Diferenţa dintre combatanţi şi simulanţi trebuie s-o vezi înainte de a începe "treaba"

The radical Left was a fringe movement in the 60s, comprised of politically marginalized and socially outcast hippies. Their joke-of-an-army consisted of racial minorities, militant feminists, out-of-the-closet homosexuals, environmentalists, student radicals, atheistic intellectuals, counter-cultural revolutionaries and the antiwar movement. Now, four decades later, their once marginal far-left views are normal, mainstream, a cultural majority, and the philosophy of the Obama White House. How did they do it?

  They were more faithful to no god than we were to our God. They gained power through persistence and resistance, perversion and conversion, indoctrination and inoculation, organizing and mobilizing, imitation and humiliation, elections and defections, associations and regulations, and infiltration and manipulation. While the “right” voted for candidates, the left became candidates. While the religious argued over Truth, the left re-wrote the truth. While “conservatives” gave to their kids, liberals gave to their causes. The election of Barack Hussein Obama symbolizes the long march of 60’s anti-Americanism sold as “change.” The radical left, birthed from the idea that you couldn’t trust those in power, have seized power.
  It seems moronic, but that is how the other side won. And how did they win? Persistence, my friend. Persistence. We have the Lord on our side and we won’t even fight. 
  Wipe that smile off of your face Christian man. This aint Tiddlywinks we’re playing. This is the battle for the ages. You can roll over and wait for the Rapture if you want to, but count me out.
(Dave Daubenmire, 2009: "Let's try something different")

Ziceau unii prin anii '30, în "Occident": "am luat puterea şi n-o vom mai ceda". Sunt de acord cu metoda, dar numai în cazul unei puteri care ar reprezenta real şi consecvent o majoritate bine definită (încă nu-i cazul, în RO). În toamnă se fac "şase ani de la victoria USL" şi mai vedem resturi importante de "băsism" prin cotloanele puterii. Doar un exemplu: Chioveşi mai are un an şi-ar finaliza cel de-al doilea mandat "post-băsist" de trei ani. Nu c-aş fi avut vreo aşteptare de la USL, în 2012 am votat cu PP-DD. Imagologic, PSD-ALDE apar ca şi când ar guverna clandestin, şi alergaţi de "strada răsculată" stau pitiţi prin vizuini. Doar de foarte puţin timp pare că "s-au trezit din pumni" şi contraatacă. Dar chiar termenul "băsism" a fost fabricat pentru a deruta, pentru a deturna spre o ţintă vag precizată energiile critice care ar fi trebuit să abordeze colonialismul care distruge România, cu complicitatea partidelor (parlamentare). În Ungaria, Fidesz are doar doi ani avans faţă de USL/PSD-ALDE, la guvernare (2010 vs 2012) şi a cam finalizat cu freaks-ii, i-a adunat într-un ţarc de izolare şi le-a tăiat macaroana conexiunile (lobbystice, mediatice, de "telecomandă") înspre activitatea de guvernare-legiferare. Şi nu "abuziv", de sus - decuplarea s-a produs mai întâi electoral, în mase, s-a reconfirmat la al doilea rând de alegeri, şi se arată a fi "permanentă" (au dat în boală think tank-urile, "the Hungarian conundrum"). Dincoace în RO, hărmălaie. O ţară guvernată de ONG-uri. După tot două rânduri de alegeri pe care ONG-urile... "le-au pierdut". Nuuu?!


Încă o analiză care punctează cam ce-ar trebui să facă actuala majoritate:

[...] Momentul actual este prielnic pentru PSD nu numai pentru a-și spori credibilitatea, dar și pentru a schimba formula și raportul de forțe la nivelul scenei noastre politice. Un gest constructiv azi va însemna, practic, eliminarea sau cvasi-eliminarea componentei ong-iste a luptei politice, cea mai agresivă și cea mai periculoasă nu numai pentru PSD, ci și pentru orice alt partid politic autohton, fie el și USR-ul, care, teoretic, nu este decât o prelungire a acelor forțe „civice”.

În fond, civismul ong-istic nu este decât o malformație a vieții politice firești: la jumătatea drumului dintre „stradă” și „partid”, ong-urile joacă un joc tulbure. Ele nu au responsabilitatea conducerii, dar au toate foloasele criticii celor care se află la putere. În cele din urmă, orice partid care vrea să guverneze ar trebui să fie interesat de eliminarea ong-ismului organizat și militant sau măcar de ținerea lui sub control.

Evenimentele post-miting (inclusiv episodul nefericit al primirii Simonei Halep pe Stadionul Național) pot fi interpretate diferit și speculate în favoarea aceluiași element constructiv. Se afirmă, în grabă cumva, că societatea noastră de azi este divizată și plină de ură. Ura și divizarea ar fi atins cote nemaiîntâlnite încă. Este și nu este adevărat. De fapt, iritarea forțelor anti-PSD vine din percepția corectă a succesului mitingului din 9 iunie. Ura, la rândul ei, capătă aspecte banale, nepericuloase. Este firesc: pe măsură ce trece timpul, democrațiile, generic vorbind, se caracterizează prin banalizarea luptei politice, deci și a urii care o alimentează. Marile teme de mobilizare se ascund în spatele unor mize din ce în ce mai mici. Huiduirea unei primărițe este o supapă care va funcționa în favoarea PSD-ului, dacă acesta va ști să comunice idei noi pe temele mari ale momentului. Cea mai importantă este de departe tema suveranistă. Ea va trebui să ia locul temei luptei împotriva statului paralel (noua securitate etc.), dar într-o formulă înnoită. A te bate cu pumnul în piept și a declama suveranitatea țării în plin vertij globalist-antiglobalist este insuficient. În schimb, a arăta, punctual, succese (fie și modeste) ale acestei politici va duce, pe termen lung, la consolidarea temei și la credibilizarea celor care o susțin.

Încă un element, de final: atâta vreme cât situația internațională va fi agitată (și va fi multă vreme de aici înainte), PSD-ul va fi „obligat” să câștige alegerile de către un public instinctiv dornic de stabilitate. Forțele agitatoare din societate vor fi implicit taxate de către o masă uriașă de oameni care nu vor dori ca România să preia, inutil, undele de șoc ale schimbărilor geopolitice globale. De aceea, mai mult decât lupta cu statul paralel, PSD-ul va trebui ca de aici înainte să arate că reprezintă el însuși stabilitatea internă prin reconstrucția la vedere a statului legitim.