Ostpolitik sau sfârşitul ruso-german al unităţii Republicii Moldova?

Romanian Global News: 

Ostpolitik sau sfârşitul ruso-german al unităţii Republicii Moldova? 

 
Ceea ce trebuia de demonstrat, se adevereşte. Berlinul şi Moscova şi-au dat mâna şi au convenit, de un an de zile, un plan de fragmentare şi federalizare a Republicii Moldova. Pentru cine a urmărit declaraţiile făcute de premierii Vladimir Putin şi Angela Merkel în legătură cu viitorul Republicii Moldova, lucrurile sunt cât se poate de clare. Consensul ruso-german s-a văzut şi din declaraţiile oficiale sau neoficiale lansate de reprezentanţii din eşalonul doi al administraţiilor de la Moscova şi Berlin, în special declaraţiile oficialilor din cele două ministere de Externe, de la Moscova şi Berlin.

 
Lavrov ne întinde aceeaşi cursă

Ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, a declarat deunăzi pentru postul de radio „Eho Moskvî”: „Astăzi este absolut clar că nu există nici o susţinere în vreo structură internaţională a ideii de independenţă a Transnistriei. Nu există nici o susţinere a ideii ca Moldova să fie un stat unitar. Trebuie să fie căutat un statut special. Pe atât cât putem influenţa procesul în cauză, ne vom strădui să facem acest lucru la întâlnirea de la Moscova”.

Atac la Constituţie

În acelaşi context, Lavrov a mai susţinut: „Dacă moldovenii spun „noi nu negociem decât pe baza legii din 2005 privind statul unitar”, Tiraspolul va răspunde cu siguranţă: „Şi noi, pe malul celălalt, vorbim pe baza referendumului (...) privind independenţa noastră”. Trebuie să renunţăm la aceste poziţii extreme”. În felul acesta, şeful diplomaţiei ruse califică Legea Republicii Moldova cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria) nr. 173-XVI din 22 iulie 2005, dar şi Constituţia Republicii Moldova, ca exprimând „poziţii extreme”.

Declaraţiile lui Lavrov anticipează întâlnirea în formatul „1 + 1” (Chişinău + Tiraspol), convenită a avea loc în 21 iunie la Moscova, sub auspiciile Rusiei, cu susţinerea Germaniei şi cu acordul tacit al Kievului, conform recentelor înţelegeri ruso-germane de la Kaliningrad (Königsberg). Acestea au menirea de a pune în practică alte înţelegeri ruso-germane, din iunie 2010, de la Meseberg, care prevăd o implicare tot mai mare a Rusiei în Uniunea Europeană şi în sistemul comun de securitate al NATO. Se cuvine să reţinem că Berlinul încearcă să substituie, astfel, Uniunea Europeană (iar parţial şi NATO) pe relaţia cu Moscova, acţionând pe cont propriu.

Gramatica geopoliticii ruse: scriem Tiraspol şi citim Moscova

Serghei Lavrov a arătat anul acesta, în repetate rânduri, că reluarea negocierilor şi găsirea unui compromis în diferendul moldo-rus din Transnistria depind, întâi de toate, de Chişinău, pe de o parte, şi de Tiraspol (a se citi Moscova), pe de altă parte. Acestui punct de vedere îi subscrie constant, în ultimii doi ani de zile, şi oficialii de la Berlin. În acest sens, sunt relevante poziţiile exprimate de înalţi reprezentanţi ai Ministerului federal de Externe al Germaniei sau ai Cancelariei federale, cum ar fi ambasadorul Patricia Flor, Ernst Reichel şi Christoph Israng. Trebuie să observăm, de asemenea, că între punctele de vedere exprimate de oficialii germani cu diverse ocazii, inclusiv de cancelarul federal Angela Merkel, există un şir de contradicţii evidente, ceea ce conduce fie la ideea unei incoerenţe a politicii germane în chestiune, fie la cea a unor înţelegeri separate cu Moscova, într-o reeditare a „Ostpolitik”, cum numeşte Belinul politica sa răsăriteană. Oricum, coincidenţele dintre punctele de vedere germane şi ruse sunt prea multe ca să nu ne alarmăm pe moment, până la limpezirea definitivă a lucrurilor.

