Italia va ucide Euro - nu Spania sau Portugalia

Global Politician: Italy will Kill the Euro - Not Spain or Portugal

Partenerii lui Berlusconi din coaliţia agitată şi anti-europeană sunt preocupaţi de un plan de urgenţă pentru ieşirea din zona euro şi de a reintroduce lira. Italia este într-o formă mai rea decât cele mai multe state membre ale Uniunii Europene (UE): la 6% din PIB, aceasta are un deficit bugetar aparent sustenabil, dar datoriile sale externe (acum la aproape 120% din PIB) sunt mai mari decât cele ale celor mai codaşe din bloc, inclusiv Grecia şi Irlanda. Sectorul bancar din Italia este supra-expus la debitori în Europa Centrală şi de Est, o regiune care pendulează în mod obişnuit  între revenire şi calamitate economică. Dacă Italia merge pe calea Greciei şi  Irlandei, Uniunea Europeană şi Fondul Monetar Internaţional (FMI) - deja suprasolicitate de planuri de salvare în serie - nu vor fi în măsură să rezolve ceva. Italia poate de fapt intra în default chiar înainte de Spania şi Portugalia.

Revenirea la vechea sa monedă mult-abuzată va permite ţării aflate în criză de numerar să imprime bani pentru a satisface cererile sale bugetare, fără constrângerile impuse de aderarea la clubul celor 16 economii bogate europene care au adoptat euro ca monedă naţională în 2002. Italia nu poate percepe taxe suplimentare economiei sale şovăitoare şi ar minimaliza mai degrabă împrumuturile din străinătate, randamentul (dobânda) obligaţiunilor sale crescând împreună cu cele ale PIIGS (cei cinci membri ai zonei euro afectaţi de risc sistemic). Singura sa opţiune rămasă este să satisfacă cerinţele sale de finanţare prin tipărirea de bani şi să erodeze datoria publică prin inflaţie.

Dacă Italia iese din zona euro, aceasta ar însemna sfârşitul euro din toate punctele de vedere.

Ce a mers prost cu Grecia şi Irlanda? Mai precis, când moneda euro a luat-o razna?

I. Istoria uniunilor monetare

"Nu peste mult timp, toată Europa, cu excepţia Angliei, va avea o singură monedă". Acest lucru a fost scris de William Bagehot, editorul de la "The Economist", revista britanică de renume, cu 120 ani în urmă, când în Marea Britanie, chiar şi atunci, s-a dezbătut aprins dacă să se adopte o monedă unică europeană sau nu.

Un secol mai tarziu, moneda euro este în sfârşit aici (deşi fără participarea britanică). Având de  înfruntat numeroase profeţii apocaliptice şi Cassandre, moneda - deşi mult depreciată faţă de dolar şi hulită în anumite cercuri (în special în Marea Britanie) - este acum în uz atât în zona euro cât şi în Estul şi Sud-Estul Europei (Balcani). În majoritatea ţărilor în tranziţie, ea a înlocuit deja mult-căutatul  predecesor, Deutschmark. Euro încă se simte ca o noutate - dar nu este. Acesta a fost precedat de câteva uniuni monetare atât în Europa cât şi în afara acesteia.

Ce lectii ne învaţă istoria ? Ce capcane ar trebui să evităm şi ce caracteristici ar trebui să îmbrăţişăm?

Oamenii au simţit nevoia de a crea un mediu uniform de schimb încă din vremea Greciei antice şi Europei Evului Mediu. Aceste proto-uniuni nu au avut o autoritate centrală monetară sau de politică monetară, dar au funcţionat surprinzător de bine în economiile necomplicate ale timpului.

Primul exemplu cu adevărat modern ar fi uniunea monetară a coloniilor din Noua Anglie.

Cele patru tipuri de bani de hârtie tipăriţi de către coloniile din New England (Connecticut, Massachusetts Bay, New Hampshire şi Rhode Island) au fost mijloace legale de plată în toate cele patru până în 1750. Guvernele din colonii chiar le-au acceptat pentru plata impozitelor. Massachusetts - de departe economia dominantă a cvartetului - a susţinut acest aranjament pentru aproape un secol. Celelalte colonii au devenit atât de invidioase încât au început să tipărească bancnote suplimentare în afara uniunii. Massachusetts -  confruntată cu ameninţarea  devalorizării şi cu inflaţia - a acoperit în argint cota sa de bani de hârtie în 1751. Ea apoi s-a retras din uniune, şi a instituit propria monedă de argint (mono-metalică) şi nu s-a mai uitat înapoi niciodată.

