Tehnocraţi ! Când vă căraţi ?

24 noiembrie 2015

România nu mai are nici o instituţie cu adevărat independentă şi democratică



Cotidianul:


De ani de zile ne furăm singuri căciula, afirmînd că avem încredere în Justiţie, că serviciile secrete s-au reformat, că trebuie să respectăm deciziile CCR sau că Preşedintele este deasupra partidelor. Oare, chiar aşa să fie sau ne amăgim, ca şi cînd n-am vedea că toate instituţiile sînt populate cu oamenii aceluiaşi sistem?

Am ales să discutăm deschis doar despre instituţiile care, potrivit Constituţiei, ar trebui să fie detaşate complet de lupta politică a partidelor şi care ar trebui să reprezinte coloana democratică a statului de drept. Acestea ar fi Preşedinţia României, Curtea Constituţională, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (coloana vertebrală a instanţelor judecătoreşti), Direcţia Naţională Anticorupţie (coloana vertebrală a Parchetului General), Serviciul Român de Informaţii (coloana vertebrală a serviciilor secrete). Sînt acestea, oare, instituţii cu adevărat independente de partidele politice sau sînt doar curele de transmisie, implicate vîrtos în toate jocurile politice, pe care încearcă nu numai să le controleze, ci chiar să le determine? Nu am inclus aici acele instituţii care au un caracter eminamente politic, cum sînt Parlamentul sau Guvernul, căci ele chiar sînt definite ca organisme politice. 

Preşedinţia României

România a avut după Revoluţie patru preşedinţi: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu şi Klaus Iohannis. Aşadar, timp suficient ca principiul fundamental al acestei funcţii, situarea instituţiei deasupra tuturor partidelor, să cunoască o continuă îmbunătăţire. Mulţi cred că acest principiu este statuat prin lege, iar aceasta interzice Preşedintelui să desfăşoare ORICE activitate politică în timpul exercitării mandatului său. Aşa să fie, oare? Să vedem ce prevede Constituţia României:


Oricît ar căuta cineva în Constituţie, nu va găsi o altă interdicţie, în afara celei prevăzute la art. 84, al. 1, şi anume aceea că „În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid”! Toţi cei patru preşedinţi de pînă acum au respectat această prevedere a Constituţiei şi şi-au dat demisia din partidele din care au făcut parte înainte de depunerea jurămîntului. Dar, în timpul mandatului, au încetat ei, oare, să desfăşoare activităţi politice concrete? Desigur, NU. 

Toţi, fără excepţie, au păstrat o legătură strînsă cu partidele care i-au propulsat la Cotroceni, declarînd că nu au făcut politică nici atunci cînd se duceau la congresele acestor formaţiuni politice, nici atunci cînd susţineau făţiş acţiunile acestora şi nici măcar atunci cînd apăreau cu tricouri ce aveau imprimate însemnele partidului favorit, aşa cum a făcut Traian Băsescu cu PMP! La noi, cutuma era interpretată ca un obicei al casei, tolerat de toată lumea, rezumat de propoziţia: „ce vrei, domne, să-i uite pe foştii colegi care l-au ajutat să devină Preşedinte?” Aceste „normalităţi” au dus, de-a lungul timpului, la încălcarea principalei caracteristici a funcţiei prezidenţiale. 

Dar, ceea ce este mai grav, preşedinţii noştri, poate cu excepţia lui Emil Constantinescu, au folosit serviciile secrete, pe care, prin atribuţiile de serviciu, le coordonau, pentru a controla lumea politică. Nu întîmplător, cel care a încercat să stea deoparte a sfîrşit prin a se declara învins de acestea! Din păcate, tocmai instituţia prezidenţială, care ar fi trebuit să fie steaua călăuztoare a independenţei faţă de politică, a fost cea mai implicată politic, formula-definiţie fiind dată de actualul preşdinte, Klaus Iohannis, care vrea în continuare „guvernul său”. Totuşi, cel care rămîne campionul impicării politice rămîne Traian Băsescu, urmat îndeaproape de Ion Iliescu, căci ei, practic, nu s-au desprins niciodată în mod real de „partidul lor”.