Tactica faptului împlinit

Reuniunea de la Moscova, în formatul „1 + 1”, preconizată pentru 21 iunie, are menirea de a evita discuţiile în formatul internaţional „5 + 2” (Chişinău, Tiraspol, Rusia, Ucraina, OSCE + UE şi SUA, ca observatori), astfel încât jocul să fie făcut din timp, iar Bruxellesul şi Washingtonul să fie puse, în definitiv, în faţa faptului împlinit. OSCE este ca şi blocat şi rămâne neputincios în raport cu politicile ruse în regiune, întrucât regula de aur a instituţiei este cea a consensului, ceea ce-i asigură Moscovei, blindată şi cu sprijinul german, dreptul efectiv de veto la adoptarea oricărei decizii în dosarul diferendului moldo-rus din Transnistria. De fapt, formatul de negocieri „5 + 2” a fost paralizat în ultimii cinci ani pe motivul banal, dar foarte concret, al sabotajului ruso-transnistrean.

Moscova îi incită din nou pe găgăuzi

De menţionat că, la scurt timp, şi ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, Valeri Kuzmin, a dezvoltat ideea ministrului rus de Externe, Serghei Lavrov, subliniind că planul ruso-german de federalizare a Republicii Moldova nu vizează doar regimul Smirnov de la Tiraspol, ci şi autonomia găgăuză. Kuzmin a declarat, la 6 iunie, într-o emisiune televizată, următoarele: „Găgăuzia reprezintă deja, potrivit legilor moldovene, o regiune autonomă cu statut special. Găgăuzii însă suspină din cauza faptului că nu beneficiază de nici unul dintre drepturile fixate în legislaţia moldoveană”. Observăm că între linia Iakovlev-Primakov şi cea Lavrov-Kuzmin în această chestiune nu există absolut nici o diferenţă.

Leancă, aliniat la nemţi şi, astfel, la ruşi

Reacţia Ministerului Afacerilor Externe şi al Integrării Europene al Republicii Moldova la declaraţiile repetate ale ministrului rus Lavrov, ca şi la criticile întemeiate aduse oficialilor de la Berlin în subiectul eventualei federalizări, a fost una formală şi anemică, care l-a plasat pe ministrul Iurie Leancă mai mult în postura de avocat al poziţiei germane (de fapt, ruso-germane) decât în cea de apărător al interesului nostru naţional. Prin tot ce a susţinut, Leancă a confirmat mai multe fapte relatate de noi în materialele anterioare pe marginea subiectului federalizării ruso-germane a Republicii Moldova şi a arătat că, după dezvăluirile făcute de noi, ca şi de alţi colegi din presă, partea germană ar fi declarat, cel puţin formal şi neoficial, că ar fi dispusă să-şi revadă poziţia exprimată până acum. Vom reveni mai jos la punctul de vedere german, consensual cu cel rusesc, asupra viitorului Republicii Moldova. Să urmărim însă mai întâi ce a declarat ministrul Leancă. Vom cita pe larg, aproape copios, pentru exactitate şi conformitate, chiar dacă discursul este, pe alocuri, repetitiv, alambicat sau contradictoriu.