O încercare mult mai importantă a fost Uniunea Monetară Latină (UML). Aceasta a fost visată de către francezi, obsedaţi, ca de obicei, de scăderea influenţei lor geopolitice şi a priceperii monetare. Belgia a adoptat deja francul francez atunci când a devenit independentă în 1830. UML a fost o extensie naturală a acestei zone a francului şi când cei doi au făcut echipă cu Elveţia în 1848, au încurajat pe alţii să li se alăture. Italia a urmat în 1861. Când Grecia şi Bulgaria au aderat în 1867, membrii au stabilit o uniune monedă bazată pe un standard bimetalic (aur şi argint).

UML a fost considerată suficient de puternică pentru a putea să cocheteze cu Austria şi Spania, atunci când  tratatul de fondare fost semnat în mod oficial în 1865 la Paris. Aceasta în ciuda faptului că normele sale de inspiraţie franceză păreau de multe ori să sacrifice economicul pentru oportunitatea politică sau grandoare.

UML a fost o componentă oficială a unei "zone a francului" neoficială (uniune monetară bazată pe francul francez). Acest lucru este similar cu utilizarea dolarului SUA sau a monedei euro în multe ţări, azi. La momentul de vârf, optsprezece ţări au adoptat francul de aur ca mijloc de plată legal. Patru dintre ele (membrii fondatori ai UML: Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia) au convenit asupra unei rate de conversie aur/argint şi au bătut monede de aur şi de argint care au fost mijloace legale de plată între ele. Ei au limitat în mod voluntar rezervele lor de bani prin adoptarea unei norme care le-a interzis să pună în circulaţie mai mult de 6 monede de un franc pe cap de locuitor.

Europa (în special Germania şi Regatul Unit) au trecut treptat la momentul standardului de aur. Dar membri ai Uniunii Monetare Latine nu acordau nicio atenţie apariţiei acestuia. Ei au bătut cantităţi din ce în ce mai mari de monede de aur si de argint, care constituiau mijloc legal de plată pe teritoriul Uniunii. Denominările mici (jetoane) erau monede de argint, bătute în cantitate limitată, au fost mijloace legale de plată numai în ţara emitentă (pentru că acestea au un conţinut de argint mai mic decât monedele Uniunii).

UML nu a avut monedă unică (asemănătoare cu euro). Monedele naţionale ale ţărilor sale membre au fost la paritate între ele. Costul de conversie a fost limitat la un comision de schimb de 1,25%.

Instituţiile guvernamentale şi municipalităţile au fost obligate să accepte până la 100 de franci în monezi non-convertibile şi cu valoare scăzută per tranzacţie. Oamenii au stat la cozi pentru a converti monezile cu conţinut redus de argint (maxim 100 de franci per tranzacţie) pentru a le cumpăra pe cele cu conţinut mai mare de metal preţios.

Cu excepţia restricţiei mai sus-menţionate (număr de monezi per locuitor), UML nu a avut politici uniforme privind  masa monetară sau managementul. Suma de bani aflată în circulaţie a fost determinată de pieţe. Băncile centrale ale ţărilor membre s-au angajat să convertească liber aur si argint în monede şi, prin urmare, au fost forţaţi să menţină un curs de schimb fix între cele două metale (15-1), ignorând preţurile fluctuante din piaţă.

Chiar şi la vârful evoluţiei sale, UML a fost incapabilă să modifice preţurile mondiale ale acestor metale. Când argintul a devenit supraevaluat, a fost exportat (uneori prin contrabandă) în cadrul uniunii, încălcând regulile sale. Uniunea a trebuit să suspende convertibilitatea în argint şi astfel să accepte un umilitor standard-aur, de facto. Monedele din argint şi jetoanele au rămas mijloc legal de plată, totuşi. Nevoile de finanţare fără precedent ale membrilor uniunii - un rezultat al Primului Război Mondial - au dat lovitura de graţie. UML  a fost desfiinţată oficial în 1926, dar a expirat cu mult înainte de asta.

