Duşmanul ne-numit

Prin cărţile de istorie scrie despre diverse conflicte pe care le-am avut cu unii şi cu alţii, dar prea puţin şi despre conflictul istoric cu catolicismul, cu papalitatea. Câteva fragmente din piesa de teatru "Vlaicu Vodă" din 1902, a lui Alexandru Davila. Piesa este atacată de progresişti ca fiind "xenofobă, inactuală, provocatoare". "Nerecomandabilă". Vlaicu = Vlad = "Vladislav", sec. XIV. Piesa este de o profunzime similară cu "Macbeth", a lui Shakespeare, şi de un stil apropiat.

MOŞ NEAGU

Stăpâne, oh! Atunci amar de tine!
Pentru dânşii eşti vrăjmaşul, veneticul, un lătin;
Că, deşi de mult în ţară, ai rămas ce eşti: străin.
Eştri străin, jupâne Pala. Mii de patimi asmuţite
Stau la pândă, te-nconjoară; şi boierii au cuţite
Ce ucid, deşi sub haină tu porti zale de oţel.
— Za subţire de Milano, împletită mărunţel. —
Pază bună-n aşa vremuri pentru omul doamnei Clara,
Care,-n ciuda Ohridimei, catolicizează ţara.

PALA

Moşule, tu ţii cu dănşii!

MOŞ NEAGU

Eu! Că doară nu-s român!
Sunt maghiar, ca Clara-doamna. Şi-apoi, tu-mi eşti bun stăpân.
Dar îţi zic: fă ochii-n patru; de boieri să-ţi fie teamă:
E-n primejdie iscoada când e taina mai de seamă.
Am aflat şi eu destule despre ce-aştepţi aci.

PALA

Ce?

MOŞ NEAGU

He! multe! Tu eşti mândru că te vei învrednici
Să spui, mâine, Clarei-doamnii ce-au făcut aci boierii;
Mândră e şi Clara-doamna, azi — când frânele puterii
Par pe mâini a-i fi lăsate de nevrednicul voivod —;
Mândră şi papiştăşimea că se-nfige prin norod;
Şi e mândru Kaliany — ce-şi închipuie, nerodul,
Că el toate le-nstrunează, sfatul, doamna şi voivodul —
Toţi-îs mândri, toţi-îs falnici.
Vodă singur e smerit.
Dar smerenia-i e umbră, ce de pizmă l-a ferit.
El mereu în ea se-afundă şi, cucernic, pururi tace;
Dar din umbră şi tăcere vodă face şi desface.
Îi ajunge — ca să ţină toate-n mâna sa de fier —
Să-l priceapă Rumân Grue — Grue, ce nu-i nici boier —
Ce cutreieră domnia şi, pe-ascuns, orânduieşte
Ce, pe-ascuns, gândeşte vodă, şi, pe-ascuns, îi porunceşte.
Şi, de-s frâne şi zăbale între voi — voi toţi — şi el,
I-a lui frâna; iar a voastră, doar zăbaua de oţel.
— Astfel se rostesc bătrânii din adâncul cugetării;
Însă voi nu le daţi seamă şi tociţi răbdarea ţării
Şi-a lui vodă.

PALA

Taci, moşnege. Vlad, cucernicul voivod
Este domn fără domnie şi voivod fără norod.
N-are oaste, n-are curte, abia streji — o mângâiere
Ca să-şi dea măcar cu gândul c-are o umbră de putere, —
Despărţit, prin Clara-doamna, de nebunii ce l-au pus
Să se lupte cu crăimea şi biserica de-Apus,
— Şi, deşi cu vitejie cucerise Făgăraşul,
Şi, deşi arsese Alba, drept răsplată că vrăjmaşul
Îi prinsese robi suroră şi cumnat, pe Straşimir,
Totuşi — de când oropsit e vel-spătarul Dragomir —
Vlaicu, ca-ntr-un vis, pierdut-a judecata lui săracă;
Şi, de-i domn, e că se-ndură doamna, buna lui dădacă.
El nu e nimic. Iar Grue — crede-mă, că bine ştiu —
Îi jăleşte ca pe-o babă văduvă de timpuriu;
Şi, de umblă prin domnie, asta numai ca să-i spună
De-i belşug sau sărăcie, or de-i vremea rea sau bună.

MOŞ NEAGU

Fie! Dar boierii mişcă; s-ar putea să nu mai vrea
Să-i frământe sub călcâie, pururi, o muiere rea.
De-l târăşti prin bătătură, vorba ceea, rupi zăblăul,
Închisorile sunt pline şi-ntr-o zi...

PALA

Avem călăul!
Du-te-acum. Fii fără grijă; mi-am pus zaua de oţel.
Şi-apoi, scorbura e mare şi m-oi face mititel
(Moş Neagu îi ajută să intre în scorbură.)

*  *  *  *  *

COSTEA

(către Groza)
Multumesc, jupâne Grozo.
(Către ceilalţi:)
Voi căta dar a vă spune
Pentru ce norodul vostru potrivit-am să se-adune
Azi, aci, şi-n taină. — Gândul, cerul ni-l va cerceta
Căci cu noi e, Nicodime, sfânt igumen, rasa ta.
Mai întâi, blagosloveşte.
(Toţi se-nchină sub blagoslovirea lui Nicodim, apoi Costea urmează către Groza:)
De-acum, spune, Grozo frate.

GROZA

(după o tăcere)
Suferinţele Moldovei ce să vi le mai arate
Glasul nostru! Laţcu-vodă, un mişel, un renegat,
Către Ludovic şi către papa Urban s-a legat
Să se-nchine lor, crăimei cu domnia şi norodul,
Iar papimei cu credinţa. Dar boierii şi sinodul,
Credincioşi în legea sfântă şi-n Ohrida-mpărtăşiţi,
Răzvrătindu-se, vai! fură biruiti, măcelăriti.
— Doamne, Dumnezeul nostru, câte suflete curate
Către tine-atunci zburat-au de pe ruguri!

