Te pomeneşti că Dragnea o fi comentator politic, nu lider al coaliţiei de guvernare şi lider al PSD. Cea mai recentă zicală de-a sa este despre vaccinare: „Eu am foarte mari rezerve pentru a obliga, pentru a fi o măsură obligatorie. Vă spun sincer, am foarte mari rezerve aici”. Da, teleormane, nu trebuia să repeţi. Matale ai rezerve, da' ministrul sănătăţii merge-nainte cu legea care obligă (!) părinţii să vaccineze copiii, şi GrindeAnus o susţine. Nu mai înşir lista "dezacordurilor" care între timp au trecut de legiferare...

© my angry ants

30 mai 2013

"Erodarea bazei ideologice pe care s-a constituit Uniunea Europeană"



Bază care - ca să vezi ! - nu a fost capitalismul, ci un surogat, un amestec de "socialism democratic" şi de creştin-democraţie. Iar vinovaţii pentru neîncrederea în creştere faţă de "valorile europene" sunt - după Cristian Pîrvulescu - ... americanii, englezii şi capitalismul ("conservatorismul", "neoliberalismul").

Bursa :

 În căutarea consensului pierdut

      În Europa - şi de astăzi - timpul consensului pare să fi apus. Vechiul consensualism european, care se baza pe un sistem de valori împărtăşit, nu mai poate fi resuscitat. Ultimul Consiliu european de pe 22 mai a dovedit, odată în plus, că egoismul naţional, facilitat de mecanismul interguvernamentalist, a devenit principala problemă a Uniunii. Absenţa consensului în privinţa luptei împotriva evaziunii fiscale şi a paradisurilor fiscale a dus la amâ­narea deciziilor pentru Consiliul european din decembrie. De la optimismul afişat în 2009 de unii lideri europeni (atunci, după un G20 la Londra Nicolas Sarkozy declara "S-a terminat cu paradisurile fis­cale") la realismul de astăzi pare o cale lungă. Dar de ce nu mai pot găsi europenii calea consensului? Poate pentru că - şi atât datorită lărgirii UE -Europa nu îşi mai găseşte propriul suflu ideologic.
     Dispariţia - de facto, nu de jure - a creştin-democraţiei după căderea comunismului a pus Europa la remorca ideologică a SUA. Neoliberalismul, importat din SUA prin intermediul Margaretei Thatcher, a introdus în Europa un spirit concurenţial pe care comunitarismul şi personalis­mul creştin-democraţiei nu îl împărtăşeau. În acest context începe o tranziţie lentă care duce spre impasul actual. Atât transformarea doctrinară a partidelor creştin-democrate în partide conservatoare, cât şi tendinţa de social-democratizare a socialiştilor şi laburiştilor europeni (căci ce altceva au fost Consensul de la Paris conturat în jurul echipei lui Jacques Delors sau calea a treia blairistă) au creat un altfel de consens, cel din jurul "pieţei" şi efectelor sale. Încet, dar continuu, baza ideologică pe care se constituise Uniunea europeană după al doilea război mondial se eroda. Iar creşterea economică din ultimul deceniu al veacului trecut şi începutul primul deceniu al secolului al XXI-lea a pus criticii acestei dezvoltări ideologice în minoritate. Cu toate încercările neokeynesiene de a repune în drept priorităţile sociale ale activităţilor economice - şi de a reduce economia la locul său în societate, acela de instrument şi nu de scop în sine - criza economică prelungită nu a rezolvat ecuaţia ideologică, ci a mărit gradul de confuzie. Acesta este cadrul în care funcţionează acum Uniunea europeană.
     Nu e de mirare, deci, că la consiliul european nu s-au putut înregis­tra progrese importante. Deşi Uniunea europeană şi-a asumat un rol de pionierat în "lupta" la nivel internaţional împotriva secretului bancar, nici Luxemburgul, nici Aus­tria (ţară care are, totuşi, un cancelar social-democrat) şi-au folosit dreptul de veto. De altfel, realist, preşedintele comisei europene, Jose Manuel Barroso, recunoştea că a începe cu Europa o astfel de luptă nu este cea mai potrivită metodă căci "dincolo de ce se poate face la nivel naţional sau european, UE ar trebui să promoveze standarde internaţionale, în particular la nivelul G-8, dar şi la G-20, OECD şi în faţa multor altor entităţi". Nu e de mirare că Francois Hollande nu a mai fost la fel de încrezător precum predecesorul său în 2009 spunând, după încheierea Consiliului, că "opacitatea (paradisurilor fiscale, s.n.) este pe cale de dis­pariţie".
     Dacă nici lupta împotriva evaziunii fis­cale, estimată la 2000 de miliarde de euro de Comisia Europeană, nu reuşeşte să faciliteze consensul şefilor de stat şi de guvern, nu este de mirare că încrederea în UE scade. Aparent, această situaţie conflictuală este în beneficiul (unor) statelor membre. Dar pentru câtă vreme?

2 comentarii :

Gogu spunea...

Vine de se leaga !
http://www.dcnews.ro/2013/05/sfatul-unui-laureat-al-premiului-nobel-dat-romaniei-iesiti-din-ue/

Riddick spunea...

N-ai cu cine, în parlamentul actual.


Citate din gândirea profundă a europeiştilor RO

Dragoş Paul Aligică, 2013: "Fiţi atenţi aici ce e greu cu adevărat şi ceea ce înseamnă a face politică: E greu să faci reforme şi să construieşti în pofida voinţei populare şi elitei politice. Ăia sunt meseriaşii adevăraţi, ăia merită admiraţia şi respectul. Ăla e leadership adevărat şi ăia sunt politicieni şi strategi adevăraţi. Cei care construiesc în pofida materialului clientului şi valului, nu cei care se dau duşi de val. Cei care iau masa inertă sau recalcitrantă de aici şi o mută dincolo. Aşa se construiesc societăţi, economii, naţiuni."

Postări populare (nu P.P.E. !):