UML a avut o monedă comună, dar acest lucru nu garantează supravieţuirea. Îi lipsea o politică monetară comună, monitorizată şi aplicată de către o bancă centrală comună - şi aceste deficienţe s-au dovedit fatale.

În 1867, douăzeci de ţări au dezbătut introducerea unei monede globale în cadrul unei conferinţe monetare internaţionale. Ele au decis să adopte standardul-aur (deja utilizat de către Marea Britanie şi SUA), după o perioadă de tranziţie. Au venit cu un plan ingenios. Au selectat trei monede "grele", cu conţinut de aur egal, astfel încât să fie interschimbabile, ca monede oficiale. Regretabil pentru cei care studiază economia, planul nu a dus la nimic.

Un alt experiment eşuat a fost Uniunea Monetară Scandinavă (UMS), formată din Suedia (1873), Danemarca (1873) şi Norvegia (1875). A fost o schemă de-acum familiară. Toate cele trei state au recunoscut monedele de aur ale celorlalte, precum şi jetoanele, ca mijloace legale de plată. Inovaţia îndrăzneaţă a fost acceptarea bancnotelor membrilor (1900), deasemenea.

Ca toate schemele scandinave, aceasta a lucrat prea perfect. Nimeni nu a vrut să convertească o monedă în alta. Între 1905 şi 1924, nicio rată de schimb între cele trei monede nu a fost disponibilă. Atunci când Norvegia a devenit independentă [de Suedia], suedezii iritaţi au desfiinţat uniunea muribundă, ca un fel de "ochi pentru ochi".

UMS a avut o bancă centrală neoficială cu rezervele puse în comun. A extins linii de credit pentru fiecare dintre ţările membre. Atâta timp cât rezerva de aur a fost limitată, coroana scandinavă şi-a menţinut poziţia. Apoi, guvernele au început să finanţeze deficitele lor renunţând la aur în timpul primului război mondial (şi, astfel, au erodat datoriile lor prin încurajarea inflaţiei într-un şir stupid al devalorizărilor). Într-un act neegalat de arbitraj, băncile centrale apoi s-au răzgândit şi au folosit monedele depreciate pentru a aduna aur la rata oficială (ieftină).

Când Suedia a refuzat să continue să vândă aurul său la preţul stabilit oficial - ceilalti membri au declarat efectiv război economic. Ei au forţat Suedia să cumpere cantităţi enorme din monedele-jeton ale lor. Încasările au fost folosite pentru a cumpăra valuta suedeză mult mai puternică, la un preţ mai ieftin (preţul aurului prăbuşindu-se). Suedia s-a trezit subvenţionând un arbitraj împotriva propriei economii. Aceasta a reacţionat în mod inevitabil prin încetarea importării monedelor-jeton ale altor membri. Uniunea, astfel, s-a încheiat. Preţul aurului nu mai era fix şi monedele-jeton nu au mai fost convertibile.

Zona Valutară Africa de Est este un dezastru destul de recent. Un experiment echivalent, care implică francul CFA, este încă în desfăşurare în partea francofilă din Africa.

Ţări din Africa de Est conduse de britanici (Kenya, Uganda şi Tanganyika şi, în 1936, Zanzibar), au adoptat în 1922 o monedă unică comună, shillingul est-african. Noile ţări independente din Africa de Est au rămas parte din zona lirei sterline (de exemplu, monedele locale au fost pe deplin şi liber convertibile în lire sterline). Mândria imperială deplasată cuplată cu o gândire strategică demodată i-au făcut pe britanici să inunde aceste economii emergente cu cantităţi exagerate de bani. În ciuda tuturor acestor elemente, uniunea monetară rezultată a fost surprinzător de rezistentă. A absorbit cu uşurinţă noile monedele din Kenya, Uganda şi Tanzania în 1966, ceea ce le face mijloace legale de plată în toate cele trei şi convertibile în lire sterline.

Ironic, a fost lira cea care a cedat. Deprecierea sa continuă de la sfarşitul anilor '60 şi începutul anilor '70, a dus la dezintegrarea zonei sterling în 1972. Disciplina strictă monetară care a caracterizat uniunea - s-a evaporat. Monedele s-au despărţit - un rezultat al divergenţei ţintelor de inflaţie şi a ratelor dobânzilor. Zona Valutară din Africa de Est s-a încheiat în mod oficial în 1977.