Curtea Constituţională

Despre aceasta se spune în popor că se situează în apropierea şi imediat sub ideea de Dumnezeu! Adică, într-un stat, deasupra CCR nu mai este nimeni. În mod normal, toţi membri Curţii Constituţionale n-ar fi trebuit niciodată să facă parte dintr-un partid, însă aceeaşi practică balcanică de la noi (merge şi-aşa) a dus la promovarea în CCR a membrilor de partid, care, la fel ca şi în cazul Preşedintelui, doar şi-au dat demisia din formaţiunile politice. Totuşi, această demisie nu este o operaţie chirurgicală prin care să fie extirpată apartenenţa politică de pînă la momentul alegerii în funcţia de judecător la CCR! Dar să vedem ce spune Constituţia despre Curtea Constituţională a României:


După cum se observă, nici în cazul judecătorilor CCR nu se spune explicit că le este interzisă desfăşurarea ORICĂROR activităţi cu caracter politic, ci doar că „sînt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili”, cum se spune în art. 145! Această independenţă este interpretată într-un sens foarte limitat, ca nesubordonare în luarea deciziilor faţă de celelalte puteri din stat. 

Dar faţă de cei care i-au numit rămîn oare judecătorii independenţi? Aici este o mare problemă, căci art 142, al. 3 arată cine îi numeşte pe cei 9 judecători ai CCR: „Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României! Oricît ar jura aceştia că vor sluji numai Constituţia, niciodată nu vor fi complet deconectaţi de la organismul care i-a numit şi, din acest motiv, în funcţie de cine are majoritatea în Parlament la un moment dat, opinia publică poate să calculeze dinainte votul în cazul unor decizii importante, numărînd voturile în funcţie de partidele care i-au numit pe judecători! Cazul concret cel mai cunoscut este cel de la Referendumul din 2012, cînd, în ciuda celor 7,4 milioane de voturi în favoarea demiterii preşedintelui, judecătorii CCR au întors rezultatul printr-o erată care acum este anchetată de procurori!

Cum, potrivit art. 147, „deciziile CCR sunt general obligatorii”, neavînd nici o altă cale de atac sau de contestare, este lesne de înţeles de ce partidele şi Preşedintele ţin foarte mult să-şi numească oameni cît mai loiali ca judecători la CCR! În unele ţări, Curtea Constituţională este o secţie specială a Înaltei Curţi de Justiţie, fiind formată din judecători care, conform statutului de magistraţi, nu au făcut parte din partide. Şi la noi ar fi necesar, pe baza aceloraşi argumente, ca judecătorii CCR să fie numiţi dintre judecătorii ÎCCJ, fără ca partidele să aibă dreptul de a-şi mai numi colegii, ci doar să valideze prin vot candidaturile depuse!

Pînă cînd se va găsi o altă soluţie, CCR rămîne, mai degrabă, un organism politic, format din politicieni care şi-au dat demisia, rămînînd fideli formaţiunilor din care provin. În rest, toată vorbăria cu independenţa dobîndită miraculos prin numirea politică rămîne praf în ochii noştri.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ ar trebui să fie prin definiţie cea mai independentă instituţie a statului, căci este formată numai din judecători, oameni care nu au voie să facă politică, nicidecum să fie membri de partid. Din acest motiv, şi Constituţia acordă ÎCCJ un statut cu totul special:


Unul dintre aceste articole din Constituţie defineşte rolul extraordinar de important pe care ar trebui să-l aibă ÎCCJ. Este vorba despre art. 126 al. 1, care statorniceşte că „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţieşi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.”! Dar, cum deciziile ÎCCJ devin prin lege norme de drept, putem să spunem că actul de justiţie, aşa cum este definit principial, depinde de ÎCCJ.

