12 Aprilie - Ziua Lașității Europene (TRU)

Baba Buzek (PPE, Polonia), preşedintele parlamentului european, complice la cenzură:

Marți 12 aprilie 2011, după-amiaza, pe holurile Parlamentului European, o scenă de represiune directă dar discretă, de igienă impecabilă și legalism blindat. O scenă de o scabrozitate aproape elegantă, o aberație circulară, un coșmar parafat și impus fără recurs. La un loc: o demonstrație de cinism care transformă metodele sîngeroase ale comunismului clasic într-o amintire duioasă. Atunci, în epoca dubelor și a agenților analfabeți buni mînuitori ai vînei de bou, lucrurile erau, totuși, clare: cineva nu voia împotrivire și obținea tăcerea prin violență. Acum, după atîta progres democratic, stat de drept, literatură legalistă și discursuri solare despre Europa, ne-am schimbat: ne ocupăm singuri de propria tăcere. Vîna de bou e casată, la muzeu, înlocuită de un armamanet superior: autocenzura.

Totul a pornit de la o mică și bine întocmită expoziție comemorativă. Parlamentari și europarlamentari polonezi de dreapta au organizat o expoziție de fotografii, sub titlul ”Memorie și Adevăr”, pentru a comemora trecerea unui an de la tragedia de la Smolensk. Atît și nimic mai mult. Cele cîteva zeci de fotografii ale expoziției urmăresc emoția publică provocată, acum un an, în Polonia, de prăbușirea avionului prezidențial polonez, la Smolensk, în Rusia.

Istoria tragică a evenimentelor de la Smolensk e bine cunoscută. Președintele Lech Kacyznski și soția, alături de 94 de demnitari polonezi, au fost uciși în explozia provocată de prăbușirea avionului, la aterizare, pe aerodromul Smolensk. Delegația poloneză era în drum spre Katyn, unde urma să participe la ceremonia de comemeorare a 70 de ani de la asasinatul în masă comis de statul sovietic. 14000 de prizonieri polonezi, în majoritate ofițeri, au fost executați și îngropați în pădurea Katyn și în împrejurimi, de forțe speciale ale NKVD-ului, la ordinul direct al Kremlinului. 

Aniversarea a fost aruncată în aer de a doua tragedie de la Katyn. Crima de la Katyn a fost răscolită și reaprinsă de nefericirea unui nou deces în masă. Cascada tragică a continuat, punînd la încercare spiritul și sufletul polonez cu o cruzime incomparabilă. După gropile comune de la Katyn 1940, după mormanul de cadavre dezmembrate și fumegînde de la Smolensk 2010, a urmat un an de negocieri, hărțuieli și rea credință. Autoritățile ruse, care intonau încă aria cooperării și a reconcilierii ruso-polone, au condus partea de anchetă ce le revenea într-o manieră bizară, dacă nu umilitoare. Între altele, ancehtatorii ruși au distrus corpul aeronavei prăbușite, încălcînd astfel standardele internaționale de investigație a catastrofelor aviatice, au refuzat să pună la dispoziție cutia neagră a avionului, au blocat accesul anchetatorilor polonezi la martori și documente și au publicat un Raport convenabil care pune accidentul în culpa piloților polonezi, omițînd documentele care probează comportamentul iresponsabil al contolorilor de trafic ruși de pe aeroportul Smolensk. În mai puțin de un an, pe măsură ce ancheta comună ruso-poloneză era, în mod vizibil obstrucționată de partea rusă, încrederea autorităților poloneze a dispărut. Odată cu ea, s-a evaporat și atitudinea inițial pozitivă care promitea să facă din nenorocirea de la Smolensk punctul de relansare al cooperării ruso-polone. Guvernul Premierului polonez Tusk a pornit convins de șansa unei recalibrări care urma să șterargă ostilitatea istorică reciprocă și să deschidă, în limbajul obosit al comunicatelor oficiale, o ”nouă eră” în relațiile ruso-polone. După doar cîteva luni, în fața probelor masive de rea credință a autorităților ruse și sub presiunea opiniei publice polone, guvernul Tusk a fost nevoit să reacționeze și să solicite energic explicații părții ruse. Autoritățile ruse au continuat să ignore demersurile polneze și au perseverat - surpinzător pentru idealiști, deloc surpinzător pentru realiști - insultînd memoria victimelor. Apogeul a fost atins chiar în preajma aniversării unui an de la catastrofă. O inscripție memorială așezată pe aeroport de rudele vicimelor a fost înlocuită, fără explicații, de autoritățile ruse. În locul ei a fost amplasată o altă inscripție care evocă tragedia dar, spre deosebire de inscripția poloneză, omite referința la destinația delegațeiei poloneze: comemorarea masacrului de la Katyn.

