Václav Klaus - începuturile carierei politice (1990-1991)

   Am redescoperit un articol din numărul mai-iunie 1991 al revistei Meridian, revistă bilunară (director - Dorin Tudoran, redactor asociat - Vladimir Tismăneanu). Revista a încetat să mai apară după circa 1-2 ani de la primul număr, prin 1992 sau 1993. Articolul are titlul "Václav Klaus şi începutul reinstaurării plictiselii", autor Martin Weiss (atunci, redactorul revistei Respekt), traducerea - Cora Tudoran. 

   Dacă dorim explicaţii în legătură cu evoluţiile diferite ale României şi Cehiei/Cehoslovaciei, trebuie să ne uităm la începuturile partidelor politice, în 1989/1990 şi imediat după aceea. În România au existat trei tendinţe: regruparea stângii (FSN şi partidele-satelit), reapariţia vechilor partide - PNL, PNŢ(CD), PSDR, şi "disidenţii". Cei din urmă (în categorie se include de fapt o parte a intelectualităţii, care se manifesta "apolitic") au început să formeze asociaţii mai mult sau mai putin formale, fundaţii, ONG-uri, în 1991 apărând Alianţa Civică. O formă a "politicilor apolitice", cum le numeşte Václav Klaus. De partide noi, de dreapta, ducem lipsă şi acum, după mai bine de douăzeci de ani. 

  În Cehoslovacia se cam despart apele încă de prin 1990, o bună parte din "casta" disidenţilor dovedindu-se fie stângişti, fie acea "intelectualitate atemporală" (cum o numea Petre Roman în epocă, alături de "dreapta arhaică"). Alegerea unui outsider, Václav Klaus, la conducerea celui mai important partid, Forumul Civic, a marcat evoluţia ulterioară a statului cehoslovac (apoi a celui ceh, după 1993). Apar, în sfârşit, profesioniştii politici şi în rândurile dreptei.

Václav Klaus şi începutul reinstaurării plictiselii

   Nici o îndoială, politica a devenit interesantă odată cu începutul revoluţiei. Colaboratorii şi consilierii preşedintelui călăresc motociclete electrice roz, iar membrii gărzii sale de corp, '"gorilele", nu sunt alţii decît cei care-l scuipau cu un an în urmă drept între ochi. Pentru preşedinte, un asemenea amuzament este unul întors pe dos. La nivelul mult mai terestru al Puterii, asta înseamnă discuţii despre moralitate în politică, iminenţa apariţiei unei lumi multi-polarizate, propunerile de desfiinţare imediată a NATO-ului şi a Pactului de la Varşovia, cochetarea cu mitica de-acum "cale a treia", atît în economie, cît şi în politică. Bazîndu-se pe credinţa că în economie, ba şi în politică, sistemele tradiţionale, asigurînd participarea democratică, au eşuat în a face faţă complexităţii realităţilor secolului al 20-lea, "antipolitica" sugerează, de exemplu, neîncrederea în partidele politice de tip tradiţional şi e convinsă de viitorul luminos al mişcărilor politice.

   

   Numai că sub auspiciile noilor idei, tot ce se întîmplă sînt lucruri dintre cele mai vechi. Directorul agenţiei de ştiri ČTK, proprietate de stat deţinînd monopolul informaţiilor, este Petr Uhl, vechi disident, cunoscut pentru convingerile sale troţkiste, în prezent deputat în parlament. Nu constituie, oare, aceasta, o tipică situaţie cunoscută sub numele de "conflict de interese" ? În brava nouă politică de la noi, nu, căci, pe de o parte, dl. Uhl este o persoană fără reproş, iar pe de alta parte, poziţiile ideologice diferite nu mai contează. Era noastră este, deci, una a soluţiilor pragmatice. După opiniile unora, lucrurile merg; după părerea multor altora, nu prea, căci activitatea agenţiei ČTK, condusă de dl. Uhl, se dovedeşte bîntuită de un straşnic spirit partizan.

   La Congresul Forumului Civic, din septembrie trecut, preşedinte a fost ales un outsider: Václav Klaus, ministrul de finanţe al ţării. În timp ce a obţinut mai bine de două treimi din voturile delegaţilor, dl. Klaus a întâmpinat o opoziţie substanţială printre liderii cei mai influenţi ai Forumului. Aceştia au blocat, practic, punerea în practică a programului lansat de Václav Klaus - o clară delimitare de socialismul de orice fel - şi au boicotat ideile d-lui Klaus privind restructurarea Forumului Civic. Asta a făcut ca, în februarie acest an, Forumul Civic să se scindeze în două partide. Václav Klaus ar dori să transforme aripa pe care o conduce într-un partid modern, de dreapta, de tipul Partidului Conservator din Marea Britanie. Cealaltă aripă a Forumului include mai mulţi din membrii guvernului, dar orientarea ei produce o imagine mult mai puţin clară. Declarîndu-te social-democrat - ceea ce în realitate şi este această aripă - nu e tocmai uşor într-o Cehoslovacie post-comunistă.

