Statele Unite ale Europei între utopia extremelor şi echilibrul pieţelor

Concluzia acestui articol pe care l-am preluat de pe  SOCIOPOLITOLOGICA: Oamenii vor fi întrebaţi dacă îşi doresc asta sau vor fi obligatoriu integraţi pentru a fi salvaţi?

de Răzvan Papasima

Se discută tot mai des despre soluţiile instituţionale la actuala criză, se proiectează scenarii, se exprimă convingeri şi se descriu ipoteze.  Problemelor noi li se aplică soluţii noi, inovative, menite să dea impulsul necesar reorganizării sociale a Europei. Cel puţin aceasta este lozinca după care se ghidează liderii de azi. În realitate, bulversat de dezechilibrele pieţei şi de ineficienţa politicilor neoliberale, bătrânul continent scormoneşte în istorie după viitorul glorios al celei de-a doua modernităţi, visând cu ochii deschişi la o nouă structură socială, economică şi politică: Statele Unite ale Europei. Inutil a mai discuta istoricul acestei idei care încă din antichitate a preocupat minţile gânditorilor, mă voi opri însă asupra influenţei pe care acest concept l-a avut asupra doctrinelor care au marcat ultimele două sute de ani.

Suferind mici metamorfoze teoretice de-a lungul secolelor, ideea Statului European Unit a percutat ideologic între stânga şi dreapta, îmbinându-se tangenţial la extreme. Astfel, părintele anarhismului, Pierre Joseph Proudhon (1809-1865) a pledat pentru o construcţie federalistă a Europei, viziunea sa fiind cunoscută mai târziu sub denumirea de “federalism integral”, o formă de federalism atât teritorială cât şi socială, menită a răspunde provocărilor legate de problema naţionalităţilor şi cea a inegalităţilor sociale. Pentru Proudhon toate constituţiile politice, toate sistemele de guvernare, incluzând federaţiile au un singur scop: “Libertatea  ridicată la puterea a treia, iar autoritatea redusă la rădăcina cubului”, cu alte cuvinte maximizarea libertăţii şi minimizarea autorităţii. Potrivit filosofiei istoriei lui Proudhon, federalismul este forma de guvernământ a viitorului, sigura care ar putea actualiza crezul Revoluţiei Franceze.

De aici şi până la comunismul internaţionalist ce visa la o Europă Unită Proletară nu a mai fost decât un pas. Marx şi Proudhon s-au influenţat reciproc o vreme şi în ciuda divergenţelor ideea Statelor Unite Europene a rămas în continuare punctul de legătură dintre cei doi. De cealaltă parte a spectrului politic, nazismul şi-a clădit visul hegemonic pe aceeaşi idee a organizării “unei familii a naţiunilor europene” sub necesitatea “unei pieţe comune”, dar spre deosebire de comunism nu lupta dintre clase va sta la baza construcţiei noii Europe, ci ideea de rasă. Carl Schmitt va încerca să teoretizeze şi să legitimeze noua organizare a Reich-ului european: “Nicio formă de ordine, nicio legitimitate şi legalitate rezonabilă nu poate exista fără protecţie şi obedienţă. Protego ergo obligo este cugito ergo sum al statului nou”.

De atunci nimic nu s-a schimbat. În esenţă, libertate sau status, status sau rasă, rasă sau piaţă sunt doar nuanţe diferite ale aceleiaşi ideologii care are ca scop crearea unei suprastructuri artificiale ce deţine a priori soluţiile pentru toate problemele cu care se confruntă lumea de azi sau de ieri.

De fapt, este dovedit istoric, visul frumos al Statelor Unite ale Europei reapare ori de câte ori continentul nostru trăieşte un coşmar. În realitate, după cum susţinea antropologul olandez Geert Hofstede motivaţia este aceea că “într-o societate cu resurse limitate, oamenii tind să se agaţe de coeziunea grupului”. Este exact ceea ce încearcă Germania să facă unind Europa vlăguită de căderea burselor şi isterizată de puseurile crizei datoriilor suverane. O entitate menită “să unifice chestiunile importante în materie de politică financiară, fiscală şi economică profitând de avantajele mărimii sale” pentru a face faţă “concurenţei globale”, de fapt pentru a menţine artificial în viaţă un întreg sistem aflat în moarte cerebrală.

Idealului utopic al statului supranaţional european, preşedintele Traian Băsescu i-a achiesat fără prea multă chibzuială, uitând că pentru a se rezolva criza datoriilor suverane toate statele vor trebui să renunţe exact la propria lor suveranitate indiferent de volumul datoriilor. Şi de aici se nasc întrebările. Această uniune politică şi economică se va conduce după principiile germane? Şi sub a cui supremaţie? Oamenii vor fi întrebaţi dacă îşi doresc asta sau vor fi obligatoriu integraţi pentru a fi salvaţi?


>> Statele Unite ale Europei între utopia extremelor şi echilibrul pieţelor (II)