COSTEA

(strângându-i mâna)
Grozo frate!

GROZA

Eu scăpai. Pribeag prin lume, fără pâine, fără rost,
La câminurile voastre am aflat un adăpost.
Pentru tara mea. Moldova, pentru legea creştinească,
Mi-aţi întins, cu-n ea frăţia, mâna voastră românească,
Dar şi-aci, la obârşia neamului, ca şi la noi.
Şi-a lăţit papistăşimea necuratul ei puhoi.
Vlaicu-vodă, care-n vremuri, harnic, priceput, cucernic,
Către datina străbună, către Domnu-atotputernic,
A oblăduit moşia pentru slava ei şi-a lui,
Azi, e robul doamnei Clara, prin urmare-al craiului.
Ea domneşte; şi printr-însa-n ţara voastră românească,
Au ajuns, de-o parte, craiul, de-alta, papa să domnească.

*  *  *  *  *

VLAD

Iţi aducem ştiri urâte.

MIRCEA

Care ştiri?

VLAD

Am auzit
Că,-nchina` pân` la ruşine, azi, de maştera maghiară,
Vodă,-n loc să se răscoale, i s-a dat mai mult pe gheară;
C-a-nvoit lui Kaliany, fără ştire, fără sfat,
Să clădească cetăţuie pentru unguri în Banat;
Şi-n sfârşit, că, din îndemnul Clarei, s-a rostit că-i vreme
Să golească prin secure temniţele unde geme
Floarea boierimii. Groza, vai de el! cu viaţa-i chiar,
Poate să plătească doru-i pentru ţară şi altar.

MANEA

Suntem toţi loviţi într-însul.

NICODIM

Toţi,... Şi-ntreaga ohridime,
Legea noastră

VLAD

Împrejurul nostru mişuie-o mulţime
De iscoade, de streji mute ce-o simţim, în orice loc,
Sfredelindu-ne din spate sufletul cu ochi de foc.

ROMÂN HERESCU

Vezi cât de puţini venirăm.

BALDOVIN

Mulţi se ţin închişi în casă.

ROMÂN HERESCU

Straja curţii e-ndoită.

MURGU

În ograda ei se-ndeasă
Două sutăşii călare, înarmate de război.

NICODIM

Doamna stă păzind pe Vodă.

VLAD

Iară solul pe-amândoi.

BALDOVIN

Răul e c-au prins de veste.

MANEA

Că ni se cunoaşte gândul.

MURGU

Şi ca n-aveam sorţi de-acuma decât să ne-ajungă rândul
Să-l urmăm pe bietul Groza în uitarea vreunui beci...

VLAD

Ce călăul va deschide, călăuza pentru veci.

NICODIM

Stăm în mâna lor.

ROMÂN HERESCU

Doar fuga ne rămâne.

MANEA

Nu-i scăpare
Altfel.

VLAD

Ne-or suna şi ceasuri bune.

MANEA

(urmând)
Căci pe răzbunare
Dacă-o fi pornită doamna, oh! de noi, amar şi rău.

VLAD

Da, suntem pierduti!

MIRCEA

(uimit de ce aude, izbucnind)
Oh! doamne!... Şi cu ochii pe călău,
Ca cireada de tăiere, ca lăstarul de pădure,
Noi, bărbaţi, privim cum rândul ne soseşte la secure!
Ce fel? Voi, viteji de viţă, boieri între boieri,
Voi, ce sufletele voastre le-mbătaţi cu slavă ieri,
Voi! ce prapurele legii vreaţi să-l înăltaţi la soare,
Ce ziceaţi că râvna voastră paloşul să v-o măsoare...
Ah! v-o spun aci, menirea cu mândria v-a-ncetat
Vouă, ce măreaţa-i ţintă şi pe Groza l-aţi uitat,
Vouă, ce priviţi o fiară cum de soarta voastră-şi râde
Vouă, ieri cumetrii morţii, zăluziti acum de-un gâde,
Căruia-n tocmeala-n care capul vi-l răscumpăraţi.
Drept zălog, ca să mai rabde, pe-al lui Groza l-aruncaţi.

NICODIM

Doamne!

VLAD

Doamne!

MIRCEA

Ah! vă pare că mi-e vorba prea sireavă:
Nu, zău! mai puţin, desigur, decât fapta vă-i mârşavă.

NICODIM

Doamne!...

MIRCEA

Oh! lăsaţi încalte să vă spun ce-aţi făptuit,
Doar să vă roşiţi de vorbă dacă fapta v-a priit.
Da, pe Groza voi, voi singuri, morţii-l aruncaţi în pradă,
Voi loviţi menirea noastră cu ruşine şi dosadă,
Voi, nu Vodă, de credinţă şi de neam v-aţi lepădat,
Voi, nu Vodă, voi, nu Vodă, sângele vi l-aţi trădat!
Dar nu eu!... Un glas în mine îmi şopteşte datoria
Şi-acel glas — de nu s-aude de-orice suflet — e mândria!
Şi mândria porunceşte, celor ce-o aud cu dor,
Să privească-n faţă moartea când în joc e ţara lor.
(Doamna Clara se iveşte pe pragul uşii şi ascultă ce urmează, neobservată de nimeni, decât de Pala, căruia îi face semn să tacă.)
Ascultând acea poruncă, eu mă pun în răzvrătire
Cu voivodul cel nemernic ce ne mână la peire,
Ce — smerit, viclean, făţarnic, închinându-se oricui —
E-o primejdie de-a pururi pentru noi şi ţara lui.
Voi, plecaţi-vă dar capul şi fugiţi! Eu vreau prieteni
Neclintiţi, cum stau sub soare şi sub trăsnet mândrii cetini!
Sus mi-e fruntea-n zile line, sus şi-n zile de nevoi.
Şti-voi, faţă de restrişte, să fiu singur.

DOAMNA CLARA

Vom fi doi.

*  *  *  *  *

VLAD

Doamnă, Vodă n-ar fi rău,
Dac-ar asculta de păsul ţării, el şi sfatul său.