   Nici o mirare, ascensiunea la putere a d-lui Klaus a fost întîmpinată cu reacţii dintre cele mai ambigui. El curtează nivelele de jos ale masei populare mai mult decât o fac colegii săi din guvern, şi, de altfel, admite că este un populist, dar într-o manieră Thatcher şi nu într-una Peron. Unii ziarişti fac tapaj de asemănarea poziţiei sale cu cea a unui Walesa, dar nimeni nu-l poate auzi pe Walesa invocându-i pe un Milton Friedman şi Thomas Sowell, aşa cum o face Klaus. În ceea ce priveşte naţionalismul, Klaus se dovedeşte de o muţenie atât de remarcabilă, încît este considerat un... tehnocrat. Dar ceea ce îi sperie cu adevarat pe oponenţii săi este accentul pe care îl pune pe instituţii ferme şi mandat popular în cadrul Forumului Civic. Singurul resort ce mai rămîne la îndemîna elitei Forumului Civic îl constituie apelurile la rolul unic al acestei mişcări: garantarea democraţiei. Dar depinde ce considerăm a fi cu adevărat esenţial pentru o democraţie: mandatul popular, separarea puterilor şi verificarea raporturilor între ramurile puterii ori garanţiile oferite "de la centru" ?

   Aşa se face că ambele facţiuni nu renunţă la luptă. Încrederea lui Klaus în sprijinul pe care îl primeşte din partea organizaţiilor de masă se dovedeşte potrivită: el nu ezită să-şi exprime resentimentele împotriva unor "birocraţi plătiţi de la centru". Într-un cuvînt, Klaus este un politician, dar manierele sale, felul său de a acţiona sînt de un mult mai mare bun gust decît apar în criticile ce i se aduc, cum ar fi aceea ca, spre exemplu, după o recentă remaniere, nici un singur membru al Chartei '77 nu a mai rămas în prezidiul Parlamentului ceh. Fostul regim nu a reuşit niciodată să-i defăimeze pe disidenţi. Acum, disidenţii se află pe punctul de a se defăima de unii singuri. Criticii lui Klaus provin în marea lor majoritate - dar nu exclusiv - din cercurile foştilor disidenţi. Pe de altă parte, nu toţi foştii disidenţi se numără printre inamicii lui Klaus. Dar ameninţarea s-a simţit limpede încă înainte de-a se dovedi că Václav Klaus nu este un simplu economist, ci şi un politician. "Nu dorim să fim experimentatori pe plan social, să devenim un exemplu strălucit pentru restul lumii", declara el, într-un discurs în stil foarte personal, prin care a cîştigat aplauzele respectivei conferinţe a Forumului Civic, făcînd furori printre intelectuali. Prin asta, Klaus a dovedit exactitatea a două observaţii făcute de Timothy Garton Ash: că politicienii est-europeni care pretind că nu sunt nici de dreapta, nici de stînga, sunt de fapt de stînga, şi că revoluţiile din 1989 nu au adus cu ele nici o idee fundamental nouă. Şi e dureros să recunoaştem că noi, est-europenii, nu am făcut decît să pierdem, în aceşti 40 de ani de totalitarism, că în loc să ne dovedim un fel de bunic al spiritualităţii mondiale, va trebui să recuperăm, să intrăm în rînd cu alţii, să învăţăm în deceniile ce vor veni. Acest proces are nevoie de trăgaciul existenţial al politicii şi asta, în realitate, constituie cea mai grea lovitură.

   Cel mai interesant aspect din recentele desfăşurări de evenimente din cadrul Forumului Civic este că lucrurile s-au desfăşurat democratic, nefiind nimic aranjat dinainte. Şi nu caracterizează o asemenea situaţie tocmai democraţia în sine ? Stilul politicii lui Klaus se va dovedi probabil unul blînd, nu tocmai foarte interesant pentru majoritatea populaţiei, dar el va trebui însuşit de politicieni. Probabil că atmosfera fericitului umor anti-politic va dispare. Dar, de ce n-am recunoaşte-o, umorul anti-politic nu este decît un moştenitor al umorului lumii totalitare, un umor plin de ironii amare. Puţini est-europeni sunt gata să-i recunoască întreaga şi veritabila unicitate. Un asemenea umor este o caracteristică indispensabilă a tuturor dictaturilor ideologice, indiferent de locul geografic unde se manifestă ele. Un ziarist american îşi amintea turul făcut cu maşina, în urmă cu mai mulţi ani, în preajma unei fabrici pustii, o ruină, din Nicaragua sandinistă. "Acum aparţine poporului", a venit comentariul crispat al ghidului local.

   O asemenea lume, ca orice altă lume ironică, este interesantă cînd vrei să scrii despre ea, dar este de nesuportat dacă trebuie să trăieşti în ea.

   Praga, aprilie 1991