The quality time

"Pe vremea ailaltă", salariatul ieşea de la muncă (în general, cea din industrie; că mai aveam industrie...) pe la orele 14:00 (cei care intrau de la ora 6:00, sau care lucrau în trei schimburi), ori la 14:30, 15:00, 15:30. Funcţionarii din instituţii, la ora 16:00 (programul/cu publicul începând de la ora 8:00).

Viaţa de familie îşi putea urma apoi cursul, chiar dacă o parte din ea avea loc la cozile de la magazine. În zilele noastre, se extinde moda programului 9:00-17:00, ghinioniştii având parte chiar de 9:00-18:00 (o oră - "pauză de masă"). De ce aşa ? Fiindcă conducerea mai vrea să găsească oameni în firmă după ce vine de la întâlnirile de afaceri, ori de la restaurantul unde ia masa de prânz, ori de acasă, pe unde mai trece ca să se schimbe sau să facă un duş, vara.

Nu laud "vremea ailaltă" - se muncea şi sâmbăta. Totuşi, am observat şi eu acelaşi lucru ca şi autorul de la Odaia de Sus:

Familia şi multinaţionala 

Bogdan Mateciuc, 9 octombrie 2014

Fiind implicat în societatea civilă în domeniul promovării valorilor familiei, am participat la diferite dezbateri şi am auzit numeroase opinii pe tema ameninţărilor la adresa familiei şi instituţiei căsătoriei.

Văd două categorii de ameninţări la adresa familiei. Prima ţine de o mentalitate sau viziune generală anti-familie, care se răspândeşte asemenea unei pete de petrol şi care se auto-întreţine prin mesaje constante, mai mult sau mai puţin conştiente, diseminate în spaţiul public. Această mentalitate popularizată constant este definită prin întrebări de genul „De ce să ne căsătorim, când putem trăi împreună pe baza iubirii şi a respectului reciproc?” sau „Ne leagă o hârtie?”. Este o mentalitate de tipul „De ce nu?”, care lasă uşa deschisă pentru tot felul de experimente, inclusiv în domeniul aberaţiilor (incest, pedofilie, homosexualitate...).

Cealaltă categorie de ameninţări la adresa familiei este o sumă de situaţii punctuale pe care le întâlnim zilnic în diferite domenii ale vieţii social-economice. Voi analiza în cele ce urmează situaţia tânărului sau a tinerei care lucrează într-o multinaţională sau într-o firmă mare.

Pentru mulţi absolvenţi de liceu sau facultate, a lucra într-o companie multinaţională reprezintă un vis. Există un miraj publicitar la adresa unor nume mari cum ar fi Renault, Orange, Vodafone, Siemens, E.ON..., iar tinerii îşi formează impresia că a lucra într-o asemenea companie e un fel de „a-l prinde pe Dumnezeu de picior”. De fapt, a reuşi să intri într-o multinaţională îţi creează, cel puţin teoretic, şansele dezvoltării unei cariere, al avansării profesionale şi a unui câştig salarial în creştere. De asemenea, o companie mare este mai stabilă decât o firmă mică cu un portofoliu limitat de clienţi, care este mai supusă fluctuaţiilor pieţei şi deci crizelor. Însă această stabilitate şi şansă de carieră într-o multinaţională au un preţ. 

Programul de lucru. Deşi oficial programul de lucru este de la 9.00 la 17.00, şeful sau directorul tău stă mereu peste program, iar asta pune presiune pe tine ca să faci la fel. De asemenea, dacă unii dintre colegii tăi stau peste program, nu dă bine ca tu să te ridici şi să pleci acasă atunci când s-a terminat programul oficial. Deşi rareori şefii admit asta, ei chiar îi evaluează pe subordonaţi după criteriul rămânerii peste program. În limbaj corporatist, aşa ceva se cheamă „dedicare” sau „interes dat firmei”. Deci cine rămâne constant peste program este văzut ca un om muncitor, care se zbate pentru firmă. Nimeni nu îşi pune problema că poate cei ce rămân peste program sunt ineficienţi şi nu pot termina lucrul în timpul normal.

Această presiune de a rămâne peste program are directă legătură cu timpul rămas pentru viaţa personală, pentru a-ţi face cunoştinţe noi sau pentru familia ta. Dacă ai apucat să te căsătoreşti şi să ai copii, copiii tăi cresc singuri, alături de bonă, bunici sau străini.