Nu toate uniunile monetare s-au încheiat atît de tragic. Se poate argumenta că cea mai faimoasă dintre cele de succes a fost Zollverein (Uniunea Vamală Germană).

Federaţia Germană în formare s-a compus, la începutul secolului 19, din 39 de unităţi politice independente. Ele au bătut multe monede (din aur şi argint) şi au avut propriile lor unităţi de măsură, distincte. Deciziile Congresului mult lăudat de la Viena (1815) a făcut minuni pentru mobilitatea forţei de muncă în Europa, dar nu la fel şi pentru comerţ. Numărul năucitor al diferitelor valute (cea mai mare parte non-convertibile) nu a ajutat.

Principatele germane au format o uniune vamală încă din 1818. Cele trei grupuri regionale (Nord, Central şi de Sud) au fost unite în 1833. În 1828, Prusia îşi armonizează tarifele vamale cu ceilalţi membri ai Federaţiei, ceea ce face posibil să se plătească taxe în aur sau argint. Unii membri experimentează cu ezitare noi valute convertibile cu rată fixă de schimb. Dar, în practică, uniunea a avut deja o monedă unică: Vereinsmunze.

Zollverein (Uniunea vamală) a fost înfiinţată în 1834 pentru a facilita comerţul prin reducerea costurilor. Acest lucru a fost realizat prin convingerea celor mai mulţi membri de a alege între două standarde monetare (denumite Thaler şi Gulden) în 1838. La fel ca ceea ce a fost Bundesbank în Europa în a doua jumătate a secolului XX, banca centrală prusacă a devenit efectiv Banca Centrală a Federaţiei de la 1847. Prusia a fost, de departe, membrul dominant al Uniunii, având 70% din populaţia şi suprafaţa viitoarei Germanii.

Thalerul din nordul Germaniei a fost stabilit la 1,75  guldeni din sudul Germaniei şi, în 1856 (când Austria a devenit informal asociată la Uniune), la 1,5 florini austrieci. Această colaborare a fost să fie o afacere de scurtă durată, Prusia şi Austria şi-au declarat reciproc război în 1866.

Bismarck (din Prusia) a unit Germania (obiecţiile Bavariei nu au mai contat) în 1871. El a fondat Reichsbank în 1875 şi i-a dat misiunea creării noii Reichsmark. Bismarck i-a forţat pe germani să accepte noua monedă ca singurul mijloc legal de plată în interiorul primului imperiu (Reich) german. Noua monedă unică a Germaniei era de fapt o uniune monetară. Aceasta a supravieţuit celor două războaie mondiale, unei crize devastatoare a inflaţiei în 1923, şi unei prăbuşiri monetare, după al doilea război mondial. Bundesbankul solid si de încredere a supravieţuit Reichsmark-ului şi uniunea a fost în cele din urmă învinsă doar de birocraţia de la Bruxelles şi euro-ul său.

Acesta este singurul caz în istorie al unei uniuni monetare de succes neprecedate de una politică. Dar este cu greu reprezentativ. Prusia a fost hegemonul regional şi nu s-a ferit să impună ascultarea strictă celorlalţi membri ai Federaţiei. Ea a înţeles importanţa capitală a unei monede stabile şi a căutat să o păstreze, prin introducerea diferitelor standarde coerente metalice. Inflaţia motivată politic şi devalorizarea au fost excluse pentru prima dată. Managementul monetar modern s-a născut.

O alt uniune, poate de succes şi ea, şi încă în funcţiune - este Zona francului CFA.

Francul CFA (vine de la cuvântul francez Comunitatea Financiară [Franceză] Africană) a fost utilizat în coloniile franceze din Africa Centrală şi de Vest (şi, curios, într-o fostă colonie spaniolă) din anul 1945. Este raportat la francul francez. Trezoreria franceză garantează în mod explicit convertirea sa la francul francez (65% din rezervele statelor membre sunt păstrate în seifurile băncii centrale a Franţei). Franţa adesea impune deschis disciplina monetară (pe care, uneori, nu o are acasă !) în mod direct şi prin intermediul asistenţei financiare generoase. Rezervele externe trebuie să fie egale întotdeauna cu cel puţin 20% din depozitele pe termen scurt din băncile comerciale. Toate acestea au făcut CFA o opţiune atractivă în colonii chiar şi după ce au obţinut independenţa.