Între şanse şi pericole sau Fereşte-mă, Doamne, de prietenii neprietenilor mei

Iată, deci, ce a declarat Iurie Leancă în cadrul conferinţei sale de presă ţinute la 24 mai: „Mi-aş fi dorit ca cei care scriu pe acest subiect să vadă tot contextul regional în evoluţie. Nu zic, totodată, că nu există anumite pericole, că totul e foarte simplu. Dacă ar fi fost simplu, de mult era reglementat conflictul. Vreau să reiterez şi pe această cale: suntem deschişi, pentru cei care sunt interesaţi de acest subiect, spre comunicare şi în cadrul acestor briefinguri, dar şi în cadrul mult mai neformal, dacă doriţi, să prezentăm poziţia noastră, punctul nostru de vedere şi să constituim o susţinere mult mai largă în societate, pentru abordări. De aceea, vreau să vă mai spun, dacă, de exemplu, vorbim despre Germania, fiindcă, nu ştiu cum, ţinta atacului respectiv a fost Germania, ceea ce este absolut nemeritat. Şi vreau să vă zic doar o singură chestie, ceea ce mi-au spus mie şi colegilor mei prietenii noştri de la Berlin: „Noi dorim să vă ajutăm, să vă ajutăm în realizarea obiectivului vostru. Acolo unde nu sunteţi de acord cu viziunea noastră, ne spuneţi, şi noi ne vom ajusta-o”. E cel mai important, încă o dată, cea mai importantă evoluţie pe care am reuşit noi să o realizăm în această perioadă, dacă e să vorbim de dimensiunea conflictului transnistrean. Faptul că cancelarul Merkel este atât de interesat, faptul că s-a întâlnit a doua oară oficial cu domnul Filat, nemaivorbind de discuţiile lor pe care le au pe marginea reuniunilor Partidului Popular European, denotă despre un dialog cu o intensitate maximă. Am auzit din partea unor colegi din ţări comparabile ca teritoriu cu Republica Moldova că, într-un fel, sunt chiar… de gelozie că Moldova, ne pricepem atâta interes şi pentru alte ţări - cu mult mai mic. Încă o dată, noi apreciem această atitudine, acest interes, nu spunem că procesul este simplu, suntem deschişi pentru discuţii. Nu pretind şi nu pretindem că deţinem monopolul şi adevărul asupra a tot ce înseamnă reglementare. Suntem categorici în favoarea implicării societăţii şi în ce înseamnă cunoştinţe, expertiză pe acest domeniu. Şi eu, şi domnul Carpov, am avut mai multe întâlniri şi la Asociaţia de Politică Externă. Sper că la începutul lui iunie vom avea o întâlnire la Forul de Presă, unde, iarăşi, neformal, nu pentru a fi publicitat, nu pentru a fi publicat, suntem gata şi deschişi să discutăm pe detalii ce înseamnă asta, care sunt pericolele, dar care sunt şi şansele. Şi, din punctul meu de vedere, acum şansele sunt cu mult mai mari decât pericolele”.

Pericolele spre care ne împinge Berlinul

Nu strică să reamintim câteva lucruri. După cum am arătat anterior, bine documentat din surse oficiale şi neoficiale, punctul de vedere al Berlinului, despre care prietenul Leancă al prietenilor noştri germani spune că ar fi revizuibil, se rezumă exact la poziţia Moscovei în chestiune şi cuprinde următoarele elemente: 1. distanţarea (până la suspendare sau anulare) de legea din 2005 despre prevederile de bază ale statutului special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria); 2. înlocuirea actualei Constituţii, care consacră caracterul unitar şi integru al statului, cu alta, elaborată împreună cu Tiraspolul, care să consacre caracterul federal al statului; 3. debarasarea de „fobia federalismului” şi purcederea la procesul de federalizare efectivă a ţării; 4. constituirea unui format de consultări moldo-germane în problematica transnistreană (după modelul consultărilor Moscovei cu Tiraspolul); 5. luarea în calcul, ca fiind plauzibil în accepţie germană, a unui format de negocieri directe 1+1 (Chişinău-Tiraspol).

Acestor idei le-a dat glas ambasadorul Patricia Flor, de la Ministerul de Externe de la Berlin, prietena noastră germană care, alături de ambasadorul german la Chişinău, Dr. Berthold Johannes, a discutat cu cetăţeanul rus Igor Smirnov, la Tiraspol, la 1 martie 2011, în termeni amicali, acceptând pe masa lor de discuţii drapelele îngemănate ale Republicii Federative Germania şi „republicii moldoveneşti nistrene”, fără ca faptul să trezească nici cea mai mică obiecţie din partea Ministerului nostru de Externe.

Ajusta-m-aş şi n-am cui…

Ministrul Leancă garantează pentru nemţi, fără a clipi din ochi. El susţine, pentru raţiuni doar de domnia sa ştiute, că „prietenii noştri de la Berlin” ne-ar fi asigurat în termeni sinceri şi absolut dezinteresat: „Noi dorim să vă ajutăm, să vă ajutăm în realizarea obiectivului vostru. Acolo unde nu sunteţi de acord cu viziunea noastră, ne spuneţi, şi noi ne vom ajusta-o”. Până acum însă, ministrul Leancă a evitat cu grijă să precizeze atât punctele esenţiale, cât şi măsura în care „nu suntem de acord cu viziunea” germană, astfel încât nemţii „să şi-o ajusteze”. Să şi-o ajusteze la ce? – ne vom întreba. La interesul naţional al Republicii Moldova? La interesele geopolitice germane convergente cu cele ruseşti în ţara noastră? La poziţia Statelor Unite? La evoluţiile de ultimă oră din regiune, în special la agitarea spectrului separatismului maghiar sau a revizionismului moldovenist în România? Întrebările nu sunt lipsite de rost şi aşteaptă, în mod firesc, răspunsuri clare şi univoce.

