"Românii sînt inagregabili"

Nu fac niciun comentariu. Redau unele pasaje din articolul Polonia si Romania, 1920-2010: analiza de Dan Ungureanu, apărut pe blogul revistei Cultura:

- Filozofii români şi cei polonezi socializează diferit. Cei români se ocupă în perioada interbelică de ascensiune politică, ziaristică şi succes public, cei polonezi prelungesc o conversaţie între egali, strict tehnică, fără să le pese de succesul public.
« Elita » e un concept depăşit în Occident. Nu există elite în Statele Unite, nici în Marea Britanie, ci doar comunităţi de specialişti. Lexical, elita se opune masei, plebei, gloatei.
Elita e prin excelenţă anti-revoluţionară : ea n-are nici un sprijin social prin care să pornească o revoltă sau un protest. Ea se manifestă prin închidere şi solipsism.

- Jurnalul cercului de la Păltiniş seamănă Saturnaliilor lui Macrobiu, discuţii erudite ale unor erudiţi ; filozofia îi eliberează de totalitarismul ambiant. Dar Noica n-a discutat filozofie niciodată cu nimeni de la egal la egal, ci doar condescendent, de la profesor la discipoli. A fost un fermecător eseist, dar opera lui filozofică e desuetă. Sentimentul românesc al fiinţei e simptomatic pentru acest solipsism fără deschidere (sentimentul bulgăresc al fiinţei e la fel de bun), acest doct marivaudage. Provincial e dispreţul lui Noica pentru Michel Foucault. Cercul de la Păltiniş e închis, un maestru harismatic, o mînă de discipoli, mulţi vizitatori plini de paralizantă adulaţie, de veneraţie hipnotizată.

- De ce n-a existat dizidenţă în România – dizidenţă politică organizată ? Intelectualii niciodată n-au catadicsit a intra în dialog cu muncitorii. În România, fostă ţară agricolă, muncitorimea a apărut graţie industrializării din anii 1950. Muncitorimea era o creaţie a regimului, şi (foarte vag) recunoscătoare acestuia. Ungaria s-a revoltat în 1956, Cehoslovacia în 1968, Polonia în 1980.
În anii 1990, diversele institute de cercetare a comunismului au accentuat, dolorist, persecuţiile politice din anii ’50, ignorînd monumental problema : de ce nu s-a coagulat o mişcare politică de rezistenţă ?
Elita intelectuală românească a fost un grup fără contribuţie filozofică în perioada interbelică, dispreţuitoare a masei în perioada dictaturii ceauşiste, şi cu un rol ambiguu după 1990. În perioada comunistă, Gabriel Liiceanu a putut publica operele complete ale lui Platon datorită unei politici editoriale binevoitoare. În ciuda cenzurii apăsătoare şi arbitrare, cărţile apăreau. După Revoluţie, deşi numărul de titluri a crescut, tirajul total al cărţilor în România a scăzut de şase ori. Lumea, azi, cumpără de şase ori mai puţine cărţi ca înainte de Revoluţie. Cu rare excepţii, Humanitas nu publică decît traduceri. Regimul comunist îşi plătea bine autorii. Adrian Marino, teoretician al literaturii (de cîte cărţi de teorie literară aveţi realmente nevoie în bibliotecă ?) primea, pentru o carte, echivalentul a doi ani de salariu al unui profesor universitar (o spune singur în Memorii). E explicabil de ce îşi permitea să trăiască din scris. Ce teoretician al literaturii îşi permite să trăiască din scris, în România, în 2010 ?

- Românii sînt inagregabili. După 1990, partidele româneşti s-au caracterizat doar prin excluderi, sciziuni, turism politic. Se explică a posteriori prăbuşirea PNŢCD prin picrocolinele lupte intestine pentru ştampila partidului duse între două fracţiuni ale acestui partid confidenţial, ajuns de la putere într-o garsonieră. Îmi explic a posteriori inexistenţa unei dizidenţe în România prin faptul că toţi membrii ar fi dorit să fie şefi. Paul Goma, al cărui statut de dizident e deasupra oricărei discuţii, s-a risipit, după 1990, în mizantropie şi acrimonie. N-ar fi putut niciodată face parte din nici o organizaţie.
Românii sînt incapabili de exactitate şi corectitudine, incapabili de a alcătui organizaţii, de a lua decizii în colectiv prin negociere, şi de a duce un plan la bun sfîrşit.