CLARA

(uimită, dar reculegându-se)
Sfatul său? Ah! e destoinic şi ne face treabă bună
Când îl sprijină pe Vlaicul în pornirea lui nebună
De-a se război-mpotriva celui mare cu cel mic,
De-a fi aliat cu sârbii şi certat cu Ludovic.

NICODIM

(surprins şi zărind, în sfârşit, adevărul)
Vodă Vlaicu face-aceasta?

CLARA

Da: pe Groza de-l jertfeşte
Bănuielilor ce-n Gomneh şi-n Suceava-ncep a creşte;
Totuşi, el se dă cu Stareţ şi, în duhu-i fără şir,
Uită că zac robi la Gomneh fiica mea şi Straşimir:
Uită că, din munţi, voivodul Mikloş-hertzeg cată-n zare
Un prilej, bun, rău — ce-i pasă — din hotar să se coboare,
Ca, la rândul ei, oştirea-i, năvălind şi ea la noi,
Să se joace-aceeasi horă ce-n Ardeal jucat-aţi voi;
Vodă uită tot. Dar ţara, îndrumată la pieire,
Cată să-i curmeze calea fie chiar prin răzvrătire,
Da, da! steagul răzvrătirii îl desfăşur azi şi eu;
Vodă e vrăjmaşul vostru, el e şi vrăjmaşul meu;
Toţi cunoaştem păsul ţării şi de-aceea vă zic iarăşi
Că protivnicii lui Vodă sunt cu mine azi tovarăşi,
Precum eu cu ei.

NICODIM

(după o tăcere)
Pe Vodă, doamnă, nu-l învinuim
Decât doar că nu ne-ajută ţara să ne-o mântuim
De străini şi de catolici.

CLARA

(aparte)
Câine! Oh! te-oi ţine minte
Şi pe tine. Dar... răbdare!
(Tare:)
Te-nţeleg, preasfânt părinte:
Sunt catolică, aşa e, şi pe faţă, nu pe-ascuns;
Dar străină nu sunt ţării, dovedit-o-am de-ajuns;
Şi i-o dovedesc şi-acuma, când lui Mircea-mi dau copila.
(Apasând pe cuvinte:)
Ce... dupu-un străin vrea Vlaicu s-o mărite cu de-a sila.

MIRCEA

Ce? Ce-ai zis?

CLARA

Am zis că Vlaicu vrea să dea după-un străin.
Pe domniţa Anca.

MIRCEA

(aparte)
Doamne! Teasul e de-acuma plin.

VLAD

Doamnă, ştirea-aceasta poate să nu fie...

CLARA

Dovedită?
Ba e lucru sigur. Anca e de mult făgăduită
Craiului sârbesc.

VLAD

(buimăcit)
Lui Stareţ?

CLARA

Da! şi, credeţi ce vă spui,
Vlad le-a chibzuit pe toate fără ştirea nimănui
Zilele-astea, mâine poate, e-aşteptată o solie
Care pe-Anca o va cere pentru Stareţ de soţie.

MIRCEA

Zici că mâine?...

CLARA

Chiar şi mâine. Trebuie să fi trecut
Dunărea de ieri solia.

(Boierii se înţeleg din ochi, înţeleg în sfârşit, dar par nedumeriţi.)

*  *  *  *  *

VODĂ

Voi!... Ah! maşteră haină,
Însăşi tu ales-ai pentru mine grâul de neghină.
(Scoate de la brâu o cheie, merge la uşa ferecată şi o arată boierior.)
În această culă neagră bob cu bob am adunat
Rodul bun, întru iubirea de moşie semănat
Şi cernut la ciurul aprig al credinţei prigonite.
De-acum, iasă la iveală: vremile sunt împlinite.
(Deschide uşa.)
Hei! vitejii mei prieteni, v-am adus tovarăşi noi!
(Cei din culă ies, liberi şi înarmati, iar cei din scenă îi recunosc şi aleargă către ei.)

MURGU

Golea!

ALDEA ALGIU

Cretu!

VLAD

Moş Ivaşcu!

NICODIM

Groza!

GROZA

(ieşind din culă)
Şi Miked cu noi?

(Ei se îmbrătişează cu lacrimi.)

VODĂ

(zâmbind)
Ce zici, bane, se ghicise taina mea, când, bunioară,
Se zvonea c-aici, în culă, adunasem o comoară?

MIKED

Doamne, eşti adânc şi mare.

VODĂ

Împotriva celor răi
Ei mă apără pe mine, zi şi noapte, eu pe ei.

NICODIM

Fii blagoslovit în veacuri, păzitor al celor sfinte:
Crucea, neamul şi moşia.

VODĂ

(scotându-şi cuşma)
Şi cu Dumnezeu-nainte!
(El se închină către icoane. Toţi urmează pilda. Dar uşa se deschide. Intră Grue. E plin de pulbere, cu părul lipit de sudoare pe frunte. Vodă, cum îi vede, aleargă la el şi îl aduce-n scenă.)
Grue!... Cetele sunt gata?
(Grue face semn că da.)
Dragomir?
(Grue arată cu capul uşa.)
A şi sosit?
(Grue face semn că da.)
Adu-mi-l încoa.
(Grue iese.)
Ce oameni! Ah! de-acum sunt liniştit.
Dragi boieri, ne lipsea unul dintre-atâţi viteji de seamă,
Cel mai straşnic. El aleargă când nevoia ţării-l cheamă.
(Arată uşa, pe care intră un călugăr catolic.)

NICODIM

Un catolic!

VLAD

Un călugăr minorit!

(Vodă merge la călugăr şi-i descopere capul.)

MIKED

E Dragomir!

VODĂ

Iar v-aţi îndoit de mine!

DRAGOMIR

Iartă-i. Vezi, şi eu mă mir.
De porunca ce mi-ai dat-o mie, cuvioasa slugă
A Ohridei, să-mi vâr capul sub acest otrep de glugă.