Cu toate acestea, în acest moment nu se poate spune despre ÎCCJ că este ceea ce ar trebui să fie şi asta pentru că interesele politice au adus-o pe judecătoarea Livia Stanciu în fruntea instituţiei, iar aceasta a preferat să pună deasupra demnităţii funcţiei sale recunoştinţa faţă de Traian Băsescu, cel care a numit-o, şi care a spus că dumnealui „a adus-o de la Galaţi”, făcînd parte din 6 oameni „ai săi”! În plus, acea declaraţie a Liviei Stanciu, prin care s-a declarat „partenera de nădejde a DNA”, a descalificat-o total, punctul maxim fiind atins cu Cazul Rarinca, în care această complicitate între Stanciu şi DNA a dus la arestarea timp de 191 de zile a unei femei ce a fost ulterior achitată! Cît timp Livia Stanciu va rămîne în fruntea ÎCCJ, instituţia va fi mereu în subordinea cuiva, iar faptul că deciziile ÎCCJ sînt definitive creează o mare problemă întregului act de justiţie!

Direcţia Naţională Anticorupţie

În mod normal, DNA ar trebui să fie doar o secţie în cadrul Parhetului General, avînd ca specific anchetarea actelor de mare corupţie. Din păcate, interesul politicienilor faţă de DNA a transformat-o într-o armă teribilă şi, tocmai din acest motiv, numirea şefului DNA a devenit o bătălie pe viaţă şi pe moarte. Anul 2005, cînd Ministrul justiţiei de atunci, Monica Macovei, a schimbat legea pentru ca şeful DNA să fie propus chiar de către ea şi numit de Traian Băsescu este momentul cînd DNA a devenit un instrument politic teribil. Aşa a fost adus în fruntea instituţiei procurorul Daniel Morar, care avea deja la activ o arestare ilegală pentru care România a plătit la CEDO despăgubiri corespunzătoare! 

Ne amintim, de asemenea, ce bătălie s-a dus şi în anul 2013, cînd Laura Codruţa Kovesi a fost numită şefa DNA în urma unei negocieri între preşedintele Traian Băsescu şi premierul Victor Ponta. Este cît se poate de clar că DNA rămîne şi astăzi arma preferată a politicienilor în „războiul” cu adversarii lor politici, de aici rezultînd şi acel spectacol terifiant al cătuşelor la TV, prin care sînt aruncate la coş destinele unor oameni care nu sînt încă definitiv condamnaţi, călcîndu-se astfel în picioare unul dintre principiile de bază ale Justiţiei: prezumţia de nevinovăţie

Este, în acest moment, cea mai politizată instituţie din cele 5 care ar trebui să fie complet rupte de lumea politică şi nu prin apartenenţa procurorilor DNA la vreun partid (căci acest lucru este interzis), ci prin subordonarea de facto a şefului instituţiei la ordinele venite dinspre actorii politici. Se adaugă la această situaţie şi desele referiri, inclusiv ale fostului preşedinte Băsescu, la faptul că între procurorii DNA ar exista mulţi ofiţeri sub acoperire ai serviciilor secrete! Din acest motiv, Parchetul General, care ar trebui să aibă sub control DNA, aproape că nu este luat în calcul, mult trîmbiţata independenţă a DNA nefiind altceva decît pretextul lăsării sale sub controlul total al „butoanelor” Puterii politice sau a celei discrete.

Serviciul Român de Informaţii

Şi Serviciul Român de Informaţii (SRI) ar trebui să fie doar o parte a comunităţii serviciilor secrete, însă, ca şi în cazul DNA, el a devenit un instrument politic, chiar dacă s-a spus mereu că legătura dintre SRI şi lumea politică s-ar fi rupt. Nu mai departe decît la ultimele alegeri, în spaţiul public au apărut informaţii furnizate chiar de către importanţi jucători politici că directorul SRI George Maior a sprijinit candidatul PSD la funcţia prezidenţială, iar directorul executiv al serviciului, Florian Coldea, pe cel al PNL! Declaraţia recentă a generalului Dumitru Dumbravă, şeful direcţiei juridice din SRI, prin care spunea că SRI a lărgit „cîmpul tactic” al instituţiei pînă cînd acesta a ajuns cu arme şi bagaje în curtea Justiţiei!

