12 iulie 2017

Apar şi articole normale la România liberă


Cui foloseşte lupta anticorupţie?

„Cred că în nicio ţară din lume nu se vorbeşte mai mult decât la noi despre lege, legalitate, Constituţie şi tot ce ţine de justiţie, prin aceasta din urmă înţelegându-se doar DNA. Experienţa arată că numai ea este mai presus de lege, de Parlament, de Guvern, de oricine şi de orice, doar DNA nu plăteşte pentru greşeli şi nu dă nimănui socoteală“, avea să fie ultima opinie a maes­trului literelor Augustin Buzura, în editorialul “Mândria de a fi slugă“, din revista “Cultura“. La scurt timp, viaţa lui s-a stins. A lăsat în urmă o operă monumentală.

“Procurorii şi-au dovedit eficienţa în lupta politică. Ei înclină balanţa în Parlament, în Guvernul României, în viaţa socială. Puterea lor distructivă este uriaşă. Ei îi pot da şi îi vor da preşedintelui nu numai „guvernul său“, ci şi ţara sa, adică, mai pe româneşte, moşia sa“, nota fondatorul Institutului Cultural Român înainte să moară.

Sigur că vor exista croncănitori, gaiţe în iarmarocul de cuvinte, care să-i conteste autoritatea. Aceşti flutură taste şi vântură vorbe, simple iedere în bâlciul deşertăciunilor, precis că nu i-au citit romanele din tinerețe. Când “rezistenţii prin cultură“ purtau cu mândrie cravata de pionier, scriitorul medic trata dramele intelectualilor, intraţi în conflict cu sistemul comunist. “Orgolii,“ “Refugii“, cărţile începuturilor sale li­terare sunt edificatoare. Din romanul “Feţele tăcerii“, cu un mesaj clar anticomunist, s-a inspirat şi regizorul filmului “Undeva în est“.

Aruncatul cu piatra este un sport naţional la români. Oameni care n-au construit un coteţ pentru găini se pretind arhitecţi ai Universului.

Revenind la obsedanta temă a anticorupţiei, oare mai există vreun popor care să-şi dispreţuiască în asemenea hal conducătorii şi să judece mai iacobin decât însuşi iacobinii?

Românii s-au împărţit în două falii. Unii se bucură de măririle salariale şi ale pensiilor, alţii îşi consumă ener­gii în promovarea luptei anticorupţie.

Laura Codruța Kövesi spu­ne că „DNA este un model pentru unele ţări din Europa“. Dar nu ne-a identificat statele care-şi doresc un asemenea instrument de măcelărire a oricăror forme de viaţă ostile sistemului.

Lupta anticorupţie nu a fost stipulată în parteneriatul strategic cu SUA, aşa cum trâmbiţează goarnele sistemului. Documentul s-a semnat odată cu vizita lui Bill Clinton în România, în anul 1997, iar într-o serie de up-date-uri se fac trimiteri doar la statul de drept. Au urmat negocierile de aderare la UE, cu celebrul MCV, un instrument de monitorizare şi de evaluare, util la un moment dat pentru evitarea oricăror derapaje de la domnia legii.

Dar, totuşi, care sunt ţările care-şi doresc un stat al procurorilor, în care ei să decidă cine şi când să adoarmă în Beciul Domnesc şi să poată impune un guvern de ma­rionete?

Într-un discurs în faţa Parlamentului maghiar, Viktor Orban a declarat: „Corupţia nu va fi tolerată, dar refuz să transform Ungaria în România“. Boris Borisov, premierul Bulgariei, a spus că ţara sa nu are nevoie de o astfel de instituţie, pentru că nu există corupţie la sud de Dunăre.

Rămâne antologică fuga Monicăi Macovei din Ma­cedonia, după ce a încercat să exporte modelul de re­voluţie în justiţie şi în Balcani.

A devenit Italia un stat mai puţin corupt după ope­raţiunea „Mani pulite“? Au fost lichidate o serie de partide, pentru a fi înlocuite cu oamenii sistemului.

Anticorupţia a devenit si­nonimă stâlpului lui Rudolf, unde orice indezirabil al Evului Mediu era răstignit pentru păcate imaginare.

Comisia de la Veneția s-a pronunţat de mai multe ori pentru respectarea prezumţiei de nevinovăţie. A cerut ca instituţiile abilitate în lupta anticorupţie să nu fie folosite abuziv împotriva adversarilor politici și în scopuri politice.

Şi de aici derapajul instituţiei atât de comentate din România.

Plecând ca o pastilă pentru sănătatea statului de drept, folosită în exces a ajuns să fie toxică acelei părţi a societăţii care visează la prosperitate acum şi aici.

Cine nu cântă în corul anticorupţiei de operetă e omul Moscovei sau al penalilor. Stigmatul se coboară rapid ca o ghilotină. La fel ca în Evul Mediu sau în comunism. Judecata poporului a devenit mai aspră decât cea a instanţelor.