VODĂ

(luându-l de mână)
Nici o slavă, nici un nume nu deschide-atâtea porţi,
Azi, la curtea mea, ca zdreanţa ce cu-atâta scârbă porţi.
Leapăd-o de-acum. E semnul să se lepede şi ţara
De smerenia sub care se-ascundea de doamna Clara.
Şi, făţiş, de mâine iarăşi, vel-spătare, vom purta
Gluga noastră cea de zale.

DRAGOMIR

(sărutându-i mâna)
Să trăieşti, Măria-ta!

*  *  *  *  *

VODĂ

Doamnă, sunt aproape patru ani de când războiul
Cu crăimea ungurească săvârşitu-s-a în toiul
Biruinţelor române repurtate pe deplin
Din Vidin la Alba Mare, din Ardeal la Severin.
Şi de când, într-o unire, cei de-o limbă şi de-un sânge
S-au silit, luptând alături, jugul craiului a-l frânge.
Biruiserăm. Vrăjmaşul, pretutindeni fugărit
Ne lăsa stăpâni la dânsul pe ţinutul cucerit,
Şi cu iarna, când de obşte, orice luptă-i amânată,
Mă făleam să-mi văd, statornic, stăpânirea-ntemeiată,
Pe când tu la Curtea-de-Argeş cârmuiai în locul meu,
Totul m-ajuta; deodată, iacă vine ceasul rău:
Mulţi din căpitanii oştii din Ardeal, sub Nicolae,
Frate-meu, îl părăsiră, chiar în ziua de bătaie,
Luând cetele. Aceasta, din porunca ta în scris.
Doamnă, oastea-i fu zdrobită-n acea zi, şi el ucis.

CLARA

(îngrijorată de dezgroparea acestei vechi afaceri)
Dar, ţi-am spus că vream la Alba să trimit...

VODĂ

Mi-ai spus, aşa e,
Dar şi-acuma plânge neamul pe voivodul Nicolae
Şi-i sărută piatra în monăstirea de la Câmpulung!...
Din această biruinţă, oştile crăieşti ajung
(urmându-şi vorbirea de mai sus)
La hotarul ţării noastre! Făr-a mă-ntreba pe mine,
Domnul, ai trimis solie ca crăimei să se-nchine
Şi să milogească pacea ce ea însăşi milogea!
În acelaşi timp, oştirea, ce prin ţară se strângea,
Tu o slobozeai, în locu-i, chiar la curtea mea domnească,
Stabileai pe Kaliany cu oştire ungurească!
Şi mă părăseai pe mine, oropsit, la Făgăraş,
Şi, biruitor, dat pradă biruitului vrăjmaş!...
Dar puterile maghiare, din noroc, erau sleite
De războaiele din urmă până-n Bosnia pornite;
Astfel că, scăpai din gheara morţii. Pacea se făcu!
Iar crăimea, Făgăraşul, totuşi, mi-l recunoscu!...
„Din atare războire, din atare vitejie,
Din avântul cel mai straşnic repezit de-o vijelie,
Ce foloase mândre tras-ai?" strigă morţii din mormânt.
- Ce? Mi-am închinat moşia pe-o prăjină de pământ!...
Da, de-atunci, de tine, doamnă, e moşia mea-nchinată!
Kaliany-aci domneşte! şi chiar sora mi-e lăsată,
Ca ostatic de credinţa-mi şi zălog de viaţa lui.
Iacă ce-a ajuns domnia! Mi se cade să ţi-o spui:
De-o aşa călăuzire ţara noastră e sătulă!
Căci a fost hrănită pururi cu mândrie, nu cu hulă,
Şi c-a învăţat din datini date de strămoşii mei
Numai Domnului din ceruri să închin coroana ei.

*  *  *  *  *

DRAGOMIR

Să-i spun eu Mării tale cari sunt duşmanii ţării
Doamnă, şi, prin care semne, -n neamul nostru românesc,
Credincioşii si vrăjmaşii ţării se deosibesc.
Uită-te la mine, doamnă: pe-acest piept, pe-această frunte,
Urma rănilor, în slove serbede, alt' dată crunte,
Spune, celor de pe-acuma, că spătarul Dragomir
Şi-a văzut de datorie patruzeci de ani în şir;
Că hotarele domniei sunt de spada-i rotunjite,
Şi că orce biruinţe sunt pe trupu-i răbojite!
Patruzeci de ani, albastrul astfel flamuri azurii
Cu credinţa noastră,-n slava cerului îl primenii!
Patruzeci de ani, alături cu-alţii — ţara şi-azi îi plânge —
Letopiseţul moşiei scrisu-l-am cu-al nostru sânge!
Iată ce-au făcut cu mine, timp de patruzeci de ani,
Cei ce legea cârmuirii îi numeşte azi duşmani.

CLARA

(sculându-se)
E prea mult!

DRAGOMIR

(violent)
Nu încă, doamnă.

CLARA

Oh!

DRAGOMIR

Nu! Iat-acum spuza
De drept-credincioşi adusă, până-n sfat, de călăuza
Judecării.

CLARA

Ah! spătare, încă-o dată, e prea mult!
Depăşeşti orce măsură! — Tu taci, Vlade!

VODĂ

Eu ascult,
Mamă.

CLARA

(aşezându-se la loc pe jeţ)
Mamă? Fiu netrebnic!... Fie, dar voi ţine minte.

