30 noiembrie 2017

Dar era EVIDENT! Încă de pe atunci.


La fel, și SABOTAREA transportului feroviar, prin spargerea CFR și prin direcționarea contractelor bănoase* către firme feroviare private, unele "în parteneriat cu CFR". De la care primeau locomotive, vagoane, depouri și personal, dând la schimb... nu prea se știe ce (au imitat chiar și numele: GFR). Și ca să le meargă bine șmecherilor tranziției care și-au făcut firme de transport auto, de marfă și persoane.

* "Noi - CFR, stat - nu mai putem asigura" (că... nu mai avem cu ce: le-am dat ălora tehnica iar acum le cedăm și sursa de profit)

Cotidianul:


Cum am devenit piață de desfacere


Monstrul care bântuie labirintul mental românesc are două capete: ilogismele și paralogismele. Comparam undeva cedările teritoriale aprobate de Lenin (30% din suprafața fostului imperiu țarist) cu diminuarea drastică a puterii de transport a României postcomuniste. „Da, dar Lenin a cedat acele teritorii ca să se poată concentra mai bine pe apărarea revoluției din restul teritoriilor“ – sare din baie inteligența interlocutorului român. Nuca și peretele. Nu comparam justificările, ci faptele. Dar dacă ar fi să comparăm justificările, diminuarea drastică a forțelor noastre de transport prin vânzarea flotei nu-și poate găsi altă explicație economică decât acceptul liderilor români ca țara să devină, în viitorul imediat, o piață de desfacere. Rostul unor forțe de transport maritim puternice este acela de a reduce mult costurile de aprovizionare (implicit costurile de producție). În lipsa unei flote comerciale, tot lanțul de costuri va fi mai mare. Vei importa mai ieftin (căci alții încă au flote), dar vei exporta mai scump. În scurt timp, vei fi o piață de desfacere.

La noi, acest proces a durat pe perioada așa-zisei tranziții. La capătul tranziției eram deja o economie care exporta scump și importa ieftin. Exportatorii locali au fost înlocuiți încet, încet de cei globali, care au venit să producă la noi. Azi exportatorii cu persoană juridică românească produc în jur de 10% din totalul exporturilor ce pleacă din România.

Alta ar fi putut fi situația dacă am fi păstrat forța noastră de transport maritim: am fi câștigat și din deplasarea mărfurilor altora, și din ieftinătatea aprovizionării țării noastre. Economiștii dizidenți au calculat că afacerea asta păguboasă ne-a diminuat potențialul de dezvoltare exact cu sumele de care am fi avut nevoie ca să construim autostrăzi. Neconstruindu-le, am mărit în continuare costurile produselor noastre de export și am agravat și mai mult starea noastră de piață de desfacere a exporturilor altora.

În mecanismele unei mașinării economice bine unse, flota comercială este uleiul. Ne dăm seama, oare, ce fel de statuie cu ghilotină merită cei care au vândut flota noastră comercială?

La un moment dat, văzând că nu înțelegem nimic, Traian Băsescu ne-a spus că nici nu avem nevoie de autostrăzi. Căci, de unde atâta potențial de transport în România!!? Era spus pe față că noi, românii, facem bine că transportăm scump pe șosele și îi lăsăm pe alții să ajungă pe piața noastră cu transporturi ieftine, pe apă. 

Niciun comentariu :


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Adrian Cioroianu, 2009 ("Şi totuşi, Europa unită există – deşi nu toţi europenii votează"): Într-o Uniune Europeană ce întârzie să-şi legifereze unitatea (din moment ce Tratatul de la Lisabona nu este ratificat de toate statele membre), într-o Uniune care nu are încă o politică externă comună şi nici o politică de securitate energetică (vezi diferenţele mari dintre state comunitare precum Italia, Germania, România sau Lituania în privinţa relaţiilor lor cu Rusia, de exemplu), într-o Uniune al cărui „euro-parlament” de la Bruxelles & Strasbourg nu prea se ştie cu ce se ocupă, lipsa unui entuziasm comunitar nu poate surprinde. În anul 2007, cu ocazia unei vizite a lui H.G. Pöttering (preşedintele Parlamentului European) în România, în numele MAE român am organizat un prânz în onoarea oaspetelui – la care au fost invitaţi mulţi dintre politicienii exponenţiali ai tuturor partidelor noastre parlamentare. Cu toţii i-am povestit dlui Pöttering cât de unanimă a fost dorinţa românilor de a adera la Uniune şi cât de mult ne-am bucurat, de la mic la mare. Zâmbind, acesta ne-a spus că nu e convins că această unanimitate ar trebui să ne entuziasmeze – cu atât mai mult cu cât nimeni nu poate garanta cât de reală era ea. Date fiind problemele ce or să apară în procesul de integrare, poate ar fi fost mai bine să ştiţi mai precis cine crede într-adevăr în Uniune şi cine nu – a spus, în rezumat, invitatul nostru. Şi cred că acest raţionament era corect. Poate o să-l înţelegem mai bine în următorii ani, în care e foarte posibil să apară şi la noi curente (politice sau intelectuale) care să pună problema în termeni mai tranşanţi: ce aduce Uniunea Europeană unui stat ca România? Beneficiile sunt mai mari decât constrângerile? Avantajele sunt superioare concesiilor? Personal, cred că răspunsul la astfel de întrebări este cert pozitiv. Dar nu exclud eventualitatea ca unii români să nu vadă lucrurile astfel – şi, mă tem, numărul lor va fi, în următorul deceniu, în creştere".

Postări populare (nu P.P.E. !):