Şi, fiindcă a venit vorba de generalul Dumitru Dumbravă, ne întrebăm cum de toată lumea a uitat de declaraţia sa uimitoare, exprimată ca un crez profesional: „Cea mai mare satisfacţie a mea este să arestez şi să trimit oamenii la puşcărie”! Dumbravă a fost procuror şi a intrat în SRI direct cu gradul de căpitan. Despre generalul Dumbravă, chiar cotidianul.ro a publicat un amplu material semnat de colegul Vlad Dumitraş exact acum un an, în care puteţi citi şi reacţia senzaţională a deputatului PNL Daniel Iane, care l-a pus la punct pe general chiar în Parlament, cînd încercase să demonstreze cît de bune sînt legile din proiectul Big Brother. Articolul poate fi citit pe cotidianul.ro

Legea interzice ca ofiţerii acoperiţi ai SRI să acţioneze în unele domenii, cum ar fi Justiţia, însă atunci cînd însuşi Preşedintele ţării vorbeşte de existenţa unor astfel de cadre sub acoperire în ÎCCJ sau DNA, trebuie să ne întrebăm de ce Legea nu conţine şi prevederi care să-i deconspire şi să-i pedepsească pe cei care o încalcă!

Concluzii

În această scurtă sinteză asupra principalelor instituţii care definesc statul de drept (din care am eliminat acele instituţii cu caracter politic, cum sînt Parlamentul sau Guvernul) observăm că ideea care ar fi trebuit să fie farul călăuzitor al activităţilor lor, adică independenţa faţă de mediul politic, este doar o himeră. E nevoie, în opinia noastră, ca această situaţie să fie analizată cu mare atenţie, astfel încît să se opereze modificările necesare în cadrul legislativ care să scoată complet aceste instituţii de sub influenţa zonei politice, însă, în acelaşi timp, trebuie reglementat şi controlul acestora de către celelalte puteri ale statului pentru ca tentaţia unei puteri excesive din partea lor să nu mai fie posibilă

În toată această operaţiune trebuie să intervină toţi factorii din societate, căci numai o dezbatere deschisă poate duce la găsirea unor soluţii viabile, dincolo de formalismul pe care legislaţia actuală îl conţine. Altfel, doar afirmînd independenţa acestor instituţii, vom constata mereu că ele vor fi populate tot cu oameni loiali unui anumit regim, care vor impune subordonaţilor acelaşi tip de comportament ce va duce la transformarea acestor instituţii în arme cu care oponenţii vor fi anihilaţi, iar Puterea, oricare ar fi ea, va deveni din ce în ce mai discreţionară, pînă la a semăna cu dictatura!

2 comentarii :

Anonim spunea...

E foarte bine asa !
Poporul roman a vrut asta si asta are !
Romanii nu se pot autoguverna; ei sint buni numai de a fi slugi si sugatori fruntasi in birturi, iar tot ce vine de afara e bun !!!
Mai merita sa existe acest popor pe aria teritoriala numita , inca, Romania !?

Riddick spunea...

Nu, nu "e bine". Nu-mi dau seama ce-a vrut, dar e clar că nu s-a opus (în mod activ şi organizat, inclusiv prin partide antisistem) la ce s-a acumulat în timp ca elemente negative. Aia cu "nu se pot autoguverna" e indusă de "pretinii" românilor, e un clişeu pe care vor să-l acrediteze ca axiomă. Dacă nu va reacţiona, nu are relevanţă de are sau nu "merite", dispariţia sau alterarea e garantată.


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO:

Radu Carp, 2012: "Iar pentru a pune această întrebare în contextul României de azi, dincolo de problema naţională sau cea a păstrării Tradiţiei şi a religiei, nu cumva orice structură federală ar conveni unui stat care, oricum am lua-o, se află şi se va afla la periferia geografică a Europei ? O Românie parte a unui stat federal care să aibă aceeaşi pondere cu orice alt stat membru… ar fi sau nu în interesul naţional ? Ori este cumva în interesul naţional să menţinem aceeaşi elită birocratică necompetitivă care se auto-regenerează tocmai pentru că ne aflăm la periferie şi undele de şoc ale unui model mai eficient de organizare nu mai sunt aproape deloc resimţite ? Suveranitatea pe care unii dintre noi sunt gata să o apere cu preţul vieţii nu este nimic altceva decât un concept determinat istoric, născut pentru a legitima modelul statului centralizat împotriva unor ameninţări externe şi contestări interne".

Postări populare (nu P.P.E. !):