Postări
Nici unul dintre motivele invocate obișnuit în campaniile de ațâțare a popoarelor nu m-ar fi putut face să lupt cu ură și cu dorința de a ucide. Faptul de a fi pe front era pentru mine un soi de act de prezență moralmente necesar și numai atât. Nu ideea de patrie, care pentru mine nu se confundă cu cea de stat în tendințele de cucerire economică, pentru că n-am orgoliul fierului și tăbăcăriei românești, dar nici ideea de administrație germană, care nu pare chiar așa de rea, nu m-ar fi făcut să lupt activ, să vreau să ucid. Un singur lucru m-a îmbolnăvit totdeauna, când mi l-am confirmat, de furie. Pretenția inamicului de a-mi porunci mie ca român în virtutea unei globale superiorități de rasă. Afirmația asta apărea incertă, în literatura de propagandă, și nu o credeam autentică. Am avut motive s-o cred, în partea a doua a campaniei, când eram uneori apostrofați din tranșeele apropiate și atunci am tras câteva focuri cu ura și cu satisfacția cu care ești ispitit să apeși pe trăgaciul unui browning, mic și gingaș, ca să dobori un atlet obraznic și grosolan (așa, ca o demonstrație). De câte ori un fapt dinafară ajungea până la acest substrat sensibilizat național al conștiinței mele, trezea în mine aceeași pornire de furie.În traducere, "Cine poate salva România?", titlu propagandistic din presa germană, imediat după dezastrul de la Turtucaia (1916). Apare amintit în romanul lui Camil Petrescu, "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" (Cartea a doua - Wer kann Rumänien retten?). Atunci, s-a găsit cine. Acum?
[...] Venim pe drum spre cantonament; Orișan îmi șoptește cu gând îngenuncheat:
- Wer kann Rumänien retten?
- Ce vrei să spui?
- Am citit de două ori ziarele. Pierdem războiul.
- Și ce putem face?
- Douăzeci și cinci de mii de prizonieri la Turtucaia.
- Dacă generalii noștri nu știu un principiu de tactică, elementar: că o bătălie prost angajată nu se continuă, ci provoci alta, ca Joffre la Marna.
Mitică Rădulescu e indignat.
- Adică voi credeți prostiile alea despre Turtucaia? E congestionat de mânie. Credeți toate prostiile nemțești?... Și pleacă aproape întorcându-ne spatele.
Orișan se uită lung după el și pe urmă mă ia de braț:
- Crezi tu că oamenii de ispravă de-acasă, câți or fi, știu cum e condus războiul românesc? Își dau seama că nemții vor ajunge la București?
- Poate că da... poate că nu.
Mă privește apăsat, cu trăsăturile prea simple în linii drepte.
- Ascultă, Gheorghidiule, unul din noi doi, poate amândoi, trebuie să plece la București... Trebuie să găsim acolo oameni care să ne asculte, cât mai e timp.
- Cum o să pleci de aci?
Se apropie strâns de mine:
- Am vorbit cu Dimiu. Poate se va găsi vreo însărcinare. E vorba să se trimită un ofițer, ca să aducă un transport de la partea sedentară.
Surâd cu milă.
- Va pleca desigur aghiotantul regimentului sau altcineva.
- Maiorul Dimiu va face să plece unul din noi.
- Orișan, ce crezi tu că putem face acolo?
- Să vorbim cu vreun parlamentar influent, care să le deschidă ochii tuturor.
Am rupt o ramură de copac și-i număr frunzele.
- Ascultă Orișan, dacă mergem acolo, nu-i decât un singur leac: revolverele. Ai curajul ăsta? Dacă vrei, dezertăm... Ești în stare?
A rămas îngândurat.
- E prea complicat...
- Atunci, să lăsăm lucrurile cum sunt. [...]
11 comentarii :
Ne oprim după zece pași, dar ne ridicăm numaidecât: în fața noastră sunt vreo două gropi de obuz. Alergăm lunecând pe iarba plouată și ne înghesuim câte patru-cinci într-o groapă. Dar acum e o înverșunare groaznică împotriva noastră, căci s-a întâmplat un lucru neașteptat. Cât timp eram culcați în iarbă, nu eram văzuți. Ridicându-ne însă ne-am demascat... și acum, în haine verzi pe negrul groapei de obuz, suntem bine lămuriți. Fâsâiturile sunt dese, dar pe sus. Vin și din față și din spate, de la cei rămași în vâlcelușă, care trag pe deasupra. Dar mai ales ne caută acum mitraliera. Probabil că nu poate aprecia distanța exact, căci trage la zece pași înainte, scormonind iarba și pământul cu snopul ei de gloanțe ca o gheară de tigru, se apropie din ce în ce, însă părându-i-se că s-a înșelat, iar își repede turbat și metalic snopul la alți douăzeci de metri. Cei îngrămădiți cu mine trag ca descreierații, fără să scoată capul din groapa de obuz. Și din nevăzut parcă trage mereu. Fără îndoială, nu-i "ploaie de gloanțe" și snopul mitralierei e destul de nesigur, dar unul singur dintre gloanțele astea care vin ar fi tot atât pentru oricare dintre noi, cât un naufragiu pe ocean, cât un cutremur catastrofal, cât sfârșitul lumii. O simplă izbitură, scurtă ca de cravașă, în frunte.
Armele celor ghemuiți înapoia mea în groapă se descarcă lângă urechile mele chiar, cu plesnituri groaznice. Unul și-a rezemat arma chiar, o clipă, de umărul meu, i-o dau la o parte cu mâna furios, căci îmi sparge urechile. Aș vrea să dau ordin să nu se mai tragă, dar zgomotul e asurzitor, ca într-un aeroplan când pornește motorul...
Trebuie să ieșim din groapa asta, căci e moarte stupidă. În față e o nouă cută de teren. Dar mai întâi nu știu cum să fac să se oprească focurile... M-am ridicat în genunchi, în marginea gropii, jucând toată cartea, căci pericolul e mai mare din spate. Fac mereu semn să se oprească focurile către cei din vâlcelușă, ca să putem înainta fără să cădem loviți din urmă. Dau iar la o parte, cu mâna, arma celui din groapă, care trage aiurea, năucindu-mă.
În sfârșit, fac semn cu mâna stângă înapoi, îngenuncheat și sprijinit cu dreapta în iarbă, dar cineva îmi dă cu o vargă peste mână și imediat sunt tras de picioare înapoi în groapă, unde cad zăpăcit...
- Ce e, mă?
- Sunteți rănit... mâna stângă.
Toată mănușa-i plină de sânge... Un deget atârnă, îmbrăcat și el în mănușa lui, în jos, prins parcă numai într-o ață, dar nu simt nici o durere.
Lângă mine, oamenii îmi arată cu privirea pe Ciorbagiu, dar nu pricep din cauza larmei și mai ales pentru că ei încearcă să-mi spuie nu știu de ce în șoapte și cu un aer tainic ceea ce vor. Pe urmă, înțeleg. Omul și-a sucit în loc gâtul moale, din gulerul scorțos al mantalei și are acum obrazul stâng lipit de palmă, întors înapoi, ca și când n-ar mai vrea să vadă înainte.
Din colțul buzei, i se scurge pe bărbie un firișor de sânge. Ochii sticloși parcă ar vrea totuși să evite pământul.
- Tare mi-e teamă că e lovit în ceafă de cei care trag din spate, își spune unul, acum tare, în fundul gropii, părerea. Și pe dumneavoastră, socot că tot din spate v-a lovit.
- Nu. Ieșise și el cu domnul sublocotenent și a întors capul înapoi, când a făcut dumnealui semn cu mâna, să vadă dacă opresc ăiă, atunci l-a lovit în ceafă... da tot din față...
Parcă suntem acum într-un mormânt.
Gloanțele nu sunt prea dese, dar în fund, mogâldețe se ridică... și trec mereu în fugă, la stânga, spre pădure, trăgători inamici. Nu îi vedem bine decât când se strecoară unul după altul, ca și când ar traversa un drum, ca să dispară iar.
În spate, artileria nemțească a devenit turbată și pare că a sporit numărul gurilor de foc, căci bate în pădurea care saltă trunchiuri întregi și așchii, fumegând; iar unele obuze trec scurt peste deal, căci bat, se vede, și vâlceaua pe unde am venit noi. Nu mai e nimeni dintre ai noștri înspre dreapta, dar în pădure e un răpăit de arme, care, reluat de ecou, devine hău groaznic.
Mă întreb ce am de făcut. De înaintat nu mai poate fi vorba. Nădăjduiesc că ai noștri vor împinge linia inamică atât de mult înapoi, încât să pot aștepta sfârșitul luptei în groapa asta de obuz. Dar, după felul cum se depărtează focurile în pădure, înțeleg cu groază că ai noștri dau înapoi, sau suntem treptat înconjurați.
Ambulanța ne duce până la jumătatea drumului, unde e un post de ajutor și de unde vom fi luați de ambulanța-automobil a diviziei. Găsesc printre răniți, pe jos, și un grup de nemți, culeși în urma noastră când urlam nebunește.
Uniformele lor, mai sure, mai moi, cu chivere de jandarmi îmbrăcate în stofă, mi se pare ceva miraculos. Când eram mic, auzeam vorbindu-se mereu de stafii și eu nu văzusem nici una. Luptam mereu cu nemții și acum îi vedeam de aproape ca pe oameni, oameni care vorbesc și suferă. Credeam că sunt numai spirit, obuze, fâsâit de glonț și umbre, departe.
Au pentru mine prestigiul imens al Lacurilor Mazuriene, al Ypres-ului, al Verdun-ului. Ce n-aș da să știu sincer impresia lor despre ziua de azi. Să-mi dea un reper, o singură dată, pe care s-o găsesc și în dicționarul experienței mele, și apoi, pe baza ei, confruntând, eu mi-aș da seama de valoarea tehnică și sufletească a întregii campanii, stabilind "linia" așa cum fac iubitorii de curse de cai, care, prin întrecerea dintre un cal al lor și altul străin, se pot fixa, ca situație, față de toate țările cu cai de curse.
Un timp cu fața lungă și dură ca o mască stă puțin cam într-o rână. Are ochelari de sârmă și de bună seamă e gradat, dacă nu ofițer. Sunt, aliniați mai mult sau mai puțin, ca noi toți, pe marginea șoselei, în șanț, ca la un bazar de răni de tot soiul...
Simte că îl privesc și întoarce capul. Aș vrea să intru în vorbă cu el, normal, și n-am un pretext. Sunt stângaci ca și când aș vrea să acostez o femeie, și la fel, el, cu morgă, evită să lege "cunoștință". N-am țigări, căci i-aș oferi. Aș vrea să vorbim ca doi profesori.
În timpul acesta, vine și pleacă - făcând naveta - ambulanța-automobil a diviziei. Până la noi mai are. Neîndemânatic, un sanitar îmi bandajează mâna.
În sfârșit, enervat de propria mea timiditate, îl întreb pe neamț în franțuzește dacă e grav rănit. Mă măsoară o clipă și pe urmă îmi răspunde scurt, tot în franțuzește:
- N-am nimic de vorbit cu dumneata.
Simt că vorbește de la popor la popor, nu de la om la om, cum îi cerusem eu, de la locuitorul Prusiei la mahalagiul bucureștean, de la Kant la Conta. Mă întreb o clipă dacă să-l lovesc, așa rănit cum e el. Îl simt voit și acest joc de "față-n față" trezește în mine o mânie larvară. Nici unul dintre motivele invocate obișnuit în campaniile de ațâțare a popoarelor nu m-ar fi putut face să lupt cu ură și cu dorința de a ucide. Faptul de a fi pe front era pentru mine un soi de act de prezență moralmente necesar și numai atât. Nu ideea de patrie, care pentru mine nu se confundă cu cea de stat în tendințele de cucerire economică, pentru că n-am orgoliul fierului și tăbăcăriei românești, dar nici ideea de administrație germană, care nu pare chiar așa de rea, nu m-ar fi făcut să lupt activ, să vreau să ucid. Un singur lucru m-a îmbolnăvit totdeauna, când mi l-am confirmat, de furie. Pretenția inamicului de a-mi porunci mie ca român în virtutea unei globale superiorități de rasă. Afirmația asta apărea incertă, în literatura de propagandă, și nu o credeam autentică. Am avut motive s-o cred, în partea a doua a campaniei, când eram uneori apostrofați din tranșeele apropiate și atunci am tras câteva focuri cu ura și cu satisfacția cu care ești ispitit să apeși pe trăgaciul unui browning, mic și gingaș, ca să dobori un atlet obraznic și grosolan (așa, ca o demonstrație). De câte ori un fapt dinafară ajungea până la acest substrat sensibilizat național al conștiinței mele, trezea în mine aceeași pornire de furie.
Acum mă stăpânesc, totuși, și îl privesc stăruitor, ca să-l fac să se întoarcă spre mine, ascultând ca de o poruncă, fără să vrea.
- Dumneavoastră, soldații germani, aveți pretenția de a fi și curajoși și proști în același timp. Dumneata văd că nu faci excepție, nici de la una, nici de la alta.
Ridică mantaua de pe pântece și-mi arată, fără o vorbă, un amestec de sânge și rupturi. Nu pricep nimic. Dealtfel, pe front nici un fel de rană nu produce impresie. Cel rănit e totdeauna un favorizat, față de cel ce rămâne.
- Soldații... dumneavoastră.
Îi arăt, întărâtat, și eu pe răniții noștri...
- Cum vrei să fie la război? Când vrei să cucerești lumea...
Zâmbește amar:
- Cu glonțul trecut prin pântece, m-au silit să merg douăzeci de pași.
Îmi dă un fior de oroare. Înțeleg pe urmă că soldați de-ai noștri, dintre cei sosiți în urma liniei de atac, neștiind că e grav rănit, fără îndoială, l-au silit să meargă până la targa cu care l-au adus aci și în care stă acum lungit... Rog pe un medic sublocotenent, care supraveghea încărcarea în ambulanțe, să vie, și acesta, plictisit și fără nici o vorbă, îi face o injecție.
- Când ai fost rănit, și pe la ce oră?
- Acum vreo trei ceasuri; eram în pădure și am primit focuri din coastă, care ne-au spart tot batalionul.
Așadar, căpitanul mustăcios și încleștat de pământ a avut dreptate să deschidă focul asupra pădurii. N-am pierdut, nici de data asta, ocazia de a fi convins și ridicul... și de a nimeri anapoda, de a nu găsi momentul just... așa ca de obicei.
Neamțul îmi confirmă după ezitări că e dintr-un regiment prusac. E într-adevăr profesor. A luptat în Rusia, a fost și la Verdun. Vreau să știu cum i se pare lupta de azi...
- Pentru mine e cea mai grea, de vreme ce am să mor pe aici, iar din alte părți am scăpat.
E o logică pe care o plătesc cu un surâs mieros.
- Dar în comparație cu alte lupte?
- Nu e comparație.
Întâi iau aceasta ca un răspuns umilitor. Nu e comparație între un leu și un câine. Simt că nu voi putea înțelege nimic pentru viitor, că n-am elementele care să-mi ajute să înțeleg cele ce vor veni, că azi nu pot stabili "linia".
Stărui surâzând:
- Totuși?
Acum cred că el nu e atât de inteligent să poată stabili raporturi. I-ar trebui o mai largă vedere și o mai justă înțelegere a detaliilor caracteristice. Ficțiunile nu se pot compara și el nu poate crea realități.
- E altceva... ăsta nu-i război adevărat, și întorcându-se spre vecinul lui, tot neamț, ce fuma: So dumme Leute... durch ein solches Trommelfeuer...
- Așadar, găsești că a fost un bombardament puternic... neobișnuit: am un punct comun în vocabularul logic.
E uimit că înțeleg nemțește.
- Puternic? hm... și surâde... Ce-am văzut noi la Verdun și pe Somme... Acolo să fii văzut sute de tunuri trăgând... Azi au tras toate, cine știe, optzeci, nouăzeci de tunuri.
- Nu mai pricep nimic... Ai spus tovarășului dumitale ceva despre focul puternic al artileriei. Vorbeai de a noastră?
Se strâmbă de durere, își pipăie burta cu dezgust. Ca toți cei atinși de peritonită, are mintea extrem de lucidă. Injecția l-a făcut vorbăreț chiar.
- Nu, domnule, vorbeam de a noastră. Am să-ți spun eu dumitale o vorbă... Nouă germanilor ne place mult duelul. Noi prusacii, mai ales, avem toți tăieturi... Uite, aici, și-mi arată în fața urechii o crestătură... Ei bine, noi avem un fel de zicătoare: Nu te bate în duel cu unul care nu știe să se bată, că e periculos... Pot să spun, domnule, că dacă dumneavoastră ați fi știut să faceți război, nu mai eram eu azi aci, ținându-mi mațele în brațe.
Un moment bănuiesc că el socotea că suntem în superioritate tocmai din cauza ignoranței noastre.
- Credeți că vom câștiga războiul din cauza lipsei noastre de experiență?
- Să câștigați războiul?... Nu știu zău dacă peste câteva ceasuri cei din 337 nu vor fi aci, unde stăm de vorbă acum. Știu că voi muri, altfel am certitudinea că în două săptămâni aș fi fost eliberat de ai noștri, la București.
Și acum știu că nu glumește.
- Dar ce ai vrut totuși să spui cu acel "Trommelfeuer?"
- Uite ce, domnule... Are și războiul regulile lui... ca și duelul. Noi pe frontul de apus aveam ore când nu trăgeam un foc, chiar dacă englezul juca bridge în poiană... Cum crezi dumneata că se poate trăi? Pe urmă e o regulă iar... Dacă tu stai și inamicul pornește la atac, artileria ta trage... Atunci inamicul se oprește și începe să tragă artileria lui mai puternic... atunci tu evacuezi poziția și lași pe ai lui să vină s-o ia... Pe urmă trage artileria ta, și el trebuie să plece lăsând morții și răniții care se cuvin. Pe urmă, dacă vrea, vine din nou, dacă nu, nu... La nevoie, iar se întâmplă ca mai sus. Nu se trece, domnule, niciodată, printr-un foc de baraj.
- Bine, dar ai spus singur că nu se poate compara cu bombardamentul de la Verdun și Somme.
- Ce-are a face?... acolo eram la adăpost de beton, adânc sub pământ.
- Bine, dar când porneați la atac, afară, deasupra, pe pământ?...
- Hm... Atunci fugeam înapoi, lăsând jumătate morți afară, iar comandantul cel mare schimba pe comandatul artileriei care n-a pregătit atacul.
- Deci atacul nostru de a trece prin baraj... vi se pare un act de bravură?...
Are un surâs de sinceră ironie.
- Crezi dumneata serios că dumneavoastră românii sunteți mai bravi decât noi, sau decât francezii?
- Atunci?
Tace ascultând lung durerea în el, ca un gând. Și pe urmă, după ce s-a strâmbat puțin:
- Atunci înseamnă că dați tot concursul armatei germane să ajungă mai repede la București...
- !?
- Ce nevoie aveați să treceți, azi, prin baraj? Ca să salvați pe cei dinaintea dumneavoastră, pe care-i atacam noi? Tot erau pierduți. Noi porniserăm la asalt... Dacă nu ne lăsați să ajungem la ei, noi tot plecam înapoi, și-i încredințam artileriei, să-i facă înțelegători. Atunci de ce ați mai venit grămadă, dumneavoastră din urmă? Ați călcat regula războiului, iar ai noștri s-au retras, nu din lașitate - cred că știi și dumneata că germanii nu sunt lași - încă o dată, ci din calcul... E adevărat că am primit focuri din coastă... și că, din cauza acestei neașteptate întorsături, nu ne-am putut culege pe noi, răniții... Dar ce pierderi ați avut din pricina asta? Unde mai pui că puțini se vor întoarce dintre cei prinși dincolo de baraj.
- Comandanții noștri prețuiesc foarte mult atacul la baionetă.
- Tocmai de aceea ai noștri vor ajunge la București așa de curând... Pentru că nu găsesc interesante luptele la baionetă. Vă vor face totdeauna ce v-au făcut azi, cu chibzuială, rece.
- Știi dumneata, la romani, Horațiu s-a prefăcut că fuge ca să-i silească pe curiați să se împrăștie pe teren... Ai noștri simulează în fața batalioanelor dumneavoastră retragerea, ca să veniți mai bine în câmpul de tragere al artileriei. Și dumneavoastră aveți iluzia că biruiți.
- Ne mai păcălim câteodată... Ți-am spus eu proverbul nostru, că nu e bine să te bați cu cel care nu cunoaște duelul, dar la urmă, socoteala tot iese. Ascultă, în Carpați aveți tranșee fortificate?
Evident că mint cu grabă.
- A, în Carpați e altceva... Avem tranșee dinainte pregătite, organizate gata.
- Adăposturi bune?
- Da, bordeie cu două straturi de bușteni și un metru de pământ deasupra.
- Asta-i tot? Bune pentru obuzele noastre de 75... Nu rezistă însă la obuzele noastre de 105... Nu mai vorbesc de cele de 150... Și pe urmă, chiar dacă rezistă, totul e de prisos, dacă n-aveți artilerie de 150, sau mai mare, și dumneavoastră.
- !?
- Sigur, vom trage până vom distruge tranșeele și bordeiele cu tot ce e viață în ele... Dacă bordeiele vor rezista totuși, ca pe Somme, nu vom da timp celor dinăuntru să iasă. Și atunci, dacă aveți artilerie ca francezii, faceți și dumneavoastră ca francezii... trageți în ocupanți... ocupanții pleacă și trag apoi cu tunurile, și așa "da capo al fine"... cum ați citit tot timpul verii despre cota Morthomme.
Surâd cu o tristețe de moarte în suflet... Întăriturile noastre din Carpați? Șantierele și bordeiele care, adunate ca într-o bătătură, nu ar putea rezista unor râturi de porci țigănești...
- Să sperăm, domnule, că medicii dumneavoastră sunt mai pricepuți decât generalii dumneavoastră... Dar mi se pare că pentru mine e de prisos... Aș fi vrut poate o fotografie a locurilor acestea... o carte ilustrată... ca să arăt copiilor și nevestei în ce fel de peisaj am fost omorât... Pentru albumul familiei.
Pe urmă am tăcut îndelung... Eu gândindu-mă la moartea tuturor... el numai la a lui. Înserarea asta, după o zi ploioasă, apoi senină, de toamnă, era mereu mohorâtă și apăsătoare ca o înmormântare... Pădurea de stejar și tufele mici începuseră să se topească în întuneric.
În ambulanța-automobil, am luat cu autoritate alături pe prizonierul neamț... Am cerut chiar șoferului să meargă mai încet la șanțuri. Mi-a explicat că e ordin să care toți răniții până la miezul nopții.
Da e un roman. O batalie niste invingatori insa acum cand vin sacalii de la FMI putem scrie alt roman . Problema e ca aceasta teroare care sa instalat din 89 in coace nu se mai termina. Dracnea pregatise niste bombonele cu subventia la rosii. Eu zic ca mai bune sunt cele care ni se baga pe git in supermarket. La asalt asupra apusenilor putem refolosi munitia. Sa vina RUSII ca ne-am saturat de tartani cu coate goale.
În caz că nu ai văzut.
Liviu Pleșoianu (facebook):
"Nu mai merge cu jumătăți de măsură, de adevăr și de acțiune! Invit toate forțele suveraniste din România să-și dea mâna. E cazul și e timpul!
Noua Securitate "și-a luat țara înapoi". PSD și ALDE capitulează sau pricep în sfârșit ce e de făcut?
Liviu Dragnea nu a fost trimis la închisoare la precedentul termen dintr-un motiv foarte simplu: era înainte de alegeri. Dacă era băgat de "justiția independentă" la pușcărie înainte de alegeri, se întâmplau două lucruri:
- cei care pricep cum e treaba cu Noua Securitate ar fi văzut clar execuția în cel mai pur stil de poliție politică, s-ar fi mobilizat și PSD câștiga alegerile. Nu ar fi votat masiv neapărat pentru PSD, ci împotriva Noii Securități, exact ca în 2016...
- cei injectați zilnic cu doze de ură activă și-ar fi pierdut obiectul urii și nu s-ar mai fi mobilizat la vot.
...E simplu, pentru orice minte limpede, neafectată de umori.
Ce se întâmplă de aici înainte? Sunt două variante:
1. PSD își face mea culpa pentru că a promis că luptă împotriva Noii Securități și devine un partid puternic, "progresist" și "globalist", perfect integrat în "marea familie socialistă europeană".
2. PSD își face mea culpa pentru că nu prea a făcut ce a promis privind lupta împotriva Noii Securități și devine un partid puternic, suveranist și nesecurist, perfect integrat în noua familie europeană suveranistă din Franța, Italia, Marea Britanie, Polonia și Ungaria, familie europeană care tocmai a câștigat alegerile în aceste țări.
Dacă PSD merge pe prima variantă, ne despărțim. Dacă PSD merge pe a doua variantă, avem un drum lung împreună. Dacă PSD merge pe ambele variante, așa cum a făcut-o până acum derutând pe toată lumea, atunci prăbușirea de ieri e doar începutul...
...E valabil și pentru ALDE.
Nu mai merge cu jumătăți de măsură, de adevăr și de acțiune! Invit toate forțele suveraniste din România să-și dea mâna. E cazul și e timpul!"
@Anonim:
FMI era mai demult "invitat", sosirea trebuia să fie abia după alegeri.
"Cine i-o fi invitat?" ;-) Cine-i... la putere.
@conumishu:
Mulţumesc, nu văzusem.
De la PSD mă interesează - deocamdată - doar Pleşoianu şi Vâlcov. Fac exact ceea ce trebuie.
Dacă intră-n grupul eurosocialist pe decizie de partid nu mai e nimic de făcut cu ăştia. Mâine au CEx, şi nu văd printre subiecte şi "afilierea europeană". Au 8-9 europarlamentari acum, doar Terheş pare "ce trebuie", Manda parţial, restul dubioşi (c'mon... "Rovana"...) iar Negrescu toxic de-a dreptul (girează siteul şi organizaţia PES Activists Romania). Başca, PSD mai pierde câţiva parlamentari care pleacă la Bruxelles ("majoritatea" se diminuează).
Nu stiam ca aceste partide "istorice" au si "äctiviste" angajate pe post de bociotaore. Un satelit PNTcd care era hotarit sa cenzureze facebookul la tarani e un exemplu. Sa mai zica careva ca nu sunt doctrine in romania si nu se pot cistiga alegeri fara sa fii partid. Problema e ca ANALFABETA a excitat tartari la congres in america promitindule despagubiri pentru holochesh. E acum au venit cu nota de plata. Interesele sunt mari va dati seama. Papa face si el cheltuiala cu filtre anti-tero nu mai punem la socoteala si discursul cu privire la transilvania cu martiri din temnitele comuniste. De parca comunismul l-au adus extraterestri iar bolsevismul era arma secreta a lui NAPOLEON dar nu a luat foc fitilul. Cine nu cunoaste istoria e dator sa o repete. Din pacate de doua mii de anii prea putini se intorc la origini la istoria omeniri. Din pacate toti credem in ceva, Acest ceva e multi culti si poate oricind sa faca si sa dreaga fara sa aibe partid, platforma, doctrina sau angajati fara pensie nesimtita platita pe datorie de generatiile viitoare. Trist dar adevarat. Cocina de partidulete si traseisti e plina. Trebuia sa vina acesti mineri cu lampase si manute ridicate cu doua degete ca sa se poata schimba ceva in romania. Fie si printr-o VUVUZELA cand nu ai discursul redactat cu cratima. Sa ma ierte DUMNEZEU dar mai vedem atunci cind va incepe cutremurul la inscaunarea ANTIHRISTULUI. Teroristi planetari sunt devina pentru caderea internetului 5G de criza alimentara, de multe alte razboaie denumite in cartile de istorie CRUCIADE. Oare va exista un simulacru de proces identic cu cel de la NURMBERG? Dar de data asta unul pentru EXTRATERESTRI. O zi buna de la DOMNULsi pace tuturor aflati in imperiu imperiilor.
Vin... multe. De le-am putea face faţă.
Mă îngrijorează combinaţia Dăncilă - Paul Stănescu - Marian Oprişan, care apare la TV. Ar fi capitularea oficială a PSD, de va rămâne-n vârf
Trimiteți un comentariu