Simulacrul politicii şi democraţiei, prin pseudopartide. Cum a deturnat "tema UE" dezbaterea politică în România.

Deutsche Welle:

Daunele colaterale ale integrării europene

Procesul de integare europeană nu este străin de faptul că partidele politice româneşti s-au golit de conţinut, devenind maşinării oarbe de cucerire a puterii.

Crin Antonescu a spus joi seara la Realitatea TV ceva neaşteptat. El a admis că partidele, inclusiv propriul partid, urmăresc ocuparea administraţiei de stat, dar că nu reuşesc să propună politici publice. Nu este ceva nou, dar e neobişnuit că o spune un lider de partid. În general, partidele evită să vorbească critic despre ele însele, preferând discursul justificativ.

Chiar dacă partidele au adus mereu cu sine anumite preferinţe, ele nu au reuşit să propună o viziune modelatoare. Ele s-au comportat ca nişte maşinării masive care se transportă pe ele însele. Dar lucrurile nu au stat întotdeauna la fel. În scurta istorie a democraţie post-comuniste a existat o perioadă în care partidele politice au avut cu adevărat ceva de spus. La un moment dat, s-a petrecut însă ceva care le-a decuplat de la circuitele vii ale societăţii.

În 1990, partidele istorice aduceau cu ele un conţinut politic foarte dens ca sentimente şi reprezentări despre societate. PNŢCD şi PNL, dar şi PSD (Sergiu Cunescu) propuneau în esenţă decomunizarea societăţii şi recuperarea ”interbelicului”. Europa era privită pe atunci ca românescul de odinioară şi nu întâmplător se vorbea în acele cercuri despre reîntoarcerea României în lumea civilizată şi nu despre europenizarea ţării.

Într-o bună măsură era o iluzie, căci Europa se schimbase mult, iar ţara involuase dramatic. Dar cu toate acestea imaginea României burgheze (idealizată desigur) a funcţionat cu putere, producând idei, cărţi, spectacole, legi şi dezbateri publice. România se schimba pe sine pornind de la ceea ce îi era mai familiar şi mai preţios. Atunci a apărut noţiunea de ”oraş vechi” ca centru simbolic al vieţii urbane, atunci a fost reabilitat negoţul, proprietatea privată, vorbirea liberă şi au fost redescoperite ”distincţia”, ”eleganţa”, ”originalitatea” în toate aspectele vieţii publice.

Libertatea (re)producea diferenţe sociale, dar nu oricum, ci în chipuri ”interbelice”. Linia aceasta nu putea duce prea departe şi s-au formulat şi critici întemeiate, dar esenţial pentru subiectul nostru este că partidele politice de opoziţie aduceau cu sine o viziune puternică, care a modelat societatea. Politica era extrem de violentă, mai violentă decât astăzi, dar nu la fel de trivială, căci avea o gravitate care s-a pierdut pe parcurs.

Privind partidele de astăzi, trebuie să admitem că preşedintele PNL are dreptate. Dar el, ca politician foarte vechi, va fi observat de asemenea că punctul de inflexiune, momentul în care partidele s-au golit de conţinut, a fost demararea procesului de integrare europeană. Din 2000 începând, partidul lui Ion Iliescu se dezice de sine, preluând sarcina implementării acquis-ului comunitar şi privând de idei proprii o comunitate politică mai largă, care se definise ca legatară a vechii ordini socialiste.

La fel ca securiştii rămaşi fără misiune care se lansaseră în afaceri, militanţii ambiţioşi ai stângii post comuniste au înlocuit ideologia cu un apetit nesăţios pentru lux. Conducerea reală fusese delegată către o echipă nevăzută de tehnocraţi care aplicau recomandările FMI şi traduceau directivele europene.

Simultan, se producea teribilul dezastru al dreptei. Hazardul făcea ca procesul de integrare europeană să fie început de stânga antieuropeană, răpind dreptei obiectivele ei cele mai preţioase. Catastrofa a fost însă mai profundă, căci partida anticomunistă şi tradiţională descoperise încetul cu încetul că, în destule privinţe, este delegitimată de noua Europă.

Aşa se explică dispariţia PNŢCD, transformarea lăuntrică şi metisarea PNL, ca şi faptul că ”dreapta” a fost ocupată agresiv de o aripă a FSN. ”Dreapta” a devenit o formă într-un joc politic în care polii erau doar structurali şi nu mai purtau un conţinut politic real. Aşa se explică eforturile intelectuale care au fost făcute pentru reinventarea dreptei, dar din păcate fără efecte de profunzime.

În răstimp, România făcea ”progrese” sub conducerea unei tehnocraţii care aplica planul de integrare europeană. Am mai arătat şi cu alte ocazii că PDL şi preşedintele Băsescu nu au reprezentat dreapta, ci partea vizibilă a tehnocraţiei nonideologice care a condus procesul de integrare europeană. Eşecul, relativ, al Monicăi Macovei în propriul partid şi în general în viaţa politică românească se explică nu atât prin coalizarea ”corupţilor”, aşa cum se susţine adesea, cât prin faptul că a reprezentat chiar esenţa anti-politică a tehnocraţiei.

Partidele româneşti au rămas în urma procesului de integrare europeană, dar, condiţionate fiind de acest proces, s-au trezit golite de conţinut propriu.

Rezultatul este că lumea scrie ”stânga” şi ”dreapta” cu ghilimele şi o fac chiar militanţii cei mai hotărâţi şi mai avizaţi ai stângii şi dreptei. Se pare că, cel puţin din acest punct de vedere, integrarea europeană a fost pripită. Partidele politice româneşti au fost preluate într-un proces mai amplu pentru care nu fuseseră cu adevărat pregătite, iar efectul este că procesul de reflecţie internă, care era viu şi pasionat în anii 90, a fost pur şi simplu suspendat.

Mai devreme sau mai târziu se va produce cu siguranţă un reveriment, dar el nu va fi iniţiat în laborator, ci în societatea reală.