Transnistria ca pretext

„Mi-aş fi dorit ca cei care scriu pe acest subiect să vadă tot contextul regional în evoluţie”, spune numărul 2 în Guvernul de la Chişinău. Iurie Leancă nu aruncă vorbele pe fereastră şi ştie exact ce are în vedere. În geopolitică, bineînţeles, contextul contează şi, mai ales, dinamica acestuia.
Să ne amintim că nimeni altul decât actualul premier şi fostul preşedinte rus Vladimir Putin, referindu-se la recunoaşterea independenţei Kosovo de către mai multe state occidentale, printre care şi Germania, a susţinut, în 2008, că „există îngrijorări potrivit cărora Kosovo stabileşte un precedent pentru eventuale mişcări de independenţă în regiunea Abhazia din Georgia, în regiunea Transnistria din Moldova şi în Transilvania din România”.

Dacă, iniţial, Moscova s-a opus, cel puţin formal şi declarativ, recunoaşterii Kosovo, la scurt timp a îmbrăţişat vârtos ideea recunoaşterii unor regiuni separatiste. Primele au fost aşa-zisele „republică abhază” şi „republică a Oseţiei de Sud” din Georgia. Acum, diplomaţia rusă este avocatul „republicii moldoveneşti nistrene” şi al „Găgăuziei”, care „suspină” din cauza unei imaginare lipse de drepturi pe care i le-ar refuza „legislaţia moldoveană”.

Contextul răsăritean şi subtextele lui maghiare

Contextul este însă mai larg. Nu putem să nu observăm în peisajul geopolitic mai larg că, pe durata preşedinţiei maghiare a Uniunii Europene, şi în regiunea istorică a Transilvaniei, invocată expres în declaraţia lui Vladimir Putin, este agitat ca niciodată spectrul separatismului maghiar.
Cum arătam mai sus, este vorba despre inflamarea spiritelor naţionaliste şi separatiste în judeţele intracarpatice Covasna, Harghita şi Mureş, prin revendicarea autonomiei unui „ţinut secuiesc” în limitele fostei „regiuni autonome Mureş-maghiare”, impuse de Moscova după cel de Al Doilea Război Mondial, şi care a existat între septembrie 1952 şi februarie 1968.
De vreme ce fostul şef al statului rus, vorbind despre separatism, a pomenit oficial Transnistria şi Transilvania în acelaşi context, o concluzie logică se impune: faptul nu este întâmplător, iar analogia făcută de preşedintele rus sună mai mult a ameninţare deschisă decât a îngrijorare şi punere în gardă binevoitoare.

O Ungarie interesată

Cunoscute fiind şi implicaţiile maghiare din ultimele două decenii, întâmplător sau din pură coincidenţă, în Republica Moldova, inclusiv pe plan ecleziastic (un nunţiu apostolic pentru Moldova la Budapesta) şi pe cel al diferendului moldo-rus din Transnistria (Misiunea EUBAM condusă de generalul Ferenc Banfi), inclusiv pe cel al integrării europene (Centrul european comun de vize la Ambasada Ungariei, un negociator al UE în persoana lui Kalman Mizsei), ajungem la concluzia că interesul Budapestei pentru Republica Moldova a fost şi este unul sporit.

Mai ales că Ungaria, contrar ordinii internaţionale şi europene, are astăzi o atitudine specifică privind inviolabilitatea graniţelor pe continent.
Nu susţinem aceasta din impuls antimaghiar sau lipsit de temei real. Să dăm doar un exemplu. Mai puţină lume poate a fost atentă zilele acestea, bunăoară, la faptul că pe frontispiciul Ambasadei Republicii Ungare la Chişinău, pe lângă drapelul naţional maghiar şi cel al Uniunii Europene, a fost arborat şi un drapel de culoare neagră, în semn de doliu pentru semnarea, la 4 iunie 1920, a Tratatului de la Trianon între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial (16 state, inclusiv România), pe de o parte, şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, învins în Primul Război Mondial, pe de altă parte, tratat prin care au fost stabilite graniţele actuale ale Ungariei.
Domnul ministru de Externe, Iurie Leancă, care şi-a făcut studiile universitare în Republica Populară Ungară în timpul sovietic, un bun cunoscător al limbii, culturii şi istoriei maghiare, şi care ne tot îndeamnă să fim atenţi la „contextul regional în evoluţie”, nu are cum să nu observe acest detaliu, fie şi simbolic, din peisaj.