Zona francului CFA este extrem de diversă etnic, lingvistic, cultural, politic, şi economic. Moneda a supravieţuit unor deprecieri (de până la 100% faţă de francul francez), unor schimbări de regimuri (de la colonie la independenţă), existenţei a două grupuri de membri, fiecare cu bancă centrală proprie (Uniunea Economică şi Monetară din Africa de Vest şi  Comunitatea Economică şi Monetară din Africa Centrală), unor controale ale fluxurilor comerciale şi de capital - să nu mai vorbim de o serie de catastrofe naturale şi artificiale.

Moneda euro a afectat indirect CFA, deasemenea. "The Economist" a raportat recent o penurie de bancnote de valori mici în franci CFA. "Recent, tipografia (de franci CFA) a fost prea ocupată de producerea de euro pentru piaţa de acasă" - s-a plâns banca centrală a Africii de Vest din Dakar. Dar aceasta este o problemă minoră. Francul CFA este expus la risc din cauza dezechilibrelor interne dintre economiile din zonă. Ratele lor de creştere diferă semnificativ. Există presiuni din partea unor membri de a devaloriza moneda comună. Alţii rezistă cu înverşunare.

"The Economist" raportează că Comunitatea Economică a Statelor Vest-Africane (ECOWAS) - opt ţări CFA plus Nigeria, Ghana, Guineea, Gambia, Capul Verde, Sierra Leone şi Liberia - are în vedere propria sa uniune monetară. Mulţi dintre membrii potenţiali ai acestei uniuni iau în consideraţie francul CFA chiar mai puţin decât apreciază UE economiile din interiorul său, capricioase şi cu probleme de tot felul. Dar o uniune monetară ECOWAS ar putea constitui o alternativă serioasă - si mai coerentă economic - la zona francului CFA.

O uniune monetară neglijată este cea între Belgia şi Luxemburg. Ambele menţin monedele lor idiosincrazice - dar acestea sunt la paritate şi servesc ca mijloc legal de plată în ambele ţări începând cu 1921. Politica monetară din ambele ţări este dictată de banca centrală a Belgiei şi schimbul valutar este supravegheat de către o agenţie comună. Cei doi [membri] au fost aproape de dezmembrarea uniunii, cel puţin de două ori (în 1982 şi 1993) - dar s-au împăcat.

II. Lecţiile

Europa a avut parte peste măsură de uniuni monetare mai mult sau mai puţin reuşite. "Şarpele" [monetar], EMS, ERM, pe de o parte - şi lira sterlină, Deutschmark şi ECU , pe de altă parte.

Uniunile monetare care au reuşit au supravieţuit toate pentru că s-au bazat pe o autoritate monetară unică pentru gestionarea monedei.

Contra-intuitiv, monedele unice sunt adesea asociate cu entităţi politice complexe care ocupă zone întinse şi includ entităţi anterior distincte - şi, adesea, disparate din punct de vedere politic, social şi economic. Statele Unite ale Americii sunt o uniune monetară, aşa cum a fost şi URSS.

Toate monedele unice au întâmpinat opoziţie, atât din motive ideologice cât şi pragmatice, atunci când au fost introduse pentru prima dată.

Constituţia americană, de exemplu, nu a specificat nimic despre o bancă centrală. Mulţi dintre Părinţii Fondatori (de exemplu, Jefferson şi Madison) au refuzat să o menţioneze. A fost nevoie de două decenii ca Statele Unite ale Americii, în curs de formare, să creeze o aparenţă a unei instituţii monetare centrale în 1791. Aceasta a fost creată după modelul de succes al Băncii Angliei. Când Madison a devenit preşedinte, a lăsat intenţionat concesiunea sa să expire în 1811. În jumătatea de secol următoare, aceasta a reînviat (de exemplu, în 1816) şi a dispărut de câteva ori.

Statele Unite au devenit o uniune monetară numai în urma devastatorului lor război civil. În mod similar, uniunea monetară a Europei este un rezultat tardiv a două războaie civile europene (cele două războaie mondiale). America a instituit reglementarea şi supravegherea bancară doar în 1863 şi, pentru prima dată, băncile au fost clasificate fie ca naţionale fie la nivel de stat.

