Anti-Maidan

13 august 2013

Ilie Şerbănescu: FMI în laţul FMI (I)



- a doua parte

Găsind amatori sau mai bine zis cobai, FMI continuă experimentele în România printr-un al treilea acord cu aceasta, în ciuda faptului că instituţia financiară şi-a încheiat în România unica încercare internaţională de a arunca povara ajustărilor impuse de criză direct şi de la început asupra nevinovaţilor (salariaţi, pensionari, contribuabili) pentru a-i proteja pe cei vinovaţi (băncile străine şi nesăbuiţii lor debitori), dar şi sordida misiune încredinţată de capitalul privat transnaţional al cărui broker este de a impune României total nejustificata creştere a preţurilor în energie precum şi lichidarea ultimelor rămăşiţe de control strategic românesc în economie.

Cu ţintele integral atinse, FMI ar fi preferat în mod normal să asiste de pe margine la dezastrul pe care l-a lăsat în urmă. Din păcate pentru el, România a îndeplinit cu maximă scrupulozitate sarcinile trasate de către FMI, astfel încât întregul eşec apare în cârca acestuia. Flaşneta FMI-istă îi trage de zor cu „macrostabilizarea” României, rezumată de fapt la o scoatere de joc a statului din economie şi la o aruncare a acestuia într-o situaţie fără resurse şi fără pârghii, adică într-o neputinţă de a mai face ceva pentru sine şi pentru ţara numită încă România. Imensul transfer de resurse de la stat la privaţi nu a adus nicidecum vreun plus de performanţă, ci numai îmbogăţitea capitalului străin şi a lacheilor săi români pe seama sărăcirii dramatice a nevoiaşilor, iar terenul, pretins pregătit prin asanare de către programul FMI pentru creşterea economică viitoare, se dovedeşte o balivernă. Programul FMI de tăieri nu putea duce la mai mult decât la niscai creşteri derizorii în zona controlată de capitalul străin din economie, cu efecte insignifiante pentru grosul forţei de muncă, ce nu are legătură cu capitalul străin. Dramatic este îndeosebi că acest program a prăbuşit potenţialul de creştere economică al României, de la 5-6% la 1-2% anual, ceea ce, pentru o ţară subdezvoltată ca România, este nu doar neuzual, dar şi terminător. „Macrostabilizarea” din România – pentru care FMI face din România elevul model – este de fapt o stabilitate a mortului, o încremenire din care nu se va mai ieşi decenii.

Acum, la spartul târgului, FMI, ca lupul moralist, se declară nemulţumit de creşterea economică obţinută pe terenul fertil creat de programul său, de parcă dintr-un program de tăieri putea ieşi altceva! Speranţa FMI de a se obţine şi altceva este cu totul deşartă pentru că, în acest domeniu, FMI intră fără să vrea în propriul laţ! Si Germania ar vrea acelaşi lucru ca FMI, întrucât ar dori să se poată dovedi că, din programele de austeritate pe care le impune altora, poate ieşi şi ceva creştere economică, şi nu doar picioare tăiate care, oricât de disciplinat şi riguros ar fi amputate, tot nu pot fi folosite la mers! Din acest motiv a şi încuviinţat ca România să încheie un nou acord cu FMI, deşi a expulzat pur şi simplu din fieful său (zona euro şi UE) implicarea viitoare a instituţiei de la Washington.

(va urma) 

http://jurnalul.ro/editorial/fmi-in-latul-fmi-i-649668.html

Niciun comentariu :


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Adrian Cioroianu, 2009 ("Şi totuşi, Europa unită există – deşi nu toţi europenii votează"): Într-o Uniune Europeană ce întârzie să-şi legifereze unitatea (din moment ce Tratatul de la Lisabona nu este ratificat de toate statele membre), într-o Uniune care nu are încă o politică externă comună şi nici o politică de securitate energetică (vezi diferenţele mari dintre state comunitare precum Italia, Germania, România sau Lituania în privinţa relaţiilor lor cu Rusia, de exemplu), într-o Uniune al cărui „euro-parlament” de la Bruxelles & Strasbourg nu prea se ştie cu ce se ocupă, lipsa unui entuziasm comunitar nu poate surprinde. În anul 2007, cu ocazia unei vizite a lui H.G. Pöttering (preşedintele Parlamentului European) în România, în numele MAE român am organizat un prânz în onoarea oaspetelui – la care au fost invitaţi mulţi dintre politicienii exponenţiali ai tuturor partidelor noastre parlamentare. Cu toţii i-am povestit dlui Pöttering cât de unanimă a fost dorinţa românilor de a adera la Uniune şi cât de mult ne-am bucurat, de la mic la mare. Zâmbind, acesta ne-a spus că nu e convins că această unanimitate ar trebui să ne entuziasmeze – cu atât mai mult cu cât nimeni nu poate garanta cât de reală era ea. Date fiind problemele ce or să apară în procesul de integrare, poate ar fi fost mai bine să ştiţi mai precis cine crede într-adevăr în Uniune şi cine nu – a spus, în rezumat, invitatul nostru. Şi cred că acest raţionament era corect. Poate o să-l înţelegem mai bine în următorii ani, în care e foarte posibil să apară şi la noi curente (politice sau intelectuale) care să pună problema în termeni mai tranşanţi: ce aduce Uniunea Europeană unui stat ca România? Beneficiile sunt mai mari decât constrângerile? Avantajele sunt superioare concesiilor? Personal, cred că răspunsul la astfel de întrebări este cert pozitiv. Dar nu exclud eventualitatea ca unii români să nu vadă lucrurile astfel – şi, mă tem, numărul lor va fi, în următorul deceniu, în creştere".

Postări populare (nu P.P.E. !):