Obligaţiile personale. Peste jumătate dintre managerii din corporaţii nu au familie; sunt divorţaţi sau trăiesc în concubinaj, după ce familia lor s-a făcut praf. Cine lucrează într-o multinaţională îmi va da dreptate. În unele cazuri, conducerea firmei are o preferinţă directă pentru cei necăsătoriţi, care nu au obligaţii personale, care pot sta peste program şi care pot pleca oricând în delegaţii. Acum câţiva ani, o companie din România le întreba pe tinerele venite la un interviu dacă intenţionează să rămână însărcinate în viitorul apropiat. Treaba a ieşit la iveală ca o discriminare a celor ce voiau să-şi întemeieze o familie şi să crească copii. Compania le evita şi le discrimina pe tinerele care aveau o mentalitate pro-familie.

Stresul. Politica de obiective şi performanţe personale, concurenţa acerbă între angajaţi în faţa şefului şi uneori problemele de management personal fac ca angajatul dintr-o multinaţională să fie foarte stresat. Sloganul cu „Lasă-ţi grijile de la serviciu la uşă, când vii acasă” sună drăguţ, dar acest lucru este imposibil. Mintea angajatului stresat macină permanent probleme de la serviciu, griji mai mult sau mai puţin întemeiat legate de cum va reacţiona şeful într-o anumită situaţie incertă, despre presupusele săpări din partea unui coleg, despre ameninţările la adresa postului şi despre alte can-canuri care caracterizează viaţa într-o multinaţională.

Când vine acasă la familia lui, mintea acelui om e în altă parte. Face eforturi să se deconecteze de la treburile profesionale, însă nu o poate face. Este stresat, ţipă la copii fără motiv, este intolerant cu soţia şi doarme prost noaptea din cauza şefului. Se trezeşte cu două ore înainte să sune ceasul deşteptător, gândindu-se – fără să vrea – cum se va termina o anumită situaţe de la serviciu.

Din aceste motive, mintea şi energiile sufleteşti ale angajatului sunt tot mai absorbite de lumea de la serviciu, în timp ce grija şi timpul pentru familie sau măcar pentru a cunoaşte pe cineva au de suferit.

Pentru tânărul sau tânăra creştină, provocările dintr-o multinaţională sunt şi mai complexe, iar parcursul profesional este marcat de dilema unde începe şi unde se termină compromisul între credinţa personală şi ce îi cere compania.

Compania îi cere să se integreze şi să se poarte într-un anumit fel. Trebuie să fii conform. Să porţi măşti, să-ţi cizelezi postura, reacţiile, vorbirea şi chiar privirea. Să arăţi că îţi dai interesul (prin a rămâne peste program, de pildă), să fii proactiv. Să participi la petrecerile firmei, dintre care cea mai importantă e petrecerea de Crăciun care este mereu în Postul Crăciunului. Aici majoritatea vin din obligaţie - pentru că aşa trebuie - nu pentru că se simt bine în acea mizanscenă. Nu de puţine ori ţi se cere să îl minţi pe un client. Simţi nevoia să plăteşti cu aceeaşi monedă, de exemplu unei colege care ţi-a furat munca şi s-a lăudat cu ea în faţa şefului. Orientarea către rezultate, performanţă şi cifre generează la nivelul tuturor o psihoză a performanţei, ceea ce scoate la iveală caracterul adevărat al omului şi îi transformă pe angajaţi în fiare. Ce este interesant şi totodată tragic este faptul că „fiara” nu sesizează acest lucru, pentru că totul este justificat cu voce tare sau la nivelul conştiinţei prin sloganuri heirupiste şi dorinţe individuale de urcare pe scara ierarhică.

Toată această piesă de teatru îl epuizează pe un om normal. El nu mai are energie pentru lumea din afara companiei şi nici pentru familia sa. Dacă îşi învaţă bine rolul şi performează, va căpăta un salariu bun, din care o parte se va duce pe pensia alimentară sau pe medicamente pentru ulcer.

Viaţa în multinaţională este o provocare, căreia puţini îi fac faţă. Cei mai mulţi sunt înghiţiţi de multinaţională, îşi sacrifică viaţa personală şi sănătatea, până în ziua în care multinaţionala îi scuipă afară şi îi înlocuieşte cu piese noi, cu absolvenţii cu CV-ul gol, dar proactivi şi dornici de afirmare, aşa cum erau şi ei acum 10-20 de ani.