Această clasificare a fost necesară deoarece până la sfârşitul Războiului Civil, bancnotele- mijloace legale şi ilegale - au fost emise de către nu mai puţin de 1562 de bănci private - de la numai 25 în 1800. Un proces similar a avut loc în principatele germane, care au constituit mai târziu Germania. În deceniul dintre 1847 şi 1857, douăzeci şi cinci de bănci private s-au întemeiat acolo în scopul expres de a tipări bancnote care să circule ca mijloc legal de plată. Şaptezeci de diferite tipuri de valută, cea mai mare parte străină (!) au fost utilizate în Renania numai în 1816.

Sistemul Federal de Rezerve a fost fondat doar în urma unui val de crize bancare în 1908. Până în 1960 nu a obţinut un monopol complet al tipăririi de bani la nivel naţional. Uniunea monetară din SUA - dolarul SUA ca un mijloc legal de plată unică, tipărit exclusiv de către o autoritate monetară centrală - este, prin urmare, un lucru destul de recent, nu mult mai în vârstă decât euro.

Este un lucru obişnuit să se confunde logistica unei uniuni monetare cu bazele sale. "Barosanii" din Europa s-au bucurat nespus de introducerea liniştită a bancnotelor şi monedelor euro. Dar a avea o monedă unică, cu convertibilitatea gratuită şi garantată este doar manifestarea unei uniuni monetare - nu unul dintre pilonii săi economici.

Istoria ne învaţă că pentru ca o uniune monetară să reuşească, rata de schimb a monedei unice trebuie să fie realistă (de exemplu, să reflecte paritatea puterii de cumpărare) şi, prin urmare, nu este predispusă la atacurile speculative. În plus, membrii uniunii trebuie să adere la o politică monetară.

Surprinzător, istoria demonstrează că o uniune monetară nu este neapărat bazată pe existenţa unei monede unice. O uniune monetară ar putea integra "mai multe valute, permanent şi pe deplin convertibile una în alta, la rate de schimb fixate în mod irevocabil". Acest lucru ar fi ca şi când ar fi o monedă unică, cu denumiri diferite, fiecare tipărită de un alt membru al Uniunii.

Ceea ce contează cu adevărat sunt inter-relaţiile economice şi jocurile de putere între membrii uniunii şi între uniune şi alte zone valutare şi valute (exprimate prin rata de schimb).

De obicei, moneda unică a uniunii este convertibilă la rate de schimb date (deşi flotante) care fac obiectul unei politici unitare a cursului de schimb. Aceasta se aplică tuturor teritoriilor aparţinând zonei monedei unice. Aceasta are scopul de a împiedica arbitrajul (de a cumpăra moneda unică într-un loc şi de a o vinde în altul). Arbitrajul excesiv generalizat - întrebaţi pe oricine în Asia - deseori duce la necesitatea de a impune un schimb controlat, eliminându-se astfel convertibilitatea şi inducând panică.

Uniunile monetare din trecut au eşuat pentru că au permis rate variabile de schimb (de multe ori în funcţie de unde - în care parte a uniunii monetare - a avut loc conversia).

O politică uniformă a cursului de schimb este doar una dintre concesiile pe care membrii unei uniuni monetare trebuie să le facă. Aderarea întotdeauna înseamnă să se renunţe la politica monetară independentă şi, cu ea, la o felie considerabilă a suveranităţii naţionale. Membrii transferă reglementarea rezervei lor monetare, a inflaţiei, a ratelor dobânzilor, şi a ratelor de schimb valutar unei autorităţi monetare centrale (de exemplu, Banca Centrală Europeană în zona euro).

Nevoia de management monetar centralizat decurge din faptul că, în teoria economică, o monedă nu este niciodată doar o monedă. Este gândită ca un mecanism de transmisie a semnalelor economice (de informare) şi a aşteptărilor (de multe ori prin intermediul politicii monetare şi a rezultatelor acesteia).

S-a afirmat de multe ori că o politică fiscală unică nu este doar inutilă, ci şi potenţial dăunătoare. O uniune monetară înseamnă predarea instrumentelor politicii monetare suverane. Poate fi recomandabil să fie lăsaţi membrii Uniunii să aplice instrumentele de politică fiscală autonom, în scopul de a contracara ciclul de afaceri, sau a face faţă şocurilor asimetrice, enunţă acest argument. Atâta timp cât nu există nicio garanţie implicită sau explicită a întregii uniunii pentru gradul de îndatorare a membrilor săi - statele risipitoare sunt susceptibile de a fi pedepsite individual de către piaţă, discriminatoriu.

Dar, într-o uniune monetară cu garanţii reciproce între membri (chiar dacă este doar implicită aşa cum este cazul în zona euro), dezordinea fiscală, chiar şi în cazul a unul sau doi jucători mari, poate forţa autoritatea centrală monetară să ridice ratele dobânzilor spre a preveni presiunile inflaţioniste.

Ratele dobânzilor trebuie să fie ridicate fiindcă efectele deciziilor fiscale ale unui membru sunt propagate către alţi membri prin intermediul monedei comune. Moneda este mediul schimbului de informaţii privind sănătatea prezentă şi viitoare a economiilor implicate. Prin urmare, s-a convenit  notoriul  "Pact de [Creştere şi] Stabilitate al UE",  flagrant abandonat recent, în cazul deficitelor bugetare germane.

Uniuni monetare care nu au urmat calea corectitudinii fiscale nu mai sunt printre noi.

Într-un articol pe care l-am publicat în 1997 ("Istoria anterioarelor uniuni monetare europene"), am identificat cinci lecţii capitale din vieţile scurte şi brutale ale anterioarelor - acum invariabil defuncte - uniuni monetare:

Pentru a prevala, o uniune monetară trebuie să fie fondată de către una sau două ţări dominante din punct de vedere economic ("locomotive economice"). Asemenea forţe de conducere trebuie să fie importante geopolitic, să menţină solidaritatea politică cu alţi membri, să fie dispuse să-şi exercite influenţa lor, şi să fie implicate economic în economiile celorlalţi membri (sau chiar dependente de aceste economii).
Instituţii centrale trebuie să fie înfiinţate pentru a monitoriza şi aplica politici monetare, fiscale şi economice, să coordoneze activităţile statelor membre, să pună în aplicare deciziile politice şi tehnice, pentru a controla banii, pentru a determina mijlocul legal de plată, precum şi normele care reglementează emiterea banilor.
Este mai bine dacă o uniune monetară este precedată de una politică (luînd în considerare exemplele SUA, URSS, Marii Britanii, şi Germaniei).
Flexibilitatea preţurilor şi a salariilor sunt sine qua non. Absenţa acesteia este o ameninţare pentru existenţa în continuare a oricărei uniuni. Transferurile unilaterale din zonele bogate la cele sărace sunt un remediu parţial şi de scurtă durată. Transferurile, deasemenea, cer o politică fiscală clară şi consecventă în ceea ce priveşte impozitarea şi cheltuielile. Probleme cum ar fi şomajul şi prăbuşirea cererii, sunt de cele mai multe ori boli obişnuite ale uniunilor monetare rigide. Lucrările lui Mundell şi McKinnon (zonele optime de monedă) dovedesc că acestea sunt decisive (şi separat).
Criterii clare de convergenţă şi obiective de convergenţă monetară.
Actuala Uniune Monetară Europeană este departe de a lua în seamă lecţiile de rău augur date de predecesoarele sale. Forţa de muncă şi pieţele de capital din Europa, deşi recent liberalizate marginal, sunt încă mult mai rigide decât acum 150 de ani. Moneda euro nu a fost precedată de o "tot mai strânsă (politic sau constituţional) uniune". Ea se bazează prea mult pe redistribuirea fiscală fără a beneficia de nici o politică monetară coerentă sau o politică fiscală coerentă pentru întreaga zonă. Moneda euro nu este construită nici pentru a face faţă şocurilor economice asimetrice (care afectează doar unii membri, dar nu pe alţii), nici vicisitudinilor ciclului de afaceri.

Acest lucru nu duce la nimic bun. Această uniune ar putea foarte bine să devină încă o notă de subsol în analele istoriei economice.

>> Václav Klaus - 'The Euro Zone Has Failed'

>> Căruţa, pusă înaintea calului