie a nivelului de trai în anii curenţi şi în anii ce vin, precum şi a configurării viitorului – bilanţul celor 25 de ani este pur şi simplu dezamăgitor. Că ar fi departe de aşteptări sau mai ales de speranţe n-ar fi vreo problemă! Nivelul de trai nu se poate, în mod obiectiv schimba de la un deceniu la altul. Iar mentalităţile cu atât mai puţin. Europa centrală şi de est n-a avansat ca loc de poziţionare în ierarhia mondială în această perioadă şi este o întrebare dacă prin comparaţie cu sine a urcat sau nu pe treptele dezvoltării. Ceea ce probează concludent că simpla schimbare de paradigmă – asupra căreia s-au bătut tobele politice, anume că ar fi de ajuns să se treacă la proprietatea privată pentru ca subdezvoltarea şi sărăcia să fie eradicate de la sine – nu antrenează automat schimbări de nivel de dezvoltare şi de standard de viaţă.

Câteva constatări nu ar putea fi nici trecute cu vederea nici ignorate dacă tot li s-a consemnat prezenţa. O violentă şi abrupăt polarizare economico-socială s-a produs atât pe verticală în fiecare din ţările zonei, cât şi pe orizontală între Vest şi Est, respectiv pe aceeaşi magistrală pe care se propagau discrepanţele de dezvoltare şi în timpul comunismului şi pe care se aştepta să fie eliminate dezechilibrele în mult lăudata epocă postcomunistă! Decalajele de dezvoltare nu s-au aplatisat, ci dimpotrivă s-au adâncit şi, ca element nou, s-au aprofundat în trepte de la Vest spre Est. Intreaga actuală configuraţie economico-politico-socială a Europei poartă amprenta unui clasic sistem centru-periferie de tip colonial. Graţie dimensiunii fabuloase, puterii militare şi în particular nucleare, precum şi depăşirii în deceniile Putin a umilinţei iniţiale, doar Rusia a scăpat din acest sistem centru-periferie cu alungiri de la Vest spre Est. (va urma)

Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Lucian Boia, 2002: "Problema noastră este că avem o mitologie istorică defazată în raport cu mitologia europeană. Se construiește o întreagă mitologie istorică europeană. Ieșim încetul cu încetul din faza națiunilor. Intrăm în faza construcției europene. Se poate vorbi, de pe acum, cum construcțiile istorice și discursurile istorice se adaptează la ceea ce se dorește să fie Europa. Asistăm la un dublu joc. Pe de o parte, sigur e integrarea europeană, față de care ne arătăm și suntem într-un fel atașați. Pe de altă parte, însă, auzim un discurs naționalist de toată frumusețea în materie de istorie, care nu se lipește de proiectul nostru de integrare europeană. Ăsta este dublul discurs. Astfel, un istoric foarte oficial cum este profesorul Scurtu scria, în ziarul Adevărul, că istoria românilor trebuie să revină la ceea ce este ea cu adevărat, să aibă patru piloni: vechimea, unitatea, continuitatea și independența. Poate că acestea sunt, nu spun că nu, dar sunt exact cei invocați în anii lui Ceaușescu. Ceea ce am constatat totuși în aceasta înșiruire este că lipsește orice referire la Europa. Toate sunt mituri naționale. Independența este iarăși un mit al sec. al XIX-lea. În Evul Mediu nu exista conceptul de independență, iar astăzi, mă întreb, de ce trebuie insistat chiar atât de tare pe independență când independența este ceva ce, încetul cu încetul, se pierde și nu numai în cazul românilor. Și Germania și Franta își pierd independența, nu mai au nici măcar monedă națională. Dacă facem construcția europeană, nu cred că mitologia independenței este prima care trebuie pusă înainte. Construcția europeană e inevitabilă, sigur, păstrându-ne ceea ce avem de păstrat, trăsăturile noastre naționale și atâtea alte lucruri. În contextul european nu se mai poate vorbi de o independență în sensul național, în sensul forte al termenului care corespunde epocii națiunilor, epocii statelor naționale".

Postări populare (nu P.P.E. !):