DRAGOMIR

De-ar fi să le uiţi vreodată n-aş rosti aşa cuvinte!
Dar îţi spun ce am pe suflet şi mă jur pe Dumnezeu
Că nu-ncape nici minciună, nici trădare-n gândul meu.
Mă uimesc acele soiuri de boieri ce te-nconjoară!
Nu e unul să nu fie pripăşit de din afară!
Unguri, mai cu seamă, lifte de-orice fel, toţi papistaşi,
Toţi străini de noi, iar legii noastre cei mai cruzi vrăjmaşi.
Sunt deştepţi, aşa e, doamnă: dar cu mintea lor isteaţă,
Ei întind pe noi o largă mreajă, deasă ca o ceaţă,
Ce supune la robie, doamne Vlade, neamul tău,
Năbuşându-i simţul pentru ţară, domn şi Dumnezeu.
Ei vor ranguri, avuţie; încruntată sau smerită,
Mâna lor despoaie ţara ca pe-o ţară cucerită.
Şi ce treburi de ispravă au făcut în viaţa lor
Ca românul să-i primească, ospătos şi-ndurător?
Unii, slugi fără credinţă, condotieri, a lumii spumă,
Au prădat, cu foc şi sânge, pentru bani, chiar ţara mumă.
Alţii, trădători ca Iuda — să-ţi numesc pe-acei vicleni?
Şi-au vândut, prin ranguri, neamul, fraţii lor, pe ardeleni
Şi cu-aceşti ereţi de curte ai voi să fii stăpână
Pe-acei mândri şoimi de plaiuri şi-n chiar ţara lor română?
Lasă-te de-aşa nădejde: din acest al său pământ,
La vrăjmaşi nu dă românul decât locul de mormânt.

CLARA

Începând printr-o dosadă nici că se putea, spătare,
Să n-alunece vorbirea-ţi până la o-ameninţare.
Dar ce-mi pasă! Nu mi-e teamă! Fac ce vreau: voi cârmui
Cu ereţii! Şi, zadarnic, şoimii tăi m-or pizmui.

DRAGOMIR

De rămâi cu dânşii, doamnă, cârma ţi-o luăm din mână.

CLARA

(sărind în picioare şi izbucnind)
Îndrăzneţe! Cum? În faţă... Uiţi că sunt aci stăpână!
Cine să cuteze?...

DRAGOMIR

Ţara, din boier până-n popor.

CLARA

Vlade, taci şi-acuma?

VODĂ

(care-şi vede planul izbutind)
Doamnă, eu sunt de părerea lor.

CLARA

(încremenind mai întâi; apoi, într-un hohot de biruinţă)
Ah! de mult te-nţelesesem! În sfârşit te dai pe faţă!
Îndrăzneala lor mârşavă ţie ţi-a cerut povaţă!
Şi nu m-ai chemat aicea sfatul spre-a mi-l asculta,
Ci, ca doi mişei să-şi verse ciuda pe stăpână ta.
Răzbunare de nevrednic!... Răzvrătire de făţarnic!
Dar te-oi face răzvrătirea să ţi-o ispăşeşti amarnic.
(Către cei doi sfetnici:)
Voi, la temniţă!

MIKED

Uiţi, doamnă, ce ţi-am spus adeseori.
Că sunt nume ce sparg ziduri şi nu-ncap în închisori.

CLARA

(scoasă din fire, pare că-năbuşe o clipă, apoi)
Hei! strejeri!

VODĂ

Degeaba, doamnă, i-ai chema: tu ştii prea bine
Că, de-afară, nu se-aude ce se face-aci la mine.

CLARA

(pentru sine)
Ah! de-afară nu se-aude... Minunat!
(Tare:)
M-oi duce dar
Să chem însămi eu de-afară strejile...

VODĂ

Tot în zadar
Nimeni nu va pune mâna, doamnă, fără mişelie.
Pe-un boier ce l-al meu scaun e trimis cu o solie.

CLARA

(voind să meargă spre uşă)
Nimeni din ai tăi: tu însă...

VODĂ

(tăindu-i calea şi categoric)
El în tihnă va pleca.
Cine-ar îndrăzni porunca mea de domn a o călca!
(Doamna se dă înapoi, uimită. Vodă urmează, către Dragomir, apropiindu-se de el:)
Către cei ce te trimis-au pleacă dar cu vorbe bune,
Vel-spătare, de la mine, domnul ţării, şi le spune
Că se va deschide cula, mâine chiar, în zori de zi!
(încet, ducându-l la uşă:)
Sai călare, dă năvală curţii cum de-i auzi
Clopotul cel mare...
(Ei vorbesc încet şi Dragomir iese.)

CLARA

(aparte)
Mâine? Cât de scurtă, tot e lungă –
De ajuns - această noapte... ceasul rău ca să te-ajungă!

VODĂ

(coborând)
Bane, mâine dimineaţă, sfatul îl vei aduna
Când de sfânta liturghie clopotele vor suna.
(Miked se-nchină şi iese.)
Doamnă, e aproape miezul nopţii. Să căutăm odihnă
Ca de treburile ţării, mâine, să vedem în tihnă.

*  *  *  *  *

(Urmează o lungă tăcere. Apoi uşa tainică se deschide încet. Intră doamna Clara, Pala şi alţi doi ucigaşi; ei se apropie cu grijă de patul domnesc, doamna trage perdeaua, ucigaşii dau să năvălească, dar încremenesc văzând pe Vodă în genunchi, cu ochii pe icoană. Doamna îi asmute, smulge pumnalul din mâna unuia din ei şi se repede; dar Grue îi sare înainte şi o duce de braţul înarmat pe când boierii se năpăstuiesc asupra ucigaşilor.
Cortina cade repede astfel ca să nu se poată vedea desluşit măcelul ce urmează.)

N.B. În ultimul timp, unii spectatori mi s-au plâns că întunericul din scenă nu le-a permis să vadă amănuntele acţiunii mimate după sfârşitul rugăciunii lui Vodă. Dibăcia regizorilor constă în a se folosi de rivălţi şi de rampă astfel încât să fie lumină destulă pentru ca spectatorul să nu piardă nimic din această scenă mută. A nu se uita că teatrul nu dă realitatea, ci iluzia realităţii.
A.D. (n.a.).

Actul V

Acelaşi decor ca în actul al doilea. Afară însă e noapte. Torţele şi lampadarele din sală sunt aprinse.

