Relaţia toxică cu FMI

Articol de la Vocea Rusiei:

Politicienii români se mândresc cu noul acord semnat cu Fondul Monetar Internaţional. În acelaşi timp, Ungaria şi-a terminat relaţiile cu FMI, plătindu-şi toate datoriile.

Mai mult, decidenţii de la Budapesta au cerut public delegaţiei Fondului să plece din ţară. Presa română se bucură de noul acord cu FMI, în timp ce o parte din presa maghiară laudă guvernul de la Budapesta pentru că a scăpat de FMI. Cine are dreptate?

Unul dintre argumentele „forte” pe care guvernul le-a invocat în susţinerea necesităţii unui nou acord este dorinţa de a se împrumuta mai ieftin pe pieţele internaţionale. După logica guvernului, un acord cu FMI sporeşte încrederea investitorilor internaţionali în ţara care l-a semnat. Este parţial adevărat însă logica argumentului este viciată. Încrederea sporită a investitorilor se bazează pe faptul că un acord cu FMI garantează implicit plata tuturor datoriilor, indiferent de costurile sociale sau consecinţele pe termen lung pentru sănătatea economică a ţării. O fi un lucru bun? Cum reuşeşte Ungaria să se împrumute pe pieţele de capital la un cost mai redus decât România în ciuda renunţării la FMI? Cine din guvernul României poate să explice acest fenomen? Explicaţia cea mai logică ţine de faptul că investitorii sunt mai interesaţi de calitatea profesională a celor care administrează economia şi nu de stricteţea acordului cu FMI, ceea ce arată că investitorii instituţionali nu au şi nici nu au avut vreodată mare încredere în guvernele de la Bucureşti. În ciuda acordurilor cu Fondul, obligaţiunile României au fost şi rămân la categoria denumită „junk” în jargonul financiar, adică „gunoi”.

Mai mulţi politicieni europeni susţin excluderea FMI din „troika” care se ocupă de rezolvarea problemelor economice ale statelor europene aflate în dificultate, invocând inabilitatea experţilor Fondului de a propune altceva decât reducerea cheltuielilor bugetare.

Decidenţii FMI refuză să finanţeze politici de creştere, refuză să finanţeze recapitalizarea unor companii de stat, indiferent de perspectivele profitabilităţii ulterioare. Acordurile impuse de experţii Fondului au doar două soluţii pentru orice tip de problemă economică: tăierea bugetelor programelor sociale (medicină, pensii, învăţământ etc.) şi reducerea rolului statului în economie, adică privatizări masive. În cazul României, rolul statului a fost redus atât de mult încât, de facto, statul nu mai există. Criticii susţin că Fondul impune ţările care au luat credit „să strângă cureaua bugetară” fără a lua în calcul faptul că ţările în cauză sunt prea sărace ca să-şi permită o curea!

Acordurile cu FMI nu sunt altceva decât un instrument de transfer al proprietăţii statului în mâinile capitalului occidental. Apologeţii FMI mint atunci când susţin că nu există alte soluţii, minciuna devenind evidentă atunci când politica FMI este comparată cu modul în care ţări precum Rusia sau China acordă creditele de dezvoltare. Rusia finanţează retehnologizarea şi dezvoltarea căilor ferate din Serbia printr-un credit de 800 de milioane de dolari în timp ce FMI impune privatizarea CFR Marfă. În Nigeria, China finanţează construcţia a 4 noi aeroporturi în timp ce FMI impune privatizarea TAROM. Diferenţa de abordare este evidentă.

De ce conducerea României nu renunţă la FMI? Probabil, pentru că nu poate să renunţe, fiind aservită unor alte interese decât cele naţionale. Oricum, statutul colonial nu prea lasă marjă de manevră. Acordurile cu FMI vin la pachet cu lesă şi botniţă şi se pare că acest aranjament este perfect confortabil pentru decidenţii de la Bucureşti.