Derapajul devine periculos. Orice indezirabil sistemului este etichetat, decapat, vorba şefei DNA, trimis în Beciul Domnesc. Nimănui nu-i pasă că la CEDO arestaţii abuziv câştigă procese după procese.Străjerii statului de drept sunt ca meliţele din pădure. Nu ascultă, doar croncăne. Fac parte din corul robilor, atât de plăcut inchizitorilor fricii, care guvernează din umbră.

Prezent la Bucureşti, Roger Stone (consilier al lui Ri­chard Nixon, Ronald Reagan şi Donald Trump) a decapat definitoriu câmpul tactic: „Sub genericul anticorupţie, statul ascuns face politică murdară. Serviciile secrete au scăpat de sub control“.

Principalul beneficiar al luptei anticorupţie stă pitit după boscheţi, face guverne, merge pe la ambasade cu pantofi plătiţi din fondurile operative, dijmuie multinaţionalele în spiritul şi duhul statului de drepţi. Coboară din limuzine negre, îşi face croaziere în Seychelles, sfidează prin opulenţă. Nimeni nu strigă : “Jos Securitatea!“.

Văzută de departe, România pare predată la cheie statului ascuns. Ce poate fi mai grotesc decât să-l auzi pe naşul sistemului urlând pe televiziuni despre abuzurile sistemului creat de el? O înfrângere în vis. O speranţă, ajunsă cârpă de şters pe jos.

Cred că poporul român nu se mai vindecă. Delatorii, coţcarii, demolatorii sunt triburile dominante. Ei au voci grave, căci doar sunt baritoni sau altiste în corul robilor, nu? Fac paradă de libertate, dar nu pricep că mersul lor e limitat în ţarcul veganilor, al contestatarilor, al bătătorilor de PET-uri în asfalt. Majoritarii rămân tăcuţi, precum „ABSENŢII“ lui Buzura, care se dau bătuţi înainte de a lupta. Sigur că sistemul din umbră se teme de apariţia unui nou Kaczyński sau a unui nou Viktor Orban care să spargă dominoul. De aceea foloseşte vuvuzeaua anticorupţiei. Românul taciturn păţeşte asemenea lui Conor din filmul „A Monster Calls / Copacul cu Povești“. Merge la culcare cu teamă şi speranţa că va avea parte de un somn liniștit în acea noapte. Inevitabil însă, ime­diat după miezul nopţii, are acelaşi coşmar: din întunericul nopţii, vântul îi aduce la fereastră un monstru înspăimântător. Şi de aici întreg coşmarul. Dacă nu joacă partitura umbrelor, înseamnă că-i cu penalii.

Nu ne mai vindecă nimeni. Corupţia (baş) că ucide somnul raţiunii. Călătorie lină maestrului Buzura, doctorul de su­flete care nu s-a simţit confortabil în „corul robilor“.

http://romanialibera.ro/opinii/comentarii/cui-foloseste-lupta-anticoruptie----opinie-458775

Niciun comentariu :


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Lucian Boia, 2002: "Problema noastră este că avem o mitologie istorică defazată în raport cu mitologia europeană. Se construiește o întreagă mitologie istorică europeană. Ieșim încetul cu încetul din faza națiunilor. Intrăm în faza construcției europene. Se poate vorbi, de pe acum, cum construcțiile istorice și discursurile istorice se adaptează la ceea ce se dorește să fie Europa. Asistăm la un dublu joc. Pe de o parte, sigur e integrarea europeană, față de care ne arătăm și suntem într-un fel atașați. Pe de altă parte, însă, auzim un discurs naționalist de toată frumusețea în materie de istorie, care nu se lipește de proiectul nostru de integrare europeană. Ăsta este dublul discurs. Astfel, un istoric foarte oficial cum este profesorul Scurtu scria, în ziarul Adevărul, că istoria românilor trebuie să revină la ceea ce este ea cu adevărat, să aibă patru piloni: vechimea, unitatea, continuitatea și independența. Poate că acestea sunt, nu spun că nu, dar sunt exact cei invocați în anii lui Ceaușescu. Ceea ce am constatat totuși în aceasta înșiruire este că lipsește orice referire la Europa. Toate sunt mituri naționale. Independența este iarăși un mit al sec. al XIX-lea. În Evul Mediu nu exista conceptul de independență, iar astăzi, mă întreb, de ce trebuie insistat chiar atât de tare pe independență când independența este ceva ce, încetul cu încetul, se pierde și nu numai în cazul românilor. Și Germania și Franta își pierd independența, nu mai au nici măcar monedă națională. Dacă facem construcția europeană, nu cred că mitologia independenței este prima care trebuie pusă înainte. Construcția europeană e inevitabilă, sigur, păstrându-ne ceea ce avem de păstrat, trăsăturile noastre naționale și atâtea alte lucruri. În contextul european nu se mai poate vorbi de o independență în sensul național, în sensul forte al termenului care corespunde epocii națiunilor, epocii statelor naționale".

Postări populare (nu P.P.E. !):