Scena I

VODĂ, MIRCEA, MUŞAT, GROZA, VLAD, MANEA, ALDEA, ROMÂN HERESCU, MURGU, BALDOVIN, PÂRCĂLABUL CURTII

(Lume multă purtând arme: boieri, căpitani, streji etc. Pe prispa din afară se văd câţiva crainici şi pristavi domneşti. La ridicarea cortinii se aud sunând clopotele de pe la biserici. Vodă, îmbrăcat cu mantia domnească, stă pe gânduri, în jeţul de la dreapta. Deodată se aud trâmbiţe. Vodă cată spre uşă cu grijă. Intră Dragomir, Miked, boieri în arme.)

DRAGOMIR

Doamne, fostu-ţi-a porunca-ndeplinită cu-nlesnire.
Căci, de cele petrecute, nimeni n-avea nici o ştire.
Kaliany, cu hotnogul său călare, s-a predat
Şi, sub pajera domnească, armele le-a lepădat.
Iar vrăjmaşii tăi şi-ai noştri duc la rândul lor povara
Lanţurilor făurite pentru noi de doamna Clara.
Clopotele şi pristavii spun uimitului norod
Din ce cursă mişelească a scăpat al lui voivod.
Gloata-ntreagă cere moartea, moartea fără judecată,
A tâlharilor de cari aşa crimă fu-ncercată.

VODĂ

Ei şi-au ispăşit-o-ndată.

MIKED

Dar nu toţi.

VODĂ

Voi pedepsi!
Oh! şi pentru dânsa ceasul ispăşirii va sosi.

MIKED

Cred. Dar pentru ce la curte slobodă şi-acum să fie
Oare, încă se mai cade către ea mărinimie?
Doamne, pune-o-n neputinţă de-a mai face-o faptă rea:
Strejuieşte-o.

*  *  *  *  *

KALIANY

Doamne Vlade,
Mi se pare că la curtea-ţi nu se ştie ce se cade
Unui sol trămis de craiul, unui sol imperial,
Către tine, Basarabe — domn, ce-i drept, dar domn vasal.

BOIERII

(ameninţători)
Ah!

(Vodă le impune tăcere cu gestul; apoi îi face semn solului să urmeze.)

KALIANY

Oh! mie nu mi-e teamă de necazul curţii tale;
Apărat sunt de solia-mi ca de nestrăpunse zale!
Şi resping orice-apărare, fie clipa cât de grea,
Câtă vreme am pe-aceea ce mi-o dă solia mea.

(Acelaşi joc de scenă ca mai sus din partea curţii şi a lui Vodă.)

VODĂ

(după o tăcere)
Ştiu c-ai depăşit adesea dreptul dat de o solie;
C-ai cătat, aci, să zdruncini scaunul din temelie;
Că te-ai dus chiar până-acolo să dai mână de-ajutor
Ucigaşilor ce-asupră-mi încercat-au un omor;
Ştiu că crime sunt acestea, şi c-ar fi dreptate dreaptă
Să te dau, ca pe-un nemernic, pradă gâdelui ce-aşteaptă!
Ştiu, dar nu vreau!... Până-n ziuă de la curte vei ieşi...
In trei zile cată bine peste graniţă-a păşi.
Singur vei pleca, căci singur eşti sub pavăza soliei;
Ceilalţi sunt zălog la mine, de credinţa-mpărăţiei.
Tu la Ludovic vei merge: îi vei spune craiului
Că n-a fost — şi nu e — Vodă Vlad vasalul lui;
Că nu mai domneşte sluga lui în Ţara Românească.
Ci eu, care-am ars, în vremuri, Alba Iulia crăiască;
C-amândoi ne-om înţelege după placul meu şi-al lui:
De-o vrea pace, pace fie; iar de-o vrea război, să-i spui
C-am aflat la el ducaturi, ţări mănoase, scumpe scule
Şi că,-n ţara mea străbună, mai sunt Gherghiţe destule.
(Către pârcălab:)
Daţi-i spada...
(Către Kaliany:)
Mergi. La curte până mâine vei şedea.
(Kaliany iese. Către Dragomir:)
Pân' la Făgăraş să-l ducă un sutaş, din streaja mea.

*  *  *  *  *

ANCA

Să fii bun pân'la sfârşit;
Mama!

VODĂ

(făcându-se că nu înţelege)
Mama ta?

ANCA

Oh! Vlade, cât de crâncen ţi-a greşit,
Iart-o, scap-o! — Pentru mine, pentru dragostea fierbinte
Ce ţi-o port.

VODĂ

Să scap pe doamna? De ce lucru?

ANCA

Doamne sfinte!
E-n primejdie de moarte! Ce? Nu ştii? Nu ţi s-a spus?

VODĂ

Nu, nimica.

ANCA

De la curte a fugit, în târg s-a dus...

VODĂ

Ce?

ANCA

Da, cu câţiva tovarăşi... Dar norodul, în vâlvoare,
I-a recunoscut! Şi-acuma...
(Afară, strigăte de biruinţă şi răcnete de moarte.)
Oh! n-auzi!... O să-i omoare!...

VODĂ

Unde? Ce fel?

ANCA

Nu ştiu! Scap-o, scap-o pentru Dumnezeu!

VODĂ

I s-a-ntors în mână fierul ce-ndreptase-n pieptul meu.
Fie!
(Către boieri:)
Alergaţi!... Cu viaţa, înc-o dată, să-mi rămână
Dar datoare.
(Boierii s-au repezit, dar se întâlnesc în uşă cu pârcălabul.)
Pârcălabul!

PÂRCĂLABUL

Doamne, mi-au scăpat din mână.
Câtiva temniceri, de doamna, cum se vede, cumpăraţi,
La porunca-i, sloboziră, papistaşii-ntemniţati;
Dar norodul, ce-auzise clopotele, se-adunase;
Îi văzu, dădu năvală cu topoare şi cu coase,
Astfel că răzvrătitorii, de mulţime fugăriţi,
Erau pân' la cel din urmă, când sosii, măcelăriţi.

ANCA

(sfâşietor)
Mama! Doamne sfinte! mama!

