Postări
Unul dintre principiile fundamentale ale capitalismului
ne vorbește despre faptul că profit fără risc nu există. ”There is no
free luch” (în traducere liberă: nu există nimic gratuit)
spuneau colegii noștri de peste Ocean în acea perioadă glorioasă în care
capitalismul american încă nu a fost transformat într-un corporatism
pervers în care pierderile bancherilor se distribuie echitabil
contribuabililor, iar câștigurile bancherilor rămân doar pentru ei. Din
păcate pentru contribuabilii români, acest principiu nu se aplică pentru
bancherii din România care pot obține profit garantat și fără risc. Una
dintre lozincile extrem de populare în rândul tineretului debusolat
este ”vreau o țară ca afară!”. Lăsând la o parte faptul că ”paradisul
social european” și ”visul american” sunt pe patul de moarte și urmează
să fie eutanasiate fără anestezic de o recesiune cruntă, trebuie să
remarcăm că în anumite aspecte România a devenit o copie fidelă a
”modelelor occidentale”. La fel ca în SUA, băncile din România profită
de pe urma statului, beneficiind de o complicitate totală din partea
băncii centrale. Diferența dintre cele două țări constă în faptul că
Benjamin Shalom Bernanke face favoruri pentru bănci care sunt (măcar
nominal) americane, iar în cazul academicianului Isărescu principalii
beneficiari sunt băncile străine.
Dacă bancherii străini nu l-ar fi avut pe Isărescu la conducerea BNR, atunci viața bancherilor din România ar fi fost dificilă și în anumite circumstanțe aceștia ar fi fost forțați să se apuce de operațiuni riscante și complicate, adică s-ar fi ocupat de creditarea economiei reale. Spre marea bucurie a acționarilor băncilor străine, atât BNR cât și guvernul au făcut tot ce le-a stat în putere ca să le facă viața frumoasă. În ultimii ani, statul (prin MFP) a fost fericit să se împrumute de la bănci prin vânzarea de obligațiuni, acceptând un randament de 6-7%. Totodată, BNR a fost dispusă să crediteze băncile cu o dobândă de 5,5% (nivelul dobânzii a variat în timp) în condițiile în care băncile îi lăsau un gaj sub forma unor obligațiuni de stat. În aceste condiții, bancherii aveau la dispoziție un mecanism prin care puteau obține profit garantat și fără risc. În prima fază, banca cumpăra obligațiuni de stat, urmând să primească de la stat un randament de 6-7%, apoi aceste obligațiuni erau gajate la BNR, banca obținând bani la o dobândă care era mai mică decât randamentul obținut prin obligațiunile de stat. Apoi, acești bani puteau fi utilizați a două oară pentru a cumpăra o nouă tranșă de obligațiuni care putea fi gajată la BNR, iarăși cu obținerea unui profit garantat egal cu diferența între randamentul obligațiunilor și dobânda la care BNR dădea credite. Băncile și-au dat seama rapid că procesul putea fi repetat, obținându-se astfel un profit semnificativ din reciclarea perpetuă a unei singure sume de bani. În anul 2011, dacă nu luăm în calcul refinanțările, statul și-a asumat datorii ”noi” în valoare de 80 de miliarde de lei. Dacă facem un calcul (primitiv și conservativ) a gheșeftului obținut de bancherii deștepți în complicitate cu statul, obținem că numai din ”finanțarea” datoriei ”noi” bancherii au câștigat 800 de milioane de lei, adică 245 de milioane de dolari și asta doar în anul 2011.
Acum, după ”emisiunea de succes” de obligațiuni denominate în dolari, BNR s-a declarat dispus să accepte și aceste obligațiuni în calitate de gaj pentru credite. Dacă Isărescu va conecta acest mecanism de ”injectare a lichidității” la ce a mai rămas din rezerva valutară și statul va continua să facă ”emisiuni de succes” de obligațiuni denominate în dolari, atunci nivelul rezervelor valutare va ajunge foarte rapid la zero. Probabil, dorința lui Isărescu de a renunța cât mai rapid la cooperarea cu FMI și a trece în totalitate pe ”finanțare din piețe de capital” are o legătură directă cu acest aranjament toxic. În cazul leilor, Isărescu îi poate ”tipări” printr-o apăsare de buton, în timp ce suma dolarilor de care dispune BNR este cât se poate de finită.
Cititorii
atenți au observat că una dintre consecințele schemei descrise mai sus
constă în faptul că statul nu obține finanțare de la bănci, ci de fapt
obține (indirect) finanțare de la BNR. Această situație nu poate fi
catalogată altfel decât o monetizare a datoriei publice în stil
românesc. Statul se finanțează de la tiparnița BNR, iar bancherii obțin
un comision din suma transferată, comisionul fiind ”justificat” prin
necesitatea de a păstra aparențele unei economii funcționale și a unui
stat capabil să se finanțeze din piețele de capital.
Recent,
statul a reușit să vândă în piața internă obligațiuni pe termen scurt
la o dobândă mai mică decât dobânda la care BNR acordă credite, făcând
astfel imposibilă perpetuarea schemei de care au beneficiat bancherii în
ultimii ani. În medii de specialitate au apărut optimiști care au
declarat că această schimbare radicală de situație se datorează faptului
că în ministerul de resort au apărut specialiști care au lucrat în
sfera privată și acești specialiști ”au întors armele” împotriva
foștilor colegi și prieteni din sfera bancară, blocându-le schema care a
generat profituri fabuloase în trecut. Câtă naivitate! Din punctul
nostru de vedere, înregistrarea unui randament atât de mic înseamnă un
singur lucru: în curând Isărescu va reduce dobânzile și schema va putea
continua fără nicio problemă. Viitorul apropiat va demonstra
veridicitatea acestui scenariu.
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu