Era doar o tehnică de a stârni ţărănimea, "inertă politic"

Cine zice că atunci Ceauşescu era urât majoritar şi la sate, bate câmpii (a recunoaşte care era adevărata stare de spirit de acolo n-are legătură cu propria evaluare a cuiva asupra lui Ceaşcă...). "Sistematizarea satelor" o fi fost pe agendă, dar nu mai existau resurse pentru o aplicare imediată. Forţa de muncă necesară era deja detaşată la două canale şi la Centrul Civic din Bucureşti (inclusiv militari în termen şi rezervişti concentraţi) şi la alte proiecte secundare dar numeroase precum sistematizarea unor "muncipii". Cum ar zice angloamericanu', too many irons in the fire right now. După inaugurarea din 1984, la Canalul Dunăre-Marea Neagră se mai făcea doar protecţia malurilor împotriva prăbuşirii (taluzare-terasare şi plantare de piese din beton armat care să reţină "materialul" ca să n-o ia la vale), pe toată lungimea (unde era necesar); nu cred că s-a continuat după 1989, cel puţin nu cât ar fi trebuit.

Deci, o fi intrat pe agenda secretă şi sistematizarea satelor, dar numai atât. Nu a apucat să pornească, nu s-a anunţat nimic. Nu că n-ar fi fost şi acest wishful thinking, dar nu s-a oficializat (însă pentru ascultătorii Europei Libere... "ameninţarea exista"). O fi fost (dac-o fi fost, "în Sistem") o tentativă de a mai da o gaură prin care să se scurgă inutil resursele şi-aşa puţine, şi de a mai antagoniza o categorie nu tocmai ostilă regimului (ţărănimea). Tentativă ajutată de apariţia unor blocuri pentru funcţionarii de stat care veneau din afara localităţii (medici, învăţători, profesori, miliţieni...), P+3/P+4 fără lift şi cu încălzire cu lemne, iar în unele cazuri chiar şi cu o canalizare... problematică. Iar din partea celor care au iniţiat propaganda tip Opération Villages roumains, o tehnică de a stârni ţărănimea şi de a deschide un canal de... "dialog social" între "disidenţi" şi "talpă". De fapt, a fost un psyop.

Cotidianul:

Propaganda neagră

Încă nu știm care serviciu de informații străin a elaborat campania de propagandă neagră despre demolarea satelor din România ceaușistă. Poate că nici nu are importanță. Important a fost că, deși nu era demolat niciun sat din România, propaganda a prins în țară. Doina Cornea a scris un protest care a fost citit la „Europa Liberă“, iar așa au aflat românii nu ce făcea regimul ceaușist, ci ceea ce ar fi fost în intenția lui Ceaușescu. Nemulțumirile populației erau mari, așa că minciuna despre demolarea satelor a dat un temei forte. Multe minți cu o bună onestitate intelectuală au ales să creadă minciuna și abia așa au trecut în trupul firavei disidențe românești.

Așadar, Ceaușescu a început să fie demolat cu o minciună credibilă despre intențiile lui… demolatoare. Nu recunoașteți acest model de propagandă neagră în actualitatea zilei de azi? Nu se spune, azi, că intențiile PSD urmăresc să subordoneze Justiția (de parcă ar fi deja independentă!). Și această minciună este credibilă și prinde la o bună parte a românilor care moștenesc multă ură față de istoria PSD-ului lui Ion Iliescu.

Extraordinar de eficient în propaganda neagră este modul în care se profită de acest fond de ură. În anii imediat anteriori lui 1989, minți bune ale intelighenției noastre au ales, din ură, să creadă o minciună, ca și cum nu erau suficiente evidențele spre a-și întemeia disprețul pentru ceaușism. La fel, azi, multe minți bune pe domeniul lor cultural aleg să nu mai distingă adevărurile evidente de minciunile propagandei care se pune în slujba sentimentelor lor de ură.

Trebuie să-ți fi curățat sufletul de asemenea sentimente ca să poți scăpa de capcanele propagandei negre. Această curățenie sufletească e numită, în Coran, Jihadul mare. Dacă n-ai trecut prin Jihadul mare, vei greși când treci la Jihadul mic, adică la curățarea lumii de păcătoși. Cele mai multe suflete deformate de propaganda neagră sunt, azi, cele ale credincioșilor Islamului.

La noi, are să fie o mare ­mirare a istoricilor cum au ­putut mințile bune ale ­intelighenției noastre să nu vadă asemănările între lupta de clasă și lupta contra corupției. Nici măcar nu au putut să vadă – vor constata istoricii – că în democrațiile normale se vorbea, în vremea acestei impotențe intelectuale românești, despre prevenirea și combaterea corupției.

La noi, nicio vorbă despre ­prevenție (prin educație, prin legislație etc.).