Toate acțiunile concrete și deciziile simbolice ale autorităților ruse sînt fapte documentate, nu reproșuri imaginare alimentate de paranoia polonă. Ele sînt atestate de probe directe, fie că e vorba de corespondența oficială între cele două guverne, fie că e vorba de fotografii care rețin evenimente și gesturi reale.

De aici a pornit expoziția organizată în Parlamentul European. Fotografiile expuse și comentate în texte scurte rezumă anul trecut de la catastofa de pe aerodromul Smolensk. Fotografiile ilustrează fapte, nu resentimente: scenele de emoție populară de la funeraliile Președintelui Poloniei, contactele ruso-polone, mersul anchetei pe teren, procedura de anchetă, gesturile omagiale ale ambelor părți. Nici una din fotografiile incluse în expoziție nu face excepție de la această regulă. Cu toate astea, imaginea fotografică a adevărului s-a dovedit insuprotabilă și a fost curmată în modul cel mai înjositor cu putință.

În după-amiaza zilei de 12 aprilie, m-am aflat alături de alte 50 de persoane în spațiul alocat evenimentului. Expoziția a fost deschisă de Jerzy Buzek, Președintele Parlamentului European, fost Prim Ministru al Poloniei și membru al Partidului Popular European, cel mai mare grup politic al Parlamentului, principala forță politică a dreptei în Europa. După referințele și reverențele cuvenite în direcția dispăruților de la Smolensk, discursul Președintelui Parlamentului European s-a încheiat. Pur și simplu. Între cei de față și în jur, pe panourile foto ale expoziției se întîmpla cu totul altceva. Ceva care cerea măcar o remarcă. Audiența a răbdat pios, în așteptarea celei mai mici aluzii la aberația vie care stăpînea expoziția. Degeaba. Președintele a rostit un discurs ”normal”, fără să lase impresia că deschide și patronează o farsă groasă, nu un prilej de reculegere.

Toate, absolut toate fotografiile expoziției zăceau cenzurate și desfigurate pe pereți. Toate explicațiile din josul fotografilor erau acoperite și amuțite de plasturi roșii, aplicați meticulos deasupra textului. Autorul și executantul acestei decizii: Parlamentul European. Mai precis, chestorii Parlamentului. Întruniți pentru a discuta ”problema”, chestorii au luat în discuție organizarea expoziției și au hotărît că textele care însoțesc fotografiile nu trebuie văzute de vizitatori. De ce au dezbătut chestorii tocami această expoziție? Numai ei știu și tot ei trebuie să cunoască identitatea celor ce le-au sugerat să se ocupe cu așa ceva. Nu e săptămînă fără cîteva expoziții simultane în Parlamentul European dar asta nu înseamnă că onor chestorii purecă analitic fiecare expoziție în parte.