VODĂ

(mângâind-o)
Surioară.

PÂRCĂLABUL

Doamna Clara
A scăpat cu viaţă.

ANCA

(tresărind de bucurie)
Mama?

VODĂ

(pe jumătate mulţumit de aceasta)
Ah?... Mi-ai ridicat povara
După suflet, pârcălabe. Da. Şi... ce fel a scăpat?

PÂRCĂLABUL

Mulţumită însăşi urii ce norodul i-a jurat;
El n-a sfâşiat-o-ndată, căci voia s-o arză vie,
Rugul se şi ridicase, se-aprindea...

ANCA

Ce grozăvie!

PÂRCĂLABUL

Într-o clipă doamna Clara răsticnită fu pe el.
Dar, deodată, prin mulţime, năvăli un căuşel,
Străbătu la rug, din flăcări smulse jertfa leşinată,
Şi, pe când dădeau străjerii piept cu gloata nverşunată,
El, ameninţat cu moartea de norodul răsculat,
Izbuti s-adăpostească viaţa doamnei în palat.
(Arată spre fund.)

ANCA

Oh! alerg la ea.

VODĂ

Da. Du-te.

*  *  *  *  *

CLARA

Doamne, Vlade, mă priveşte.

VODĂ

(sărind în picioare)
Doamna Clara! Tu aci!

CLARA

A mă mai lupta cu tine nu m-oi îndărătnici.

VODĂ

Ucigaşa!

CLARA

Da. Ascultă. Suntem două inimi crunte
Noi, şi-aceleaşi gânduri negre ni se zugrăvesc pe frunte.
Milostiv te crede lumea, dar nu eu, căci te ghicesc.
Nu mai sunt primejdioasă, deci am voie să trăiesc.

VODĂ

Sfânt se face orice mijloc pentru-a ţării apărare!
Şi, că ţara mi-am scăpat-o jur aci păcatul mare:
(Curtea îşi manifestă zgomotos bucuria. Când zgomotul se linişteşte, Vodă continuă, adresindu-se Clarei:)
Ucigaşă! Tu cu junghiul încercaşi a mă lovi,
Eu, mă fac călău, de-e vorba neamul a mi-l izbăvi!
(Curtea îşi manifestă zgomotos aprobarea.)

CLARA

(într-un răcnet)
Vorbe late! Vorbe late!
(Către Vodă:)
Oh! fătarnic! tot fătarnic,
Dar o să te-ajungă, Doamne Vlade, ceasul cel amarnic!
Toţi, ca mine-n astă noapte, Vlade nu vor fi trădaţi:
Toţi, toţi, fără să lovească n-o să cadă-njunghiaţi.
Unul va fi mai destoinic, va străbate pân' la tine
Şi... Atunci îţi vei aduce-aminte, poate, şi de mine.
(Pentru a curma o scenă între mumă-sa şi frate-său, scenă dureroasă pentru ea, Anca trage şi pe Clara spre ieşire.)
Iacă ruga ce voi face pururi Domnului ceresc
Din tot sufletul cu care te urăsc, da, te urăsc.
(Iese prin dreapta, cu Anca şi urmaşele lor. Boierii, învrăjbiţi, se năpustesc înspre uşă.)

*  *  *  *  *

VODĂ

Bine — Costeo, Grozo, dragii mei...
Mergeţi la Moldova soră pentru mântuirea ei;
Ce-aţi văzut c-aci făcut-am, noi, în Ţara Românească,
O veţi face voi acolo, pentru legea creştinească,
Pentru sfântul drept al ţării, pentru neamul ei străbun,
Căci e sfântă râvna voastră şi nu-ngăduie răsbun

COSTEA

Fii slăvit, în duhu-ţi ager ce-n adânca-i prevedere,
Doamne, pentru neamul nostru pregătit-a o-nviere.
Dar, în cumpăna de faţă, când te bat aşa nevoi,
Nu se cade vrăjmăşia s-o lovim întâi la noi?

VODĂ

Mergi în tihnă la Suceava; să n-ai grijă despre mine;
Pentru Mikloş palatinul am eu tot ce se cuvine.
Te trudeşte papistaşa cu grozavul ei blestem?
Zică! Dumnezeu n-ascultă de păgâni, deci nu mă tem.
Nu mai sunt, aci, în juru-mi, decât suflete curate.
Lasă. Biruieşte-acolo precum eu aci, Muşate.

*  *  *  *  *

VODĂ

Plângi, Mikede? Oh! va plânge
Obştea-ntreagă-a ţării noastre, din român pân' la boier,
Când va şti ce suflet mare napoiatu-s-a la cer.
(Vodă se scoală din genunchi, îşi scoate dulama de domn şi o azvârle pe trupul lui Grue.)
Bane, Vreau să i se facă pogribanie domnească,
Iată-i giulgiul.
(Câţiva boieri ridică trupul lui Grue şi ies cu el prin stânga. Vodă, cu braţele întinse, cuvântează:)
Grue! Grue! ca pe veci să pomenească
Datina moşiei tale dragostea ce i-ai purtat,
Fi-vei la piciorul stranei domnilor înmormântat.
Căci în tine, biet Român Grue, fost-au întrupate
Însuşirile de suflet în popor adânc săpate!
Şi, prin tine,-n el găsit-am, când restriştea mă lovea,
Singurul statornic reazăm ce-am avut în ţara mea.
(Boierii fac către Vodă un gest de mâhnire: el le răspunde:)
Da! căci v-a citit în suflet inima-mi îndurerată:
Toţi v-aţi îndoit de mine, toţi m-aţi renegat vreodată.
Pentru toţi, cândva, cocoşul lui sin Petru a cântat...
Numai el, poporul, fostu-mi-a statornic ne'ncetat,
El, ce sufere, ce tace, ce iubeşte şi ce crede
Fără-a cerceta, în Domnul pus de datină, Mikede!
Şi ce, pururi, cade jertfă când, în vremuri de nevoi,
Dezbinarea se strecoară sângeroasă printre noi!
Grue, Grue! Vai! sărmanul!
(Îşi întoarce ochii şi vede pe Mircea între streji. Într-un imbold îşi trage paloşul şi se repede la el răcnind:)
Câine!
(Miked, Dragomir şi alţii îl reţin. Toţi s-au sculat în picioare. El atunci se stăpâneşte, îşi pune paloşul în teacă.)
Da, aveţi dreptate:
Aşa crime nu se cade să rămână ne'nfierate,
Nici să piară osânditul de-aşa paloş fulgerând,
Ci de funia menită ucigaşilor de rând.
(Mircea face un gest de revoltă.)
Ah! te doare, te răneşte, ţi-e osânda grea şi crudă
Nu? Dar spune, suflet negru, cuget buimăcit de ciudă,
Ca să făptuieşti aceasta, ce duh rău te-a prididit?
Spune!

