Nebunia periculoasă a “cât mai multă Europa”

Articol preluat şi tradus de presseurop, după ziarul portughez Público:

05 iulie 2010  | Público Lisabona

Mayk

Pentru a face faţă riscului de faliment al celor mai îndatorate State membre, cei Douăzeci şi Şapte au adoptat măsuri - plan de stabilizare a monedei euro, schiţă de guvernanţă economică - care merg în sensul unei mai mari integrări. Dar au făcut toate acestea încă o dată fără a solicita părerea europenilor, regretă Publico.

José Manuel Fernandes

Uniunea Europeană trăieşte în aceste zile o lovitură de Stat antidemocratică şi, aparent, nimeni nu găseşte ceva de comentat. Nici în Portugalia, nici în majoritatea ţărilor europene. Se protestează şi se rezistă doar în Marea Britanie, unde democraţia este mai veche şi mai bine înrădăcinată. Exagerez? Nu cred. Ceea ce numesc - cântărindu-mi cuvintele - o lovitură de Stat transeuropeană consistă într-o tentativă de violare a suveranităţii naţionale care va înfrânge echilibrele Tratatului de la Lisabona şi va umili parlamentele naţionale. Măsurile sunt prezentate opiniilor publice ca fiind evoluţii importante spre "mai multă Europa" şi ca o primă concretizare a unui "guvern economic" paneuropean. Dar în nici un moment electoratul nu a fost chemat să voteze, nici să manifeste dorinţa sa de a vota.

Cu ideea că nu trebuie să te opreşti niciodată pe o linie dreaptă, ne pregătim să facem un pas mai  mare decât ne permite piciorul, din partea celor care ar putea conduce la prăbuşirea Europei, minată de divorţul de neîmpăcat între elitele federaliste şi alegătorii care nu se mai regăsesc în spaţiul şi regulile diferitelor democraţii naţionale.

Nu există corespondenţe între spaţiul în care cetăţenii cred că au ceva de spus (care, chiar dacă acest lucru place sau nu, este şi va rămâne spaţiul Statelor naţionale), şi spaţiul în care se iau din ce în ce mai multe decizii, decizii din ce în ce mai nepopulare.

UE nu ştie să-şi înlocuiască propriul guvern

Uniunea Europeană eşuează la cea mai importantă dintre probele democratice: nu ştie cum să-şi înlocuiască paşnic propriul său guvern. Dacă Parlamentul poate, evident, să demită Comisia, nu numai că nu poate să facă acelaşi lucru cu Consiliul, ci, în plus, nici un alegător nu-şi alege parlamentarii europeni gândindu-se la cine va fi viitorul preşedinte al Comisiei. Şi să nu credeţi că este vorba aici de o problemă minoră, de trecut cu "curajul", "îndrăzneala" şi "viziunea" pretinşilor lideri europeni care, se spune, nu există de fapt. Este o problemă centrală, căci nu este posibil să ai mai multă uniune politică fără mai multe transferuri de suveranitate, la fel cum nu este posibil să ai un "guvern economic" demn de acest nume fără un veritabil buget european.

Ori, dacă putem ezita încă în faţa unei greutăţi simbolice care ar îmbrăca pentru toate Statele obligaţia de a-şi prezenta mai întâi bugetul celor de la Bruxelles (nu se ştie exact cui) mai degrabă decât Parlamentului lor naţional; dacă noi mai putem trăi încă în iluzia că adevăraţii şefi ai Uniunii sunt organele comunitare şi nu puternicii şefi ai Statelor membre - cu Germania în frunte; dacă dorim să ignorăm riscul ca o prepoderenţă a marilor State să provoace reacţii naţionaliste, ceea ce nu putem ignora, în schimb, este imposibilitatea de a creşte bugetul european. Căci majoritatea, dacă nu totalitatea Statelor, şi a popoarelor, s-ar opune pe termen scurt.

Apelul la FMI: un avantaj pentru sănătatea democraţiilor europene

Problema de fond pe care a revelat-o această criză este că, atunci când Statele pierd stăpânirea politicii monetare, se regăsesc fără nici un mijloc de a se reface rapid de pe urma pierderii competitivităţii economiei lor. In sânul unei uniuni monetare, acest aspect nu se poate rezolva decât prin intermediul transferurilor interne de resurse în favoarea regiunilor sau ţărilor atinse de ceea ce numim "şocuri asimetrice". Ori, pentru ca să existe transferuri interne susceptibile să ajute o regiune sau o ţară în criză, este necesar un buget larg superior actualului procent de 1.23 % din PIB al UE. Dacă liderii europeni ar fi vrut cu adevărat să-şi înghită exageratul orgoliu propriu, ar fi văzut că apelul la FMI (sau la o altă instituţie echivalentă) are un avantaj pentru sănătatea democraţiilor europene: frâna la suveranitatea naţională care o intervenţie de acest tip o implică va fi mereu temporară, în ciuda transferurilor definitive, ca cele prevăzute în prezent.

Este adevărat că anumite ţări (ca Grecia, Portugalia sau Spania) au alunecat în situaţia în care se află astăzi din cauza motivelor pe care ele însele le-au comis. Am putea merge până la a spune că merită cu prisosinţă să aibă un jandarm (sau mai mulţi) în sânul ministerelor lor de Finanţe. Insă pagubele cauzate de criza datoriilor suverane nu ar fi trebuit să permită să ne facă să reacţionăm prin măsuri precipitate care, în ciuda a ceea ce zic că ar dori apărătorii lor, sunt cu mult mai susceptibile să îndepărteze cetăţenii de Uniune decât să contribuie la consolidarea acestui spaţiu. Un spaţiu ale cărui mari reuşite au fost întotdeauna cele ale integrării economice, şi care a cunoscut cele mai dure eşecuri cu visele sale de a se transforma într-o nouă putere economică. Crizele, este bine să amintim acest lucru, nu sunt doar ocazia de a accelera pasul pe drumul care mai rămâne de parcurs; ele sunt tot atâtea ocazii de a schimba itinerariul.