Paralele care nasc complicităţi

Evoluţiile contextului istoric şi geopolitic au scos, în mod repetat, la iveală complicităţi ruso-germane nefaste îndreptate împotriva unor terţi, inclusiv împotriva noastră. Putem însă observa, cu titlu de fapt divers, şi existenţa mai multor complicităţi istorice şi geopolitice ruso-maghiare, ca şi germano-maghiare. Ani ca 1848, 1918, 1940 constituie repere bine cunoscute în acest sens. Oricum, paralela transnistreano-transilvană făcută de Vladimir Putin şi evoluţiile din teren, care par să o confirme, ne conduc la ideea că anumiţi factori de putere din străinătate doresc atât o Republică Moldova federalizată, cât şi o Românie federalizată. Pe scurt: o Lume Românească cât se poate mai fragmentată şi mai slabă. Despre aceste aspecte interesante şi deosebit de sensibile vom vorbi însă altă dată.

Nici o schimbare la Ambasada Republicii Moldova la Moscova

Precum se ştie, Republica Moldova are acelaşi ambasador la Moscova ca şi pe timpul guvernării Partidului Comuniştilor din Republica Moldova. Numele său este Andrei Neguţa, unul dintre liderii de frunte ai PCRM (fost secretar al Comitetului Central) care nutreşte anumite simpatii faţă de Moscova. Ministrul Leancă a refuzat să-l înlocuiască pe Andrei Neguţa cu un alt ambasador care să reprezinte interesele Republicii Moldova la Moscova.

Andrei Neguţa, convocat de Lavrov

Agenţiile de presă străine au relatat luna trecută că ambasadorul Andrei Neguţa a fost convocat de urgenţă de către viceministrul rus de Externe, Grigori Karasin, pentru a afla modul şi măsura în care partea moldoveană este dispusă „să transpună în practică negocierile de la Moscova din 29 martie” dintre miniştrii Serghei Lavrov şi Iurie Leancă în legătură cu soluţionarea diferendului moldo-rus din Transnistria. Urmare a acestei convocări, Moscova i-a transmis Chişinăului o variantă fardată a „memorandumului Kozak” din 2003, document care prevede, ca şi în 2003, aceleaşi elemente: 1. federalizarea Republicii Moldova, 2. staţionarea trupelor militare ruse pe teritoriul ţării noastre, 3. şedinţe comune ale deputaţilor de la Chişinău cu membrii aşa-numitului „soviet suprem al republicii moldoveneşti nistrene”. Ministerul Afacerilor Externe şi al Integrării Europene, condus de Iurie Leancă, a evitat să ofere detalii concrete despre documentul transmis de Moscova, cât şi despre subiectele discutate de el cu Serghei Lavrov.

Riscul care devine pericol

Aşa sau altminteri, oricine poate remarca o perfectă coincidenţă a punctelor de vedere rus şi german asupra diferendului moldo-rus din Transnistria şi asupra posibilităţilor lui de soluţionare. Moscova are un interes deosebit pentru Republica Moldova, iar Berlinul, ca şi în 1939, manifestă lipsa oricărui interes geostrategic pentru regiunea noastră, subscriind, astfel, poziţiei părţii ruse, cu care are înţelegeri geopolitice şi geoeconomice de primă importanţă. Între Moscova şi Berlin (a nu se confunda niciodată cu Bruxellesul!), Chişinăul rămâne, deocamdată, singur. Riscul de a ne trezi că suntem martorii unui sfârşit ruso-german al unităţii Republicii Moldova devine, se pare, pe zi ce trece, un pericol real şi deloc neglijabil. Factorii politici de la Chişinău trebuie să înţeleagă că „Ostpolitik”-ul poate distruge Republica Moldova şi nu avem dreptul să admitem aşa ceva.