MIRCEA

Vrednic sunt de moarte, dar să mor nedosădit.

VODĂ

Moartea? Zău! Pentru-aşa crime crezi că e-ndestulătoare?

MIRCEA

Chinuri? Nu mă tem, în mine, chinuri port cotropitoare,
Le-am cătat tămăduire-n răzbunare-asupra ta,
Dar de ele numai moartea, blânda moarte, m-a ierta.

VODĂ

(Pauză. Apoi cu exaltare.)
Chinuri? Tu vorbeşti de chinuri? Chin, a inimii bătaie?
Chin? O clipă de nădejde, o-mboldire, o văpaie
Ce s-aprinde cu-o privire, ce cu-o lacrimă s-a stins
Şi din care numai rodul fără vlagă iese-nvins!
Chinuri! Dar deşteaptă-ţi mintea, dar te uită-n neagra zare!
De eşti om, fă-ţi ochii roată peste ţara şi hotare.
Chinuri!... Dar priveşte sânul bietei noastre de moşii.
Numără, de poţi, pe dânsul urmele de vrăjmăşii;
Prin palaturi, prin colibe, jos, la şesuri, sus la munte!
Despicate de cu veacuri, rănile-i sunt încă crunte!
Sabie şi foc, din vale, din deal, sabie şi foc!
Ani de groază şi de sânge mulţi!... de linişte deloc!
Veşnic lupta pentru lege, veşnic lupta pentru nume,
Mor flăcăii înainte de moşnegi şi chiar de mume!
Roşul focului pe ceruri, roşul sângelui pe-ogor;
Dacă mor de fier sau pară, chiar ei nu o ştiu, dar mor:
Şi, murind, sărută sânul ţării mume, căci îl doare
Plânsul ei bătrân pe-obrajii încă-a unui fiu ce-i moare!
Şi sunt veacuri de când unii după alţii anii fug
Şi de când această ţară nu e, vai! decât un rug
Unde mucenicii noştri, muritori într-o credinţă,
Moştenire-şi lasă vlaga şi nădejdea-n biruinţă!
Rug pe care se tot urcă, nesătui, moştenitori,
Ucenicii biruinţei amânate-atâtea ori!...
Iată chinurile noastre, şi cu ele, doruri, vise,
Pe moşia strămoşească-n lung şi lat, cu sânge scrise!
Iată chinurile mele, ale unui domn român,
Basarab, de sine vrednic şi de numele-i bătrân,
Pe când tu, tu... Ce văd... plânge

MIKED

Doamne!

DRAGOMIR

Doamne!

MIRCEA

Mi-e ruşine.

MIKED

Pocăinţa este cazna sufletului.

VODĂ

(îndurerat, ca pentru sine)
Grue!

DRAGOMIR

Cine
N-a păcătuit... !

COSTEA

E tânăr.

VODĂ

(idem)
Grue! Vai!

MIRCEA

(sculându-se)
Măria-ta,
Sunt nevrednic, şi nevrednic fi-voi chiar de m-ai ierta!
Dar să-ngăduie mărirea sufletului tău, stăpâne,
Să mă urc şi eu pe rugul vitejiilor române!
De rugina mişeliei să nu-mi fie gergul ros!
Să nu mi se stingă viaţa, cât o fi, făr'de folos!
Să simţesc, şi eu, ca tine, chinurile ţării mele!
Rănile-i de veci deschise, lacrimile-mi să le spele!
Şi să mor ca morţii noştri, după pilda ce au dat,
Plâns de tine, cum e Grue, şi de Dumnezeu iertat.

VODĂ

(idem)
Grue, vai!

MIKED

Mărite doamne, miluieşte-atâta jale.

COSTEA

Duhul lui văzu lumina.

DRAGOMIR

S-a robit Măriei-tale.

(Toţi întind mâini rugătoare. Vodă face un gest solemn de tăcere.)

VODĂ

Toţi v-ati îndoit de mine...
(Către Mircea:)
Să te crez?

MIRCEA

Pe Dumnezeu...

VODĂ

(întrerupându-l)
Nu, taci!
(Tainic, luându-l la o parte.)
Mi-ai ucis pe Grue, pavăza şi braţul meu!
Mă pricepi! Fii... ce-a fost Grue!

(Joc de scenă. Mircea face un gest ca şi cum ar întreba: „Eu? Vodă răspunde din cap: „Da")

MIRCEA

Te-nteleg şi jur!

GLOATA

(afară)
Trăiască
Vodă Vlaicu!

(Vodă, sprijinit de Mircea, îndemnat de Dragomir şi de Miked, merge cu ei la pridvor şi se arată poporului. Se face tăcere.)

VODĂ

Să trăiască Ţara noastră Românească!

GLOATA

(afară)
Să trăiască! să trăiască! Ura!

VODĂ

Drag norodul meu,
Ţine datina străbună ca credinţa-n Dumnezeu!
E nemernic cine-o uită! Datina e legătura
Sfântă dintre domn şi tine...

GLOATA

(afară)
Ura! Ura! Ura! Ura!

Cortina cade în timpul uralelor.