Dar misterul se adîncește. Explicațiile oficiale remise de chestori sugerează că onorabilii sînt experți versați în critica de artă. Astfel, în înțelepciunea lor, chestorii au ajuns la concluzia că explicațiile ar putea distrage privitorul și l-ar împiedica să aprecieze pe deplin imaginile foto:

” In this particular case, the Quaestors therefore unanimously agreed that the most appropriate way to proceed is to emphasize the photographic material and not to attach any captions to them as they could distract from the force of these iamges, suficiently powerful in themselves”

În ciuda caracterului ei epocal, această descoperire nu e totuși de căderea chestorilor decît în cazul puțin probabil în care respectivul grup ar fi fără excepție alcătuit din critici chemați să judece un vernisaj de artă plastică. Sute de expoziții foto au fost admise, pînă acum, în Parlamentul European, cu tot cu explicațiile din josul fotografiilor. De aici concluzia că onor chestorii nu și-au făcut datoria și au împiedicat, în acest fel, publicul să se bucure integral de expozițiile anterioare. În acest caz, dată fiind obstrucția aplicată publicului, chestorii ar trebui să demisioneze.

Însă opera chestorilor nu s-a încheiase cu episodul din după-amiaza zilei de 12 aprilie. Spre seară, plasturii aplicați pentru o mai bună percepție a fotografiilor au fost smulși. Nu se știe de cine. Putem doar bănui că de oameni de bun simț, înfuriați de cenzura impusă de Parlamentul European Parlamentului European. În aceași seară, un europarlamentar polonez îmi spunea că Președintele Buzek s-a justificat, susținînd într-o conversație particulară că nu putea face nimic în apărarea expoziției, dată fiind decizia chestorilor. Inexact. Putea face exact ce au făcut necunoscuții care au smuls plasturii de pe texte dar o putea face cu greutatea și autoritatea unui Președinte de Parlament care ia partea adevărului și așteaptă să vadă cine e împotrivă. Ar fi putrut chestorii să îl sancționeze sau să îl denunțe public pe Președintele Buzek, sub acuzația de agitație anti-cenzură? Dacă da, cu atît mai bine. Am fi știut mai deveme cine își asumă pînă la capăt suprimarea libertății de expresie în Parlamentul European. Însă Președinele Buzek n-a făcut asta. Seara plasturii roșii au fost smulși de cineva cu funcție mai mică și curaj mai mare. 

A doua zi, un șoc dezgustător: o mînă grijulie, așternuse, peste noapte, un strat nou de plasturi, fără îndoială la comanmda chestorilor aflați în subordinea nu se știe cui. Noua suprimare și al doilea căluș erau un pas înainte. Vechea generație de plasturi deficitari a fost înlocuită de plasturi negri, mult mai groși și mai trainici. Am încercat să îi smulg dar cenzorul găsise, evidnet, ce era mai nou și mai bun în materie de plasturi. Așadar, cenzura nu trebuie numai aplicată ci și reluată și apărată în Parlamentul European, prin acțiuni prompte și energice. Această înverșunare tristă spune tot despre rătăcirea morală și politică a Europei în fața Rusiei.

Nu există, din păcate, altă ipoteză plauzibilă pe tema incidentului în afara unui sugestii rusești din care aparatul Parlamentului European a făcut un ordin și o datorie de onoare. Atenție, însă, sugestia rusească nu trebuie să fi fost neapărat explicită. Și nici măcare nu trebuie să fi existat cu adevărat. Cenzorii puteau foarte bine să presupună, în avans, ce anume i-ar putea deranja pe ruși. Între sute de expoziții organizate în Parlamentul European, una singură a mai fost cenzurată și suprimată: o expoziție foto despre atrocitățile din Cecenia. Coincidența e ultimul indiciu dintr-o serie de poziționări care spun că, în realitate, cel mai mare grup politic din Parlamentul European nu e nici grupul popular, nici grupul socialist ci partida pro-rusă. Acest grup transpartinic nu e formal constituit dar a arată o coerență remarcabilă, punînd în aplicare, de fiecare dată, dorințele Rusiei sau anticipîndu-le slugarnic. Dorește sau și-ar putea dori Rusia, amînarea Rezoluției critice asupra climatului electoral ucrainian, pînă după alegerile din Ucraina? Se face. Ar fi Rusia mulțumită de insinuări parlamentare pe tema dictaturii lui Saakashvilli, în Gerogia? Se face imediat coadă la luările de cuvînt și oratorii denunță abuzurile Georgiei, mulțumind în subtext pentru invazia rusă din 2008. Da, uneori, inițiative parlamentare trec și critică Rusia sau folosesc idei pe care Rusia le-ar scoase în afara legii. Dar asta numai pentru că grupul transpartinic pro-rus nu poate urmări tot ce mișcă în Parlament. Și oricum, orice îndrăzneală de acest gen e urmată de o scrisoare severă din partea Ambasadei Rusiei. Și de un denunț adresat de aceași Ambasada Președintelui de Comisie Parlamentară în care s-a produs erezia. De fapt, lucrurile pot fi înțelese un pic altfel. Noul caz de automutilare înregistrat la epoziția poloneză nu dovedește cît de puternică e Rusia ci cît de slabă e Europa, cu toate instituțiile ei reunite, civilizate și progresiste cu tot.

În cele din urmă, Parlamentul European a dovedit că poate sancționa adevărul dar nu-l poate sancționa pe Adrian Severin. Adevărul poate fi evacuat din clădirea parlamentului, în vreme ce Adrian Severin rămîne pe locul lui, după ce a comis cea mai gravă infracțiune posibilă (mită pentru texte de lege).

Desfigrarea adevărului cu plasturi roșii și negri aplicați unei expoziții care nu făcea altceva decît să prezinte fapte aflate, deja, în domeniul public e un gest meschin și, în același timp, major. Miza era infimă. O expoziție organizată în Palramentul European nu e genul de lovitură mediatică din care se nasc marile emoții și răsturnări populare. Repet, toate faptele surpinse în fotografii sînt, demult, cunoscute iar explicațiile foto atașate la fotografii descriu imaginile, fără să adaoge comentarii polemice, provocatore sau incendiare. Adevărat, Rusia a rămas la mentalitatea poli-mili-țienească după care nimic nu trebuie să miște în front. Dar asta era, parcă, mentalitatea Rusiei, nu a Uniunii Europene. Sau nu mai e așa? Toată literatura discursivă europeană despre drepturile omului și libertatea de expresie e egală cu zero, din clipa în care instituțiile europene își iau seama și practica de la părinții și gardienii abuzului. În această situație, Rusia a fost transformată, de facto, în contolorul valorilor democratice europene și în ordonatorul de lașități pe care politicieni europeni, se angajază, apoi, să le ambaleze în explicații raționale. Rezultatul e amplificarea ipocriziei. O lecție amplă de dublu limbaj și slăbiciune disimulată în abilitate coboară asupra lumii publice europene, cu efecte devastatoare.

Discutăm mult și tehnic despre acumularea datoriilor statelor europene și riscul de colaps financiar. Discutăm prea puțin despre acumularea datoriilor morale ale statelor europene și riscul de dezagregare etică a societăților. Datoriile financiare pot fi recuperate în timp relativ scurt. Și datoriile morale pot fi remontate. Deobicei, după ce cîteva generații suferă consecințele.

Pe 12 aprilie 2011, ar fi trebuit să comemorăm un an de la tragedia de la Smolensk. Servilsimul oficial european a zdruncinat autenticitatea momentului. Poate că de acum înainte, în fiecare 12 aprilie, ar trebui să marcăm două momente. Vom continua să oamgiem, ca și pînă acum, memoria victimelor de la Smolensk. Și vom începe să marcăm Ziua Europeană a Lașității. O sărbătoare nouă și foarte actuală în calendarul căderii. 

http://traianungureanu-tru.blogspot.com/2011/04/12-aprilie-